Biserica şi pedeapsa cu moartea

De Marco Roncalli

"Inadmisibilă pentru că atentează la inviolabilitatea şi demnitatea persoanei", aşa a dispus papa Francisc modificarea numărului 2267 din Catehismul Bisericii Catolice referitor la pedeapsa cu moartea, aprobând o reformulare a textului care trebuie tradus în diferitele limbi şi inserat în toate ediţiile. Vorbim despre asta cu profesorul Luciano Eusebi, profesor de drept penal la Universitatea Catolică "Sacro Cuore" din Milano (disciplină pe care o predă şi la Universitatea Pontificală Lateran din Roma), autor al multor publicaţii despre această temă, între care "Biserica şi problema pedepsei" (Editrice La Scuola, 2014), membru al unor importante comisii paritare: de la cea dintre Sfântul Scaun şi Italia pentru realizarea acordurilor concordatare, la cea instituită de Conferinţa Episcopală şi guvernul italian pentru reglementarea asistenţei religioase date deţinuţilor şi agenţilor de poliţie penitenciară. Şi vorbim despre cu el pentru că, deşi eschivat şi discret, a fost unul dintre protagoniştii istorici ai acestei bătălii care timp de ani lungi a dorit o afirmaţie clară în Catehism a inadmisibilităţii de principiu a condamnării capitale.

Profesor Eusebi, dumneavoastră deja în 1993 într-un articol publicat de revista Humanitas (titlul era "Noul catehism şi problema pedepsei"), cu privire la expresiile referitoare la pedeapsa cu moartea şi scopul pedepsei statului, scriaţi că indicaţia urgentă vă apărea "carentă pe planul forţei profetice şi inadecvată pe planul moral, faţă de rezultatele înseşi ale celei mai avansate ştiinţe penaliste"...

Acel mod de a pune lucrurile rămânea carent în forţa profetică pentru că desfăşura o argumentare de natura esenţial utilitaristă, fără nicio referinţă - într-un Catehism - cu caracter teologico-moral (cum de altfel continuă să se întâmple cu privire la nr. 2266, care se referă la sancţiunile penale în general), şi fără nicio consideraţie referită la persoana condamnatului. Asta, în rădăcină, resimţea mereu clasica viziune retributivă în materie de justiţie, conform căreia răzbunarea răului produce prevenirea, adică binele: viziune antitetică faţă de mesajul creştin, în virtutea căruia răspunsul la rău se află într-o proiectare, chiar dacă angajantă, conform binelui. Însă acel mod de a pune lucrurile se punea în antiteză de asemenea cu conştiinţa, care provine de la Cesare Beccaria, conform căreia un răspuns la delict care neagă aceleaşi valori, cum ar fi valoarea vieţii, pe care declară că vrea s-o apere creştea disponibilitatea socială la violenţă. De fapt, prevenirea stabilă în timp nu depinde de factori (contraproductivi) de intimidare, ci - rămânând neatinsă intervenţia severă asupra intereselor materiale cultivate în mod delictuos - de capacitatea orânduirii juridice de a menţine ridicat în societate consensul social la respectarea (prin alegere personală) a preceptelor normative. Şi nimic nu reconfirmă mai mult autoritatea unei norme încălcate, destabilizând înseşi organizaţiile criminale, decât ca un agent al delictului să recunoască nedreptatea comisă şi să asume un parcurs de responsabilizare faţă de acesta.

Formal la fostul punct 2267 se stabilea că învăţătura tradiţională a Bisericii nu excludea, fiind presupusă constatarea deplină a identităţii şi a responsabilităţii vinovatului, recurgerea la pedeapsa cu moartea, când aceasta era singura cale practicabilă pentru a apăra în mod eficace de agresorul nedrept viaţa fiinţelor umane... Dar cum putea să se intre în acel cadru pedeapsa cu moartea? Vorbim despre execuţii, despre subiecţi încarceraţi, făcuţi lipsiţi de apărare, inofensivi...

De fapt, textul precedent de la nr. 2267 din Catehism baza renunţarea la pedeapsa cu moartea pe constatarea contingentă că astăzi sunt "practic inexistente" condiţiile care în linie teoretică, după acel text, ar fi putut s-o legitimeze: condiţii care în substanţă erau conduse la cele proprii ale apărării legitime. Însă apărarea legitimă se referă exclusiv la contrastul disproporţionat şi nu altfel practicabil al unei conduite agresive aflate în desfăşurare: situaţie total diferită de aceea care caracterizează aplicarea şi executarea unei condamnări capitale. Motiv pentru care, pe de o parte, se putea deduce că aceasta din urmă nu era niciodată aplicabilă în concret, dat fiind că desigur condamnările judiciare nu pot fi conduse la apărarea legitimă, în timp ce pe de altă parte, cu toate acestea, rămânea deschis spaţiul pentru ca vreunul să poată argumenta despre o presupusă inevitabilitate, în anumite cazuri, a recurgerii la pedeapsa cu moartea pentru a apăra societatea de delict: cu o suprapunere nepotrivită între conceptul de prevenire (la care, aşa cum s-a spus, pedeapsa cu moartea nu foloseşte) şi conceptul de apărare legitimă.

De atunci aproape douăzeci şi cinci de ani înainte de a ajunge la rescriptul papei Francisc abia publicat: care sunt etapele acestei perioade în care aţi fost angajat cu puţini alţii pe acest front?

Deja faţă de prima redactare a Catehismului, ediţia definitivă a aceluiaşi a primit, în 1997, cuvintele din enciclica Evangelium vitae (nr. 56) a sfântului Ioan Paul al II-lea menite să precizeze inconsistenţa substanţială, astăzi, a condiţiilor care se considera că puteau legitima, pe planul teoretic, recurgerea la pedeapsa cu moartea. Apoi, multe voci s-au ridicat pentru o redefinire a întregii materii: să ne gândim numai la angajarea constantă a Comunităţii "Sfântul Egidiu" pentru abolirea pedepsei cu moartea în ţările care încă o mai prevăd, chiar prin întâlnirile anuale între miniştri de justiţie din cele mai variate provenienţe, la care am putut contribui, cu tema "A World without death penalty". Personal am încercat să ofer sprijin prin căutarea unui racord continuu între motivaţiile laice şi teologice care deschid la o viziune nouă despre pedeapsă, pe urma justiţiei reparatoare ("restorative justice"). Însă îmi rezultă, de exemplu, că însuşi Benedict al XVI-lea dorea un astfel de parcurs, pentru scopurile căruia a lucrat o comisie teologică ce a produs, cu privire la temă, o importantă broşură a revistei Gregorianum (nr. 1/2007) şi s-a elaborat un text amplu despre problematicile pedepsei şi a pedepsei cu moartea la Consiliul Pontifical "Dreptate şi Pace"; text pe care eu însumi l-am predispus, dar care n-a putut să aibă, în acea epocă, alte dezvoltări. Aşadar, ar putea să fi venit timpul pentru a relua o reflecţie mai globală, şi potenţial profetică, despre justiţia penală din partea Bisericii catolice, şi cu privire la reluarea interesului pe care l-a cunoscut această materie fie în cadrul dreptului canonic, fie în cadrul dreptului statului Cetatea Vaticanului.

Aşadar, vă simţiţi satisfăcut, dar...

Desigur, sunt mulţumit, dar aş considera necesar, aşa cum spuneam, să se întreprindă drumul unei reflecţii ecleziale globale asupra temei răspunsului după dreptate la realităţile negative: este tema în jurul căreia se joacă viitorul păcii în lume şi, dacă ne uităm bine, însăşi posibilitatea unui viitor pentru omenire. Dar este şi tema în jurul căreia se joacă înţelegerea vestirii creştine în societatea secularizată de astăzi.

Cât există în această modificare despre pedeapsa capitală conform cu înseşi reflecţia teologică din ultimele decenii despre semnificaţia mântuitoare a justiţiei în orizontul biblic?

Faptul este că lectura retributivă a întunecat percepţia fundamentului însuşi al credinţei creştine, fiind complice o folosire grăbită a conceptului de satisfacere vicară în sfântul Anselm. Isus nu este mântuitor pentru că suferinţa sa pe cruce a compensat, aşa cum n-ar fi putut nimeni altcineva, păcatul omenirii. Dacă ar fi aşa, s-ar rămâne în optica juridicistă lumească: după rău trebuie să urmeze răul şi răul este cel care răscumpără răul. Însă asta este exact contrariul mesajului creştin.

Explicaţi...

Mântuitoare nu este crucea, ci iubirea dusă până la cruce. Isus este mântuitor pentru că revelează în faţa răului însăşi fiinţa lui Dumnezeu ca iubire dăruită necondiţionat: acea iubire care se manifestă în înviere plinătate de viaţă chiar şi în faţa înfrângerii umane a crucii. Motiv pentru care dreptatea lui Dumnezeu se exprimă în Isus ca oferire a iubirii în faţa răului (dacă vreţi, în mod laic, în mărturia curajoasă a binelui în faţa răului). Însă caracterul mântuitor al dreptăţii divine (tzedaka) era deja clară în reflecţia veterotestamentară, încă de la naraţiunile despre Adam şi despre Cain: şi faptul de a-l fi neglijat a slăbit un important element de dialog cu celelalte religii monoteiste. Atenţia dedicată de teologia din ultimele decenii acestor teme are nevoie, aşadar, să devină utilizabilă în cadrul obişnuit al evanghelizării.

Prefectul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, cardinalul Luis Francisco Ladaria, a comentat că noul text "se situează în continuitate cu magisteriul precedent, ducând înainte o dezvoltare coerentă a doctrinei catolice". Aşa este? În sinteză care sunt contribuţiile mai relevante ale fiecărui papă sau ale episcopatelor spre ţinta la care am ajuns acum?

Cu siguranţă a existat un drum: de la textul memorabil al Comisiei sociale a episcopatului francez împotriva pedepsei cu moartea din 1978 la intervenţiile tuturor pontifilor recenţi (a se vedea de exemplu nr. 83 din exortaţia Africae munus a lui Benedict al XVI-lea): sfântul Ioan Paul al II-lea se pare că scria pentru a susţine renunţarea la executarea condamnării capitale în toate cazurile care îi erau cunoscute; pot da mărturie că atunci când după o audienţă, la 14 februarie 1997, i-am cerut pe scurt ca profesor de drept penal ca să poată fi depăşită pe deplin poziţia Catehismului cu privire la pedeapsa cu moartea mi-a strâns tare mâinile în ale sale şi, ca şi cum cuvintele mele ar fi reactivat în el o rană, a rostit în sinea sa cuvintele "pedeapsa cu moartea, pedeapsa cu moartea..." şi m-a binecuvântat.

Să citim noul paragraf. Ca noutate mai relevantă depăşirea faţă de editio typica (1997) a conceptului de răspuns adecvat la gravitatea unor delicte, de mijloc acceptabil, chiar dacă extrem, pentru ocrotirea binelui comun? Sau faptul că demnitatea persoanei nu este pierdută nici măcar după ce s-au comis delicte foarte grave?

Faptul nou cel mai important, după părerea mea, este dat de afirmarea caracterului de inadmisibilitate, fără nicio rezervă, a pedepsei cu moartea ca atare, cu derivaţia angajării pentru abolirea sa în toată lumea. Afirmaţie, a se observa, întemeiată nu numai pe condiţii istorice specifice, nici numai pe o evaluare, fie ea şi fundamentală, de ordin etic (demnitatea nesuprimabilă a oricărei vieţi umane), ci mai ales în economia Catehismului "în lumina Evangheliei": ceea ce atribuie noului nr. 2267 cea mai mare autoritate şi obligativitate pentru viitor. Dar este important şi că în scrisoarea adresată episcopilor semnată de cardinalul Ladaria se afirmă clar că toate pedepsele aplicate de stat "trebuie să se orienteze înainte de toate spre reabilitarea şi spre reintegrarea socială a condamnatului"...

Acest nou pas va putea influenţa realmente asupra politicilor din cei cincizeci şi şase de state care menţin pedeapsa capitală ca instituţie juridică în vigoare şi aplicată?

Acest pas voit de papa Francisc va putea avea o influenţă culturală extraordinară, cum mult dincolo de cadrul juridic: dar va fi desigur încurajator pentru abolirea pedepsei cu moartea în toată lumea, şi în contexte diferite de cele de tradiţie creştină. Mai ales, afirmând centralitatea inalienabilă a vieţii fiecărei fiinţe umane, va reprezenta un avertisment pentru respectarea nu numai formală a realităţii existenţiale a fiecărui individ, chiar dacă este suferind, sărac, migrant, lipsit de apărare sau vinovat. Să nu uităm că papa Francisc a cuprins în refuzarea pedepsei cu moartea şi pedepsele cu moartea realizate de fapt, adică în mod extrajudiciar: fără proces şi fără condamnare (Scrisoarea din 20 martie 2015 adresată preşedintelui Comisiei internaţionale împotriva pedepsei cu moartea). În sinteză, papa Francisc deschide cu acest pas un nou capitol în afirmarea drepturilor legate de demnitatea fiecărei fiinţe umane.

De fapt, dreptul penal este cam ca un barometru al modelelor relaţionale dintr-o societate. Vorbim şi despre închisoarea pe viaţă, o altă specie de pedeapsă cu moartea...

Papa Francisc e cel care a definit, pe bună dreptate, închisoarea pe viaţă o "pedeapsă cu moartea ascunsă" (Discurs din 23 octombrie 2014 adresat Asociaţiei internaţionale de drept penal). Fără speranţă, fără un "obraz" încă disponibil faţă de condamnat, niciun parcurs de eliberare de experienţe negative de viaţă nu este practicabil. Desigur că nu vor putea decât să rămână, în cazurile mai grave, evaluări cu privire la eventuala persistenţă în timp a afilierilor delictuoase periculoase: însă dezinteresul a priori faţă de recuperarea condamnatului este o investiţie foarte rea în optica prevenirii şi privează victimele înseşi de răspunsul la nevoia lor profundă de a vedea recunoscută nedreptatea care le-a lovit.

(După Vatican Insider, 4 august 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 19.