Omilia papei în Duminica Rusaliilor (20 mai 2018)

În prima lectură din liturgia de astăzi, venirea Duhului Sfânt la Rusalii este asemănată cu "un vuiet ca la venirea unei vijelii puternice" (Fap 2,2). Ce anume ne spune această imagine? Vijelia puternică ne face să ne gândim la o forţă mare, dar nu scop în sine: este o forţă care schimbă realitatea. De fapt, vântul aduce schimbare: curenţi calzi când este frig, reci când este cald, ploaie când este uscăciune... aşa face. Şi Duhul Sfânt, la cu totul alt nivel, face aşa: El este forţa divină care schimbă, care schimbă lumea. Secvenţa ne-a amintit asta: Duhul este "în trudă, odihnă; în plâns mângâiere"; şi aşa îl implorăm: "Spală tot ce e murdar, udă tot ce e uscat, vindecă ce e rănit". El intră în situaţii şi le transformă; schimbă inimile şi schimbă evenimentele.

Schimbă inimile. Isus le spusese apostolilor săi: "Veţi primi puterea Duhului Sfânt [...] şi îmi veţi fi martori" (Fap 1,18). Şi chiar aşa s-a întâmplat: acei discipoli, mai înainte fricoşi, adăpostiţi cu uşile încuiate şi după învierea Învăţătorului, sunt transformaţi de Duhul şi, aşa cum anunţă Isus în Evanghelia de astăzi, "dau mărturie despre El" (cf. In 15,27). Din şovăielnici devin curajoşi şi, pornind de la Ierusalim, merg până la marginile lumii. Temători când Isus era printre ei, sunt îndrăzneţi fără El, pentru că Duhul a schimbat inimile lor.

Duhul deblochează sufletele sigilate de frică. Învinge rezistenţele. Celui care se mulţumeşte cu jumătăţi de măsură prospectează elanuri de dăruire. Dilată inimile restrânse. Stimulează la slujire pe cel care se aranjează în comoditate. Îl face să meargă pe cel care se simte sosit. Îl face să viseze pe cel care este afectat de lâncezeală. Iată schimbarea inimii. Mulţi promit perioade de schimbare, noi începuturi, reînnoiri impresionante, însă experienţa învaţă că nicio tentativă pământească de a schimba lucrurile nu satisface pe deplin inima omului. Schimbarea Duhului este diferită: nu revoluţionează viaţa în jurul nostru, ci schimbă inima noastră; nu ne eliberează dintr-o dată de probleme, ci ne eliberează înăuntru pentru a le înfrunta; nu ne dă totul imediat, ci ne face să mergem încrezători, fără să ne facă să fim vreodată obosiţi de viaţă. Duhul menţine inima tânără - acea tinereţe reînnoită. Tinereţea, în pofida tuturor tentativelor de a o prelungi, mai devreme sau mai târziu trece; în schimb, Duhul e cel care previne unica îmbătrânire nesănătoasă, cea interioară. Cum face asta? Reînnoind inima, transformând-o din păcătoasă în iertată. Aceasta este marea schimbare: din vinovaţi ne face drepţi şi astfel totul se schimbă, pentru că din sclavi ai păcatului devenim liberi, din servitori devenim liberi, din rebutaţi devenim preţioşi, din dezamăgiţi devenim încrezători. Astfel Duhul Sfânt face să se renască bucuria, astfel face să înflorească în inimă pacea.

Aşadar, astăzi învăţăm ce anume să facem atunci când avem nevoie de o adevărată schimbare. Cine dintre noi nu are nevoie de asta? Mai ales când suntem la pământ, când trudim sub povara vieţii, când slăbiciunile noastre ne asupresc, când a merge înainte este greu şi a iubi este imposibil. Atunci am avea nevoie de un "fortifiant" puternic: El este, puterea lui Dumnezeu. El este cel care, aşa cum mărturisim în "Crez", este "de viaţă dătător". Cât de mult ne-ar face bine să asumăm în fiecare zi acest fortifiant de viaţă! Să spunem, la trezire: "Vino, Duhule Sfânt, vino în inima mea, vino în ziua mea".

Duhul, după inimi, schimbă evenimentele. Aşa cum vântul suflă pretutindeni, tot aşa El ajunge şi la situaţiile cele mai negândite. În Faptele Apostolilor - care este o carte pe care trebuie s-o redescoperim în întregime, unde Duhul este protagonist - asistăm la un dinamism continuu, bogat în surprize. Când discipolii nu se aşteaptă, Duhul îi trimite la păgâni. Deschide căi noi, ca în episodul cu diaconul Filip. Duhul îl împinge pe un drum pustiu, de la Ierusalim la Gaza - cât de dureros sună, astăzi, acest nume! Duhul să schimbe inimile şi evenimentele şi să aducă pace în Ţara Sfântă -. Pe acel drum Filip predică funcţionarului etiopian şi îl botează; după aceea Duhul îl duce la Azot, apoi în Cezareea: mereu în situaţii noi, pentru ca să răspândească noutatea lui Dumnezeu. Este după aceea Paul, care "constrâns de Duhul" (Fap 20,22) călătoreşte până la marginile pământului, ducând Evanghelia la populaţii pe care nu le văzuse niciodată. Când este prezent Duhul se întâmplă mereu ceva, când El suflă nu este niciodată linişte, niciodată.

Când viaţa comunităţilor noastre trece prin perioade de "istovire", în care se preferă liniştea familială în locul noutăţii lui Dumnezeu, este un semn urât. Înseamnă că se caută adăpost de la vântul Duhului. Când se trăieşte pentru autoconservare şi nu se merge la cei de departe, nu este un semn frumos. Duhul suflă, dar noi coborâm pânzele. Şi totuşi de atâtea ori l-am văzut realizând minunăţii. Adesea, chiar în momentele cele mai întunecate, Duhul a ridicat sfinţenia cea mai luminoasă! Pentru că El este sufletul Bisericii, mereu o reînsufleţeşte de speranţă, o umple de bucurie, o fecundează de noutate, îi dăruieşte germeni de viaţă. Ca atunci când, într-o familie, se naşte un copil: strică toate orarele, face să se piardă somnul, dar aduce o bucurie care reînnoieşte viaţa, împingând-o înainte, dilatând-o în iubire. Iată, Duhul aduce un "gust de copilărie" în Biserică. Realizează renaşteri continue. Reînsufleţeşte iubirea de la începuturi. Duhul aminteşte Bisericii că, în pofida secolelor sale de istorie, este mereu la douăzeci de ani, tânăra Mireasă de care Domnul este îndrăgostit complet. Aşadar să nu încetăm să-l invităm pe Duhul în spaţiile noastre, să-l invocăm înainte de activităţile noastre: "Vino, Duhule Sfânt!".

El va aduce puterea sa de schimbare, o putere unică ce este, ca să spunem aşa, în acelaşi timp centripetă şi centrifugă. Este centripetă, adică împinge spre centru, pentru că acţionează în interiorul inimii. Aduce unitate în fragmentarietate, pace în suferinţe, tărie în ispite. Aminteşte asta Paul în lectura a doua, scriind că rodul Duhului este bucurie, pace, fidelitate, stăpânire de sine (cf. Gal 5,22). Duhul dăruieşte intimitate cu Dumnezeu, forţa interioară pentru a merge înainte. Dar în acelaşi timp El este forţă centrifugă, adică împinge spre exterior. Cel care duce la centru este acelaşi care trimite în periferie, spre orice periferie umană; Cel care ni-l revelează pe Dumnezeu ne împinge spre fraţi. Trimite, ne face martori şi pentru aceasta revarsă - scrie tot Paul - iubire, bunăvoinţă, bunătate, blândeţe. Numai în Duhul Mângâietor spune cuvinte de viaţă şi-i încurajăm cu adevărat pe alţii. Cine trăieşte conform Duhului se află în această tensiune spirituală: se află îndreptat în acelaşi timp spre Dumnezeu şi spre lume.

Să-i cerem să fim aşa. Duhule Sfânt, vijelie puternică a lui Dumnezeu, suflă asupra noastră! Suflă în inimile noastre şi fă-ne să respirăm duioşia Tatălui. Suflă asupra Bisericii şi împinge-o până la marginile pământului pentru ca, purtată de tine, să nu duce nimic altceva decât pe tine. Vino, Duhule Sfânt, schimbă-ne înăuntru şi reînnoieşte faţa pământului. Amin.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.