Vreţi să plecaţi şi voi?

Concluzia capitolului al şaselea din Evanghelia după sfântul Ioan

De Enzo Bianchi

În duminica a douăzeci şi una din timpul de peste an, în anul liturgic B, se citeşte sfârşitul capitolului al şaselea din Evanghelia lui Ioan şi în aceste versete (cf. 6,60-69) ne este pusă în faţa izbirea, scandalul pe care cuvintele lui Isus le-au provocat nu numai în rândul mulţimilor iudeilor ci şi în rândul discipolilor săi. Această criză în relaţiile dintre Isus şi comunitatea sa este mărturisită de toate cele patru evanghelii în momentul unui cuvânt decisiv al lui Petru care mărturisea identitatea lui Isus ca Mesia (cf. Mc 8,29 şi paralele) şi ca trimis de Tatăl ca Fiu.

Pentru ce această criză? Deoarece cuvintele lui Isus uneori erau dure şi se izbeau şi de urechile discipolilor care-l urmau cu afect şi atenţie dar nu reuşeau să accepte, considerând-o o pretenţie, că Isus ar fi "coborât din cer" şi că în carnea (basar în ebraică, sarx în greacă) unui trup uman fragil şi mortal l-ar relata pe Dumnezeul cel viu şi adevărat. În discursul său Isus a spus de mai multe ori: "Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer" (In 6,51; cf. 6,33.38.41-42.58), dar chiar aceia care l-au aclamat ca "marele profet care vine în lume" (cf. In 6,14) şi pe care chiar au voit să-l proclame rege (cf. In 6,15), în faţa acestor cuvinte se simt scandalizaţi în credinţa lor. Profet da, Mesia da, trimis al lui Dumnezeu da, dar coborât din cer şi devenit trup, trup oferit (verbul paradídomi) şi dăruit până la moartea violentă, trup de mâncat şi sânge de băut (cf. In 6,51-56), asta chiar nu: sunt cuvinte care sună ca o pretenţie insuportabilă, imposibile de ascultat!

Isus, care cunoaşte aceste murmurări ale discipolilor, în acest moment nu-i este frică să spună tot adevărul, cu preţul de a provoca o diviziune între ai săi şi o abandonare a urmării sale. Am putea spune că îi atacă pe cei care murmură: asta vă scandalizează? Şi când îl veţi vedea pe Fiul Omului urcând acolo unde era înainte? Adică, atunci când veţi fi puşi în faţa realităţii Fiului Omului care, prin înălţarea pe cruce, moartea ruşinoasă, va urca la Dumnezeu de la care a venit (cf. In 3,14; 8,28; 12,32)? Când va fi manifestată identitatea deplină a celui care a coborât de la Dumnezeu şi care s-a urcat la Dumnezeu în omenitatea sa asumată drept condiţie trupească, muritoare, "asemănătoare trupului păcatului" (Rom 8,3), atunci scandalul va fi mai mare! Isus face acest atac suferind toată greutatea necredinţei, a neînţelegerii din partea celor care de mai mulţi ani erau implicaţi cu El şi asidui faţă de cuvântul său. Cum este posibil acest comportament al lor?

Iată pentru ce El nu poate face altceva decât să constate că în realitate nimeni nu poate veni la El dacă Tatăl nu-l atrage, nu-i acordă acest lucru. Este nevoie de acest dar care nu este dat arbitrar de Dumnezeu ci trebuie căutat, trebuie primit ca dar care nu cere niciun merit din partea celui care-l primeşte. Dar şi acest lucru scandalizează persoanele religioase, care pretind mereu ca Dumnezeu să ofere daruri nu numai după dorinţele lor ci şi după ceea ce au meritat şi obţinut.

Ceea ce este scandalos despre Isus este condiţia sa foarte umană, dăruirea sa într-o carne fragilă şi într-un trup muritor unor cărni fragile şi trupuri muritoare, adică oamenii. Cum este posibil ca Dumnezeu să se ofere într-un om, "fiul lui Iosif" (In 6,42), o creatură umană care poate să fie oferită, trădată, dată în mâna păcătoşilor, aşa cum se va întâmpla tocmai din cauza unuia dintre cei doisprezece, Iuda, un slujitor al diavolului (cf. In 6,70)? Aici credinţa se împiedică în a trebui să primească imaginea unui "Dumnezeu contrar", a unui "trimis divin, un Mesia contrar", care este fragil, sărac, slab şi cu care oamenii pot să facă tot ceea ce vor.

Este scandalul Întrupării lui Dumnezeu, pătimit de-a lungul secolelor de mulţi creştini, de multe Biserici, chiar de islam, iar astăzi şi de oamenii religioşi care acuză că nu crede în Dumnezeu cel care primeşte din Evanghelie mesajul scandalos al unui Dumnezeu făcut realmente, cu adevărat om, trup muritor, în Isus din Nazaret. Credinţa creştină cu uşurinţă devine docetism, pentru că preferă, ca toate religiile, un Dumnezeu mereu şi numai atotputernic, un Dumnezeu care nu poate să devină om, ca noi, în toate în afară de păcat.

Pentru aceasta Isus insistă. "Vreţi să plecaţi şi voi?", îi întreabă pe cei care au rămas, în realitate puţini. Isus nu se teme, chiar dacă suferă, să rămână singur, deoarece are credinţă în cuvântul pe care Tatăl i l-a adresat, în promisiunea lui Dumnezeu care nu va dispare. Pot să dispară ceilalţi, dar Dumnezeu rămâne fidel!

Şi astfel Evanghelia înregistrează că unii discipoli, scandalizaţi de cuvintele şi gesturile lui Isus, pleacă: de frică? Din convingeri religioase? În orice caz din lipsă de credinţă. Aceştia primiseră vocaţia, îl urmaseră pe Isus eventual cu entuziasm, dar după aceea, necrescând în adeziunea lor la El, s-au împiedicat în neînţelegerea cuvintelor sale. Prin urmare, au luat-o pe un drum de de-vocaţie, dezminţind drumul parcurs până la a-i întoarce spatele şi a pleca.

Printre ei este şi Iuda, unul dintre cei doisprezece, ales personal ca discipol de către Isus. Cum este posibil? Da, este posibil ca în comunitatea lui Isus, şi tot aşa în comunitatea creştină, să existe cel care devine un slujitor a diavolului, un discipol al diavolului, aşadar nu poate face altceva decât să trădeze. Şi când relaţia de iubire cunoaşte trădarea, pentru cel care trădează devine necesar să-l şteargă pe cel iubit, până acolo încât să-l predea pentru ca să fie eliminat. Ceea ce celelalte evanghelii situează la ultima cină, Ioan în mod semnificativ pune aici, în anunţarea Euharistiei, dăruire a vieţii lui Isus pentru toţi.

Uneori mă întreb pentru ce în Biserică nu există curajul de a face să răsune şi astăzi această întrebare a lui Isus "vreţi să plecaţi şi voi?" şi pentru ce se învaţă mereu succesul, se priveşte la numărul de credincioşi, se fac eforturi tinzând la mărimea comunităţii creştine şi nu la calitatea credinţei. Suntem cu adevărat oameni cu puţină credinţă! În schimb criza, care este mereu eşec, o îndepărtăm cât mai mult posibil, o disimulăm, o reducem la tăcere, pentru ca să nu apară că uneori pierdem, cădem, greşim şi în activităţile noastre ecleziale şi comunitare, deşi sunt conforme cu voinţa Domnului.

De altfel, Isus va folosi imaginea curăţării viţei pentru a spune că există mlădiţe care trebuie tăiate (cf. In 15,2): însă, este determinant ca tăierea să o facă Tatăl, nu noi şi nici cel care în comunitatea creştină prezidează sau lucrează acolo ca un muncitor. În sine Evanghelia are forţa de a atrage şi de a lăsa să cadă: e suficient ca să fie vestită în adevărul său şi cu francheţe, fără să fie îndulcită. Da, Evanghelia este cuvânt de viaţă veşnică, aşa cum îi răspunde Petru lui Isus, mărturisind că credinţa Bisericii este credinţă în "sfântul lui Dumnezeu", adică o credinţă care în Isus este Shekinah, prezenţa lui Dumnezeu. Unde este acum Dumnezeu în această lume? Nu în Sfânta Sfintelor din templul din Ierusalim, ci în omenitatea lui Isus făcută trup şi sânge, Fiul lui Dumnezeu.

Întrebându-l pe Isus "Doamne, la cine să mergem?", Petru exprimă toată credinţa discipolilor faţă de El, toată unicitatea sa de rabbi, profet şi Mesia; în acelaşi timp, ajunge la adevăratul apogeu al mărturisirii sale de credinţă: "Noi am crezut şi am cunoscut că tu eşti sfântul lui Dumnezeu". Petru manifestă o experienţă, o cunoaştere datorată faptului de a fi mulţi ani cu Isus: El este Sfântul, aşa cum l-a definit îngerul în vestirea dusă Mariei ("sfântul care se va naşte va fi numit Fiul lui Dumnezeu", Lc 1,35); Isus este părtaş de sfinţenia lui Dumnezeu însuşi, aşadar este Domnul (JHWH), care în Sfintele Scripturi este numit şi invocat "sfânt". Şi în tradiţia lui Ioan care a ajuns în Apocalips, "sfânt" este titlul lui Isus înviat (cf. Ap 3,7).

Aşa se termină discursul lung şi greu al lui Isus despre pâinea vieţii. La sfârşit probabil sunt mai multe lucrurile pe care nu reuşim să le înţelegem, realităţile pe care nu reuşim să le suportăm, faţă de ceea ce am înţeles şi am primit. Probabil că şi noi suntem izbiţi de aceste cuvinte, eventual nu intelectual, ci în primirea lor până acolo să le trăim esenţial, concret şi zilnic.

Însă dacă, asemenea celor doisprezece, nu plecăm, ci rămânem lângă Isus cu slăbiciunile noastre, care se referă şi la credinţă, şi încercăm să perseverăm în urmarea Lui, acest lucru este suficient pentru a primi darul gratuit şi a nu-l refuza sau a-l tăgădui. Isus om ca şi noi, în care "locuieşte toată plinătatea dumnezeirii, trupeşte" (Col 2,9), însuşi Dumnezeu, este cuvântul care ne hrăneşte, este pâinea vieţii pe care o primim în Euharistie, pe drumul nostru spre Împărăţie.

(După L'Osservatore Romano, 23 august 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.