Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 20 iunie 2018

Salut adresat bolnavilor în Aula „Paul al VI-lea”

Bună ziua!

Mulţumesc pentru această vizită. Înainte de a merge în piaţă, am voit să vă salut. Voi veţi urmări pe ecran audienţa din piaţă; vom fi toţi uniţi. Mulţumesc pentru această vizită. Vă asigur că mă rog pentru voi şi vă cer vouă să vă rugaţi pentru mine. Acum vă invit să o rugăm împreună pe Sfânta Fecioară Maria.

Recitarea „Bucură-te, Marie”

Binecuvântarea

Cateheze despre porunci – 2. „Zece cuvinte” pentru a trăi alianţa

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Această audienţă se desfăşoară în două locuri: noi, aici, în piaţă, şi în Aula „Paul al VI-lea” sunt peste 200 de bolnavi care urmăresc audienţa pe ecran. Toţi împreună formăm o comunitate. Cu aplauze să-i salutăm pe cei care sunt în Aulă.

Miercurea trecută am început un nou ciclu de cateheze despre porunci. Am văzut că Domnul Isus n-a venit să desfiinţeze Legea, ci să-i dea împlinirea. Dar va trebui să înţelegem mai bine această perspectivă.

În Biblie, poruncile nu trăiesc pentru ele însele, ci sunt parte dintr-un raport, o relaţie. Domnul Isus n-a venit să desfiinţeze Legea, ci să-i dea împlinirea. Şi există acea relaţie a Alianţei[1]dintre Dumnezeu şi poporul său. La începutul capitolului 20 din cartea Exodului citim – şi acest lucru este important –: „Dumnezeu a rostit toate aceste cuvinte” (v. 1).

Pare o deschidere ca o alta, dar în Biblie nimic nu este banal. Textul nu spune: „Dumnezeu a rostit aceste porunci”, ci „aceste cuvinte”. Tradiţia ebraică va numi mereu Decalogul „cele zece cuvinte”. Şi termenul „decalog” înseamnă tocmai asta[2]. Şi totuşi au formă de legi, sunt în mod obiectiv nişte porunci. Aşadar, de ce foloseşte autorul sacru, chiar aici, termenul „zece cuvinte”? De ce? Şi de ce nu spune „zece porunci”?

Ce diferenţă este între o poruncă şi un cuvânt? Porunca este o comunicare care nu cere dialogul. În schimb, cuvântul este mijlocul esenţial al relaţiei ca dialog. Dumnezeu Tatăl creează prin intermediul cuvântului său, iar Fiul său este Cuvântul făcut trup. Iubirea se hrăneşte din cuvinte, şi tot aşa educaţia sau colaborarea. Două persoane care nu se iubesc, nu reuşesc să comunice. Când cineva vorbeşte inimii noastre, singurătatea noastră se termină. Primeşte un cuvânt, se dă comunicarea şi poruncile sunt cuvinte ale lui Dumnezeu: Dumnezeu se comunică în aceste zece cuvinte şi aşteaptă răspunsul nostru.

Alta este a primi un ordin, alta este a percepe că cineva încearcă să vorbească cu noi. Un dialog este mult mai mult decât comunicarea unui adevăr. Eu pot să vă spun: „Astăzi este ultima zi de primăvară, caldă primăvară, dar astăzi este ultima zi”. Acesta este un adevăr, nu este un dialog. Dar dacă vă spun: „Ce credeţi despre această primăvară?”, încep un dialog. Poruncile sunt un dialog. Comunicarea se realizează prin plăcerea de a vorbi şi prin binele concret care se comunică între cei care se iubesc prin intermediul cuvintelor. Este un bine care nu constă în lucruri, ci în persoanele înseşi care reciproc se dăruiesc în dialog (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 142).

Însă această diferenţă nu este un lucru artificial. Să privim ce s-a întâmplat la început. Ispititorul, diavolul, vrea să înşele bărbatul şi femeia cu privire la acest punct: vrea să-i convingă că Dumnezeu le-a interzis să mănânce din rodul pomului binelui şi răului pentru a-i ţine supuşi. Provocarea este tocmai aceasta: prima normă pe care Dumnezeu a dat-o omului este impunerea unui despot care interzice şi constrânge, sau este grija unui tată care se îngrijeşte de cei mici ai săi şi îi protejează de autodistrugere? Este un cuvânt sau este o poruncă? Cea mai tragică, dintre diferitele minciuni pe care şarpele le spune Evei, este sugestia unei divinităţi invidioase – „Dar nu, Dumnezeu este invidios pe voi” – a unei divinităţi posesive – „Dumnezeu nu vrea ca voi să aveţi libertate”. Faptele demonstrează în mod dramatic că şarpele a minţit (cf. Gen 2,16-17; 3,4-5), a făcut să se creadă că un cuvânt de iubire era o poruncă.

Omul este în faţa acestei răscruci: Dumnezeu îmi impune lucrurile sau se îngrijeşte de mine? Poruncile sale sunt numai o lege sau conţin un cuvânt, pentru a se îngriji de mine? Dumnezeu este stăpână sau Tată? Dumnezeu este Tată: nu uitaţi niciodată asta. Chiar şi în situaţiile cele mai urâte, gândiţi-vă că avem un Tată care ne iubeşte pe toţi. Suntem supuşi sau fii? Această luptă, înlăuntrul şi în afara noastră, se prezintă încontinuu: de mii de ori trebuie să alegem între o mentalitate de sclavi şi o mentalitate de fii. Porunca este de la stăpân, cuvântul este de la Tatăl.

Duhul Sfânt este un Duh de fii, este Duhul lui Isus. Un duh de sclavi nu poate decât să primească Legea în mod opresiv şi poate produce două rezultate opuse: ori o viaţă formată din datorii şi din obligaţii, ori o reacţie violentă de refuz. Tot creştinismul este trecerea de la litera Legii la Duhul care dă viaţa (cf. 2Cor 3,6-17). Isus este Cuvântul Tatălui, nu este condamnarea Tatălui. Isus a venit să mântuiască, prin Cuvântul său, nu să ne condamne.

Se vede când un bărbat sau o femeie au trăit sau nu această trecere. Oamenii îşi dau seama dacă un creştin raţionează ca fiu sau ca sclav. Şi noi înşine ne amintim dacă educatorii noştri s-au îngrijit de noi ca taţi şi mame, sau dacă ne-au impus doar reguli. Poruncile sunt drumul spre libertate, pentru că sunt cuvântul Tatălui care ne face liberi pe acest drum.

Lumea nu are nevoie de legalism, ci de îngrijire. Are nevoie de creştini cu inima de fii[3]. Are nevoie de creştini cu inimă de fii: să nu uitaţi asta.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Capitolul 20 din cartea Exodului este precedat de oferta Alianţei la capitolul 19, în care este centrală pronunţarea: „Acum, dacă veţi asculta glasul meu şi dacă veţi păzi legământul meu, veţi fi partea mea dintre toate popoarele, căci al meu este tot pământul. Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un popor sfânt” (Ex 19,5-6). Această terminologie îşi are sinteză emblematică în Lev 26,12: „Voi umbla în mijlocul vostru; eu voi fi Dumnezeul vostru şi voi veţi fi poporul meu” şi va ajunge până la numele prevestit al lui Mesia, în Is 7,14, adică Emanuel, care ajunge în Matei: „Iată, fecioara va zămisli şi va naşte un fiu şi îi vor pune numele Emanuel, care tradus înseamnă: Dumnezeu-cu-noi” (Mt 1,23). Toate acestea indică natura esenţial relaţională a credinţei ebraice şi, la gradul maxim, a celei creştine.

[2] Cf. şi Ex 34,28b: «El a scris pe table cuvintele alianţei, cele zece cuvinte».

[3] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Veritatis splendor, 12: Darul Decalogului este promisiune şi semn al Noii Alianţe, când legea va fi scrisă din nou şi definitiv în inima omului (cf. Ier 31,31-34), înlocuind legea păcatului, care desfigurase acea inimă (cf. Ier 17,1). Atunci va fi dăruită «o inimă nouă» pentru că în ea va locui «un duh nou», Duhul lui Dumnezeu (cf. Ez 36,24-28)».

lecturi: 9.