Caracterul definitiv al doctrinei "Ordinatio sacerdotalis"

Referitor la unele dubii

De Luis Ladaria, prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei

"Rămâneţi în mine, şi eu în voi! După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine dacă nu rămâne în viţă, tot la fel nici voi, dacă nu rămâneţi în mine" (In 15,4). Dacă Biserica poate să ofere viaţă şi mântuire întregii lumi este graţie înrădăcinării sale în Isus Cristos, întemeietorul ei. Această înrădăcinare are loc în primul rând prin sacramente, având în centru Euharistia. Instituite de Cristos, ele sunt coloane fundamentale ale Bisericii care o generează încontinuu ca trup al său şi mireasă a sa. Intim legat de Euharistie se află sacramentul Preoţiei, în care Cristos se face prezent în Biserică drept izvor al vieţii sale şi al acţiunii sale. Preoţii sunt "făcuţi asemenea chipului lui Cristos preotul, aşa încât să poată acţiona în persoana lui Cristos capul" (Presbyterorum ordinis, nr. 2).

Cristos a voit să confere acest sacrament celor doisprezece apostoli, toţi bărbaţi, care, la rândul lor, l-au comunicat altor bărbaţi. Biserica s-a recunoscut mereu legată de această decizie a Domnului, care exclude ca preoţia ministerială să poată fi conferită valid femeilor. Ioan Paul al II-lea, în scrisoarea apostolică Ordinatio sacerdotalis, din 22 mai 1994, a învăţat, "cu scopul de a elimina orice dubiu cu privire la o problemă de mare importanţă care ţine de însăşi constituţia divină a Bisericii" şi "în virtutea slujirii [sale] de a-i întări pe fraţi" (cf. Lc 22,32), "că Biserica nu are în niciun mod facultatea de a conferi femeilor hirotonirea sacerdotală şi că această sentinţă trebuie să fie ţinută în mod definitiv de toţi credincioşii Bisericii" (nr. 4). Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, ca răspuns la o întrebare despre învăţătura din Ordinatio sacerdotalis, a reafirmat că este vorba despre un adevăr care aparţine depozitului credinţei.

În această lumină provoacă preocupare serioasă văzând cum mai apar în unele ţări glasuri care pun la îndoială caracterul definitiv al acestei învăţături. Pentru a susţine că ea nu este definitivă, se argumentează că n-a fost definită ex cathedra şi că, prin urmare, o decizie posterioară a unui viitor papă sau conciliu ar putea s-o răstoarne. Semănând aceste îndoieli se creează gravă confuzie printre credincioşi, nu numai cu privire la sacramentul Preoţiei ca parte a constituţiei divine a Bisericii, ci şi cu privire la magisteriul ordinar care poate să înveţe în mod infailibil învăţătura catolică.

În primul rând, în ceea ce priveşte preoţia ministerială, Biserica recunoaşte că imposibilitatea de a hirotoni femei aparţine "substanţei sacramentului" Preoţiei (cf. Denzinger-Hünermann, 1728). Biserica nu are capacitatea de a schimba această substanţă, pentru că exact pornind de la sacramente, instituite de Cristos, ea este generată ca Biserică. Nu este vorba numai de un element disciplinar, ci doctrinal, deoarece se referă la structura sacramentelor, care sunt loc originar al întâlnirii cu Cristos şi al transmiterii credinţei. De aceea, nu suntem în faţa unei limite care ar împiedica Biserica să fie mai eficace în activitatea sa în lume. De fapt, dacă Biserica nu poate să intervină, este pentru că în acel punct intervine iubirea originară a lui Dumnezeu. El este în acţiune în hirotonirea preoţilor, în aşa fel încât Biserica să conţină mereu, în orice situaţie a istoriei sale, prezenţa vizibilă şi eficace a lui Isus Cristos "ca izvor principal al harului" (Francisc, Evangelii gaudium, nr. 104).

Conştientă că nu poate modifica, din ascultare faţă de Domnul, această tradiţie, Biserica se străduieşte să aprofundeze şi semnificaţia sa, pentru că voinţa lui Isus Cristos, care este Logosul, nu este niciodată lipsită de sens. De fapt, preotul acţionează în persoana lui Cristos, mirele Bisericii, şi faptul de a fi bărbat este un element indispensabil al acestei reprezentări sacramentale (cf. Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Inter insigniores, nr. 5). Desigur, diferenţa de funcţiuni între bărbat şi femeie nu aduce cu sine nicio subordonare, ci o îmbogăţire reciprocă. Să ne amintim că figura împlinită a Bisericii este Maria, Mama Domnului, care n-a primit slujirea apostolică. Se vede astfel că masculinul şi femininul, limbaj originar pe care Creatorul l-a înscris în corpul uman, sunt asumate în opera răscumpărării noastre. Tocmai fidelitatea faţă de planul lui Cristos cu privire la preoţia ministerială permite, aşadar, să se aprofundeze şi să se promoveze tot mai mult rolul specific al femeilor în Biserică, dat fiind că, "nici femeia fără bărbat, nici bărbatul fără femeie în Domnul" (1Cor 11,11). În afară de asta, se poate arunca astfel o lumină asupra culturii noastre, care cu greu înţelege semnificaţia şi bunătatea diferenţei dintre bărbat şi femeie, care atinge şi misiunea lor complementară în societate.

În al doilea rând, dubiile ridicate cu privire la caracterul definitiv al scrisorii apostolice Ordinatio sacerdotalis au consecinţe grave şi asupra modului de a înţelege magisteriul Bisericii. Este important de reafirmat că infailibilitatea nu se referă numai la pronunţările solemne ale unui conciliu sau ale Suveranului Pontif când vorbeşte ex cathedra, ci şi la învăţătura ordinară şi universală a episcopilor răspândiţi în lume, când propun, în comuniune între ei şi cu papa, învăţătura catolică de ţinut în mod definitiv. La această infailibilitate s-a referit Ioan Paul al II-lea în Ordinatio sacerdotalis. Astfel, el n-a declarat o nouă dogmă ci, cu autoritatea care i-a fost conferită ca succesor al lui Petru, a confirmat în mod formal şi a făcut explicit, cu scopul de a elimina orice dubiu, ceea ce magisteriul ordinar şi universal a considerat de-a lungul întregii istorii a Bisericii ca aparţinând depozitului credinţei. Tocmai acest mod de a se pronunţa reflectă un stil de comuniune eclezială, pentru că papa nu a voit să acţioneze singur, ci ca martor care ascultă de o tradiţie neîntreruptă şi trăită. Pe de altă parte, nimeni nu va nega că magisteriul poate să se exprime în mod infailibil cu privire la adevăruri care sunt în mod necesar legate cu realitatea revelată în mod formal, pentru că numai în acest mod poate exercita funcţia sa de a păzi cu sfinţenie şi de a expune cu fidelitate depozitul credinţei.

O altă dovadă a angajării cu care Ioan Paul al II-lea a examinat problema este consultarea prealabilă pe care a voit s-o aibă la Roma cu preşedinţii Conferinţelor Episcopale care erau serios interesaţi de această problematică. Toţi, fără excepţie, au declarat, cu deplină convingere, din ascultarea Bisericii faţă de Domnul, că ea nu are facultatea de a conferi femeilor hirotonirea sacerdotală.

Cu privire la această învăţătură a insistat şi papa Benedict al XVI-lea, amintind, la Liturghia Crismei din 5 aprilie 2012, că Ioan Paul al II-lea "a declarat în manieră irevocabilă" că Biserica în privinţa hirotonirii femeilor "n-a avut nicio autorizare din partea Domnului". Benedict al XVI-lea s-a întrebat în continuare, cu privire la unii care n-au primit această învăţătură: "Dar neascultarea este într-adevăr o cale? Se poate percepe în asta ceva din conformarea cu Cristos, care este fundamentul oricărei reînnoiri adevărate, sau nu mai degrabă numai determinarea disperată de a face ceva, pentru a transforma Biserica după dorinţele noastre şi ideile noastre?".

Cu privire la această temă a revenit şi papa Francisc. El, în exortaţia apostolică Evangelii gaudium, a reafirmat că nu se pune în discuţie "preoţia rezervată bărbaţilor, ca semn al lui Cristos mirele care se dăruieşte în Euharistie", şi a invitat să nu se interpreteze această învăţătură ca exprimare de putere, ci de slujire, în aşa fel încât să se perceapă mai bine demnitatea egală a bărbaţilor şi femeilor în unicul trup al lui Cristos (nr. 104). În conferinţa de presă, în timpul zborului de întoarcere din călătoria apostolică în Suedia, la 1 noiembrie 2016, papa Francisc a reafirmat: "Cu privire la hirotonirea femeilor în Biserica catolică, ultimul cuvânt clar a fost dat de sfântul Ioan Paul al II-lea, şi aceasta rămâne".

În acest timp, în care Biserica este chemată să răspundă la atâtea provocări ale culturii noastre, este esenţial ca ea să rămână în Isus, ca mlădiţele în viţă. Iată pentru ce Învăţătorul ne invită să facem în aşa fel încât cuvintele sale să rămână în noi: "Dacă păziţi poruncile mele, rămâneţi în iubirea mea" (In 15,10). Numai fidelitatea faţă de cuvintele sale, care nu vor trece, asigură înrădăcinarea noastră în Cristos şi în iubirea sa. Numai primirea planului său înţelept, care ia trup în sacramente, revigorează rădăcinile Bisericii, pentru ca să poată aduce roade de viaţă veşnică.

(După L'Osservatore Romano, 30 mai 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 14.