Viaţa Micilor fraţi ai lui Charles de Foucauld

A pune în acord pe Marta şi Maria

De Gabriele Faraghini

Publicăm fragmente din reflecţiile pe care rectorul Seminarului Pontifical Roman Mare le-a adunat în volumul Micii fraţi ai lui Jesus caritas. Pentru cauza lui Isus şi a Evangheliei. Între contemplaţie şi viaţa concretă (Roma, Ave, 2018, 164 de pagini).

"Pentru cauza lui Isus şi a Evangheliei, ca răspuns la chemarea sa, micul frate din Comunitatea Jesus Caritas îşi consacră viaţa iubirii lui Dumnezeu şi iubirii tuturor oamenilor, fraţii săi şi surorile sale". Cu aceste cuvinte încep Constituţiile noastre care "doresc" pe micul frate al lui Jesus Caritas ca Charles de Foucauld, sedus de Isus în misterul din Nazaret, chemat la o continuă căutare pentru a trăi absolutul lui Dumnezeu şi fraternitatea universală.

Nu numai în virtutea acestor cuvinte, ci deja din simţirea comună a oamenilor, călugărul este identificat ca "prieten al lui Dumnezeu". Vara trecută chiar şi un copil de la oratoriu, care-mi povestea că a văzut-o pe Sfânta Fecioară Maria în timp ce era internat la Spitalul "Bambino Gesù" din Roma pentru o serie de intervenţii chirurgicale foarte delicate (şi acest fapt mă face să mă gândesc că este adevărat ceea ce mi-a spus, în timp ce de obicei sunt foarte neîncrezător cu privire la aceste lucruri), se uimea de faptul că eu n-am văzut-o niciodată: "Dar cum aşa, eşti preot şi n-ai văzut-o pe Sfânta Fecioară Maria?".

În simţirea comună noi ar trebui să fim nişte mistici şi acest lucru este frumos în sine, dar ar trebui clarificată semnificaţia termenului. Adesea cuvinte precum "contemplativ", "călugăr", "mistic", sunt identificate cu experienţe excepţionale şi rezervate câtorva "intimi". În schimb, în lumina întrupării, conform cuvintelor din Evanghelie, ar trebui să fie "fenomene răspândite". Mica soră Magdeleine a lui Isus scria în această privinţă micilor surori: "Aceste cuvinte, «vocaţie contemplativă», «contemplaţie», să nu te înspăimânte. Nu trebuie să evoce în ochii tăi ideea unei vocaţii excepţionale, a ceva înălţat la care cea mai mare parte a oamenilor nu au acces. În lumina lui frère Charles al lui Isus, aceste cuvinte să evoce în tine dispoziţia foarte simplă, încrezătoare, iubitoare a unui suflet în conversaţie intimă cu Isus, duioşiile unui prunc faţă de tatăl său, gesturile unui prieten faţă de prieten". Aşadar, contemplaţia este ceva foarte simplu, la care au acces deosebit de facilitat cei mici şi mai puţin potrivită să fie predată într-o şcoală. Contemplaţia este privire de credinţă, înseamnă a petrece timp în faţa lui Isus, înseamnă a încerca să vedem cu ochii lui Cristos, a încerca să aliniem gândurile noastre cu ale sale chiar dacă ştim că distanţa dintre ele este mare (cf. Is 55,9).

Aşadar, cuvântul "contemplaţie" nu trebuie să ne înspăimânte, aşa cum ne spune mica soră Magdeleine, ci trebuie să ne spună că aceasta ar trebui să fie starea fiecărui botezat, căutarea fiecărui creştin, dorinţa fiecărei inimi. Desigur, probabil că trebuie schimbat modul nostru de a o înţelege legată de claustrarea dintr-o mănăstire sau de anumite experienţe speciale precum apariţii, extaze, stigmate, care ar limita-o la ceva "rezervat câtorva aleşi". Şi totuşi, citind şi experienţele misticilor, ca de exemplu cele ale sfintei Tereza a lui Isus (care cu sfântul Ioan al Crucii era printre lecturile preferate ale fericitului nostru Charles), dacă iniţial pot să descumpănească, după aceea ne conduc pe un teren foarte concret şi "familial".

De puţin timp am decis în sfârşit să citesc Castelul interior de Tereza de Avila; întotdeauna m-am lăsat descurajat de titlu şi mai ales de lenea mea, şi când am auzit descrierea drumului de întâlnire cu Domnul din ce în ce mai intimă, trebuie să spun că am zâmbit în sinea mea, probabil cam ca Sara când a auzit că va rămâne însărcinată fiind bătrână. Însă, în timp ce zâmbeam, iată lovitura: "Să începem de la greutatea chinuitoare de a da de un duhovnic aşa de circumspect şi puţin experimentat care nu găseşte niciodată un lucru vrednic să fie considerat sigur. Imediat ce vede vreun fenomen un pic neobişnuit, se teme de toate, pune la îndoială totul". Trebuie să spun că am găsit în aceste cuvinte descrierea mea, portretul neîncrederii mele de cititor. Desigur - mi-am spus eu - nu pot eticheta toate aceste experienţe pur şi simplu ca "sugestii" sau lucruri asemănătoare. Atunci am mers înainte. "Revanşa" a venit pe la sfârşitul celor "şapte încăperi", chiar dacă deja dinainte sfânta Tereza spusese de mai multe ori că criteriul de adevăr al oricărei experienţe mistice era iubirea fraternă. De fapt, în acel moment, marea călugăriţă carmelită afirmă: "Iată acum, surorile mele, cât de mult doresc ca să încercăm să ajungem acolo, şi nu pentru a ne bucura, ci pentru a lua de acolo forţa de a-l sluji pe Domnul: să dorim şi să practicăm rugăciunea, dar să nu pretindem să o luăm pe un drum nebătătorit, de vreme ce ne vom pierde pe cel mai frumos. Până la urmă, ar fi pentru noi cu adevărat singular să credem că obţinem de la Dumnezeu aceste haruri parcurgând o cale diferită de cea urmată de El şi de toţi sfinţii săi: nici măcar să nu ne treacă prin minte. Credeţi-mă: Marta şi Maria trebuie să fie în acord pentru a-l găzdui pe Domnul, pentru a-l ţine mereu cu ele şi a nu-i face afrontul de a refuza să-i dăm de mâncare. Cum ar fi putut să-i ofere mâncare Maria, mereu aşezată la picioarele sale, dacă sora ei n-ar fi ajutat-o?".

Aşadar, dacă n-am înţeles greşit, experienţa de întâlnire cu Domnul trebuie să aibă cele două dimensiuni ale Martei şi Mariei (cf. Lc 10,38-42). Este un adevărat contemplativ cel care îl iubeşte pe aproapele său. Dar astfel ne întoarcem la calea, la afirmaţia de plecare a regulii noastre. Cred că pentru aceasta contemplaţia este starea posibilă pentru orice creştin, pentru că este substanţa poruncilor lui Dumnezeu: iubeşte-l pe Domnul şi iubeşte-l pe aproapele.

La sfârşit, maica de la Carmel spune că contemplarea lui Dumnezeu şi explorarea castelului interior nu sunt un exerciţiu, ci un dar, şi pentru a şti dacă l-ai obţinut trebuie să verifici dacă, în afară de a fi Maria, eşti şi Marta. Însă acest lucru îl spusese deja Iacob cu mult timp înainte (cf. Iac 2,14-17).

Însă aceste afirmaţii riscă să ne mute acolo unde vrea cultura dominantă să ne conducă: a ne ruga nu foloseşte la nimic, mai bine a acţiona. Este obiecţia care se aude adesea, mai ales în faţa vieţii monastice de claustrare, dar şi cu privire la timpul petrecut în biserică pentru a ne ruga în timpul zilei. Termenii sunt doi: Marta şi Maria; şi nu trebuie să se creadă că pot să fie distincte, "să nu se îndrăznească omul să despartă ceea ce Dumnezeu a unit". Dimpotrivă, trebuie restituită lumii adoraţia, contemplaţia, pentru că altminteri se "va sinucide" în acţiune.

La 1 decembrie 1966, papa Paul al VI-lea spunea familiei spirituale "Charles de Foucauld": "Fiţi fideli în a fi ca el - ca părintele de Foucauld - mai ales adoratori într-o lume în care simţul acestei datorii tinde să se întunece".

Trebuie să pariem pe rugăciune, să ne decidem să dedicăm timp Domnului în gratuitate, nu pentru ca să intrăm în extaz de fiecare dată, ci cu conştiinţa celui care iubeşte. De atâtea ori în timpul rugăciunii nu vom simţi nimic, vom adormi, ca apostolii în timpul schimbării la faţă şi după aceea din nou în Ghetsemani (cf. Mt 26,36 şu), vom avea aceeaşi senzaţie care se simte când "se suge un cui" (aşa spunea Carlo Carretto), acelaşi gust de a vorbi cu bunica mea "ramolită" care nu înţelege ceea ce spun - dar este la fel de important a merge ca s-o vizitez - şi cine are mai mult să pună mai mult. A decide să ne rugăm înseamnă a avea încredere în Dumnezeu care ne cere asta, este conştiinţa că suntem în mâinile lui Dumnezeu în orice situaţie, înseamnă a ne simţi un copil în braţele mamei (cf. Ps 131), înseamnă să ştim că suntem desenaţi pe palma mâinii lui Dumnezeu (cf. Is 49,16). A ne ruga nu depinde de rezultatele care se obţin în termeni de exaltare interioară sau de senzaţii de bunăstare. Întrebaţi-l pe Iacob ce a simţit după rugăciune (cf. Gen 32,23-33).

(După L'Osservatore Romano, 12 august 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 28.