Pelerinajul ecumenic al Sanctităţii Sale Francisc la Geneva cu ocazia celei de-a 70-a aniversări a întemeierii Consiliului Ecumenic al Bisericilor (21 iunie 2018)

Întâlnire ecumenică

Centrul Ecumenic WCC

Joi, 21 iunie 2018

Iubiţi fraţi şi surori,

Sunt bucuros să vă întâlnesc şi vă mulţumesc pentru primirea voastră atentă. Îndeosebi, sunt recunoscător secretarului general, reverendul dr. Olav Fykse Tveit, şi moderatoarei, dr. Agnes Abuom, pentru cuvintele lor şi pentru că m-au invitat cu ocazia celei de-a 70-a aniversări a instituirii Consiliului Ecumenic al Bisericilor.

Din punct de vedere biblic, şaptezeci de ani evocă o perioadă de timp împlinită, semn de binecuvântare divină. Însă şaptezeci este şi un număr care face să apară în minte două texte evanghelice celebre. În primul, Domnul ne-a poruncit să ne iertăm nu de şapte ori, ci "de şaptezeci de ori şapte" (Mt 18,22). Desigur numărul nu indică un termen cantitativ, ci deschide un orizont calitativ: nu măsoară dreptatea, ci deschide larg metrul unei carităţi nemăsurate, capabile să ierte fără limite. Această caritate, după secole de contraste, ne permite să stăm împreună, ca fraţi şi surori reconciliaţi şi recunoscători lui Dumnezeu Tatăl nostru.

Dacă suntem aici este şi graţie celor care ne-au precedat pe acest drum, alegând calea iertării şi dedicându-se pentru a răspunde voinţei Domnului: ca "toţi să fie una" (In 17,21). Determinaţi de dorinţa din inimă a lui Isus, nu s-au lăsat încâlciţi de nodurile încurcate ale controverselor, ci au găsit îndrăzneala de a privi dincolo şi de a crede în unitate, depăşind ţarcurile suspiciunilor şi ale fricii. Este adevărat ceea ce afirma un antic părinte în credinţă: "Dacă într-adevăr iubirea reuşeşte să elimine frica şi aceasta se transformă în iubire, atunci se va descoperi că ceea ce mântuieşte este tocmai unitatea" (Sfântul Grigore de Nissa, Omilia 15 despre Cântarea Cântărilor). Suntem beneficiarii credinţei, ai iubirii şi ai speranţei atâtora care, cu forţa slabă a Evangheliei, au avut curajul să inverseze direcţia istoriei, acea istorie care ne-a făcut să nu avem încredere unii în alţii şi să ne înstrăinăm reciproc, însoţind vârtejul diabolic al fragmentărilor continue. Graţie Duhului Sfânt, inspirator şi călăuză a ecumenismului, direcţia s-a schimbat şi o cale pe atât de nouă pe cât de veche a fost trasată în mod de neşters: calea comuniunii reconciliate, spre manifestarea vizibilă a acelei fraternităţi care deja îi uneşte pe credincioşi.

Numărul şaptezeci oferă o a doua idee evanghelică. Aminteşte de acei discipoli pe care, în timpul activităţii publice, Isus i-a trimis în misiune (cf. Lc 10,1) şi care sunt celebraţi în Orientul creştin. Numărul acestor discipoli face trimitere la numărul naţiunilor cunoscute, prezentate la începutul Scripturii (cf. Gen 10). Ce anume ne sugerează asta? Că misiunea este adresată tuturor popoarelor şi că fiecare discipol, pentru a fi discipol, trebuie să devină apostol, misionar. Consiliul Ecumenic al Bisericilor s-a născut ca instrument al acelei mişcări ecumenice trezite de un apel puternic la misiune: cum pot creştinii să evanghelizeze dacă sunt divizaţi între ei? Această întrebare urgentă încă îndreaptă drumul nostru şi traduce rugăciunea Domnului de a fi uniţi "pentru ca lumea să creadă" (In 17,21).

Permiteţi-mi, iubiţi fraţi şi surori, să vă manifest, în afară de mulţumirea vie pentru angajarea pe care o depuneţi pentru unitate, şi o preocupare. Ea derivă din impresia că ecumenismul şi misiunea nu mai sunt aşa de strâns legate ca la origine. Şi totuşi mandatul misionar, care este mai mult decât diakonia şi decât promovarea dezvoltării umane, nu poate să fie uitată şi nici golită. Face parte din identitatea noastră. Vestirea Evangheliei până la marginile pământului face parte din natura noastră de creştini. Desigur, modul în care se exercită misiunea variază în funcţie de timpuri şi de locuri şi, în faţa ispitei, din păcate dese, de a se impune urmând logici lumeşti, trebuie amintit că Biserica lui Cristos creşte prin atracţie.

Dar în ce constă această forţă de atracţie? Desigur nu în ideile, strategiile sau programele noastre: în Isus Cristos nu se crede printr-o culegere de consensuri şi poporul lui Dumnezeu nu se poate reduce la rangul de o organizaţie neguvernamentală. Nu, forţa de atracţie se află în întregime în acel dar sublim care l-a cucerit pe apostolul Paul: "A-l cunoaşte [pe Cristos], puterea învierii sale, comuniunea cu suferinţele sale" (Fil 3,10). Aceasta este unica noastră laudă: "cunoaşterea gloriei lui Dumnezeu pe faţa lui Cristos" (2Cor 4,6), dăruită nouă de Duhul dătător de viaţă. Aceasta este comoara pe care noi, fragile oale de lut (cf. v. 7), trebuie s-o oferim acestei lumi a noastre iubite şi chinuite. Nu am fi fideli misiunii încredinţate nouă dacă am reduce această comoară la valoarea de umanism pur imanent, adaptabil la modele momentului. Şi am fi păzitori răi dacă am vream numai să-l ferim, îngropându-l de frica de a fi provocaţi de provocările lumii (cf. Mt 25,25).

Ceea ce avem nevoie cu adevărat este un nou elan evanghelizator. Suntem chemaţi să fim un popor care trăieşte şi împărtăşeşte bucuria Evangheliei, care îl laudă pe Domnul şi îi slujeşte pe fraţi, cu sufletul care arde de dorinţa de a deschide orizonturi de bunătate şi de frumuseţe nemaiauzite de cel care încă n-a avut harul de a-l cunoaşte pe Isus cu adevărat. Sunt convins că, dacă se va mări stimulentul misionar, se va mări şi unitatea între noi. Aşa cum la origini vestea a marcat primăvara Bisericii, tot aşa evanghelizarea va marca înflorirea unei noi primăveri ecumenice. Ca la origini, să ne strângem în comuniune în jurul Învăţătorului, nu fără a simţi ruşine pentru şovăielile noastre continue şi spunându-i, cu Petru: "Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice" (In 6,68).

Iubiţi fraţi şi surori, am dorit să particip personal la celebrările acestei aniversări a Consiliului şi pentru a reafirma angajarea Bisericii catolice în cauza ecumenică şi pentru a încuraja cooperarea cu Bisericile-membre şi cu partenerii ecumenici. În această privinţă aş vrea să mă opresc şi eu un pic asupra motoului ales pentru această zi: A merge - A ne ruga - A lucra împreună.

A merge: da, dar încotro? Pe baza celor spuse, aş sugera o dublă mişcare: în intrare şi în ieşire. În intrare, pentru a ne îndrepta constant spre centru, pentru a ne recunoaşte mlădiţe altoite în unica viţă care este Isus (cf. In 15,1-8). Nu vom aduce rod fără a ne ajuta reciproc să rămânem uniţi cu El. În ieşire, spre multiplele periferii existenţiale de astăzi, pentru a duce împreună omenirii suferinde harul vindecător al Evangheliei. Am putea să ne întrebăm dacă mergem cu adevărat sau numai în cuvinte, dacă îi prezentăm Domnului pe fraţi şi îi avem la inimă cu adevărat sau sunt departe de interesele noastre reale. Am putea să ne întrebăm chiar dacă drumul nostru este o întoarcere asupra paşilor noştri şi o mergere convinsă spre lume pentru a-l duce pe Domnul.

A ne ruga: şi în rugăciune, ca pe drum, nu putem să înaintăm singuri, pentru că harul lui Dumnezeu, mai mult decât să se adapteze după măsura individului, se răspândeşte armonios între credincioşii care se iubesc. Când spunem "Tatăl nostru" răsună înlăuntrul nostru filiaţia noastră, dar şi faptul de a fi fraţi între noi. Rugăciunea este oxigenul ecumenismului. Fără rugăciune comuniunea devină asfixiantă şi nu înaintează, pentru că împiedicăm vântul Duhului să o ducă înainte. Să ne întrebăm: cât de mult ne rugăm unii pentru alţii? Domnul s-a rugat pentru ca să fim una: îl imităm în asta?

A lucra împreună. În această privinţă aş vrea să reafirm că Biserica catolică recunoaşte importanţa specială a muncii pe care o face Comisia Credinţă şi Constituţie şi doreşte să continue să contribuie prin participarea de teologi foarte calificaţi. Cercetarea lui Credinţă şi Constituţie pentru o viziune despre Biserică şi lucrarea sa cu privire la discernământul chestiunilor morale şi etice ating puncte nevralgice ale provocării ecumenici. În acelaşi mod, prezenţa activă a Comisiei pentru Misiune şi Evanghelizare; colaborarea cu Oficiul pentru Dialogul Interreligios şi Cooperare, în cele din urmă despre tema importantă a educaţiei la pace; pregătirea comună a textelor pentru Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor şi diferite alte forme de sinergie sunt elemente constitutive ale unei colaborări solide şi verificate. În afară de asta, apreciez rolul de care nu se poate face abstracţie al Institutului Ecumenic de la Bossey în formarea ecumenică a tinerelor generaţii de responsabili pastorali şi academici din atâtea Biserici şi confesiuni creştine din toate lumea. Biserica catolică, de mulţi ani, colaborează în această operă educativă cu prezenţa unui profesor catolic în facultate; şi în fiecare an am bucuria de a saluta un grup de studenţi care face vizita de studiu la Roma. Aş vrea să menţionez, ca un semn bun de "afânare ecumenică", şi adeziunea crescândă la Ziua de Rugăciune pentru Îngrijirea Creaţiei.

În afară de asta, munca tipic eclezială are un sinonim bine definit: diakonia. Este calea pe care să-l urmăm pe Învăţătorul, care "n-a venit pentru a fi slujit, ci pentru a sluji" (Mc 10,45). Slujirea variată şi intensă a Bisericilor-membri ai Consiliului are o exprimare emblematică în Pelerinajul de dreptate şi de pace. Credibilitatea Evangheliei este pusă la încercare de modul în care creştinii răspund la strigătul celor care, în fiecare colţ al pământului, sunt pe nedrept victime ale creşterii tragice a unei excluderi care, generând sărăcie, alimentează conflictele. Cei slabi sunt tot mai marginalizaţi, fără pâine, muncă şi viitor, în timp ce bogaţii sunt tot mai puţini şi tot mai bogaţi. Să ne simţim interpelaţi de plânsul celor care suferă şi să simţim compasiune, pentru că "programul creştinului este o inimă care vede" (Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Deus caritas est, 31). Să vedem mai degrabă ceea ce este posibil să facem concret, decât să ne descurajăm pentru ceea ce nu este posibil. Să privim şi la atâţi fraţi şi surori ai noştri care în diferite părţi ale lumii, în special în Orientul Mijlociu, suferă pentru că sunt creştini. Să fim aproape de ei. Şi să ne amintim că drumul nostru ecumenic este precedat şi însoţit de un ecumenism deja realizat, ecumenismul sângelui, care ne îndeamnă să mergem înainte.

Să ne încurajăm să depăşim ispita de a absolutiza anumite paradigme culturale şi de a fi absorbiţi de interese de parte. Să-i ajutăm pe oamenii de bunăvoinţă să dea mai mult spaţiu situaţiilor şi evenimentelor care privesc o mare parte a omenirii, dar care ocupă un loc prea marginal în marea informaţie. Nu putem să ne dezinteresăm şi trebuie să fim neliniştiţi atunci când unii creştini se arată indiferenţi faţă de cel care suferă. Şi mai tristă este convingerea celor care consideră propriile beneficii simple semne ale predilecţiei divine, şi nu chemare de a sluji responsabil familia umană şi de a păzi creaţie. Cu privire la iubirea faţă de aproapele, faţă de orice aproape, Domnul, Bunul Samaritean al omenirii (cf. Lc 10,29-37), ne va interpela (cf. Mt 25,3146). Aşadar să ne întrebăm: ce putem să facem împreună? Dacă o slujire este posibilă, de ce să n-o proiectăm şi s-o facem împreună, începând să experimentăm o fraternitate mai intensă în exercitarea carităţii concrete?

Iubiţi fraţi şi surori, vă reînnoiesc mulţumirea mea cordială. Să ne ajutăm să mergem, să ne rugăm şi să lucrăm împreună pentru ca, prin ajutorul lui Dumnezeu, unitatea să înainteze şi lumea să creadă. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.