Papa Francisc: Vizita pastorală la parohia romană "Preasfântul Sacrament" la Tor de' Schiavi (6 mai 2018)

Întâlnirea cu părinţii şi tinerii din parohie

Mauro:

Bun-venit, papa Francisc. Mulţumim că sunteţi aici cu noi în parohia "Preasfântul Sacrament" în cartierul Tor de' Schiavi. Eu sunt Mauro şi împreună cu un alt grup de părinţi ne ocupăm de oratoriu. Sunt căsătorit, am trei copii şi suntem una dintre acele multe familii aşa-numite iregulare, dar aici am avut mereu porţile deschise, am fost primiţi cu iubire, aşa încât astăzi facem parte din staff-ul parohiei şi suntem angajaţi personal în activităţile parohiale. Aici ne simţim ca acasă ba chiar, aceasta este casa noastră. Întrebarea pe care voiam să v-o adresez este aceasta: cum putem noi să-i facem pe părinţii care aduc şi vor aduce copiii în cadrul parohiei, al activităţilor, să înţeleagă să nu-i lase singuri ci să-i însoţească pe drum şi să-i educe şi pe drumul credinţei? Pentru că astfel nucleul, care este baza vieţii, baza vieţii creştine - familia - să poată fi mai unită? Pentru că, aşa cum e astăzi, ne spun că familia nu mai foloseşte la nimic... Mulţumesc.

Papa Francisc:

A atins rana: copiii, copiii care cresc, familia, dar fără familie... Acasă, tata ocupat până peste cap... Mama ocupată, care lucrează... Şi copiii cresc un pic singuri, nu-i adevărat? Uneori sunt bunica, bunicul care ajută mult. Bunicii ajută, sunt o comoară, aplauze pentru bunici! Lumea aceasta îi pune pe bunici pe lista rebuturilor, pentru că aceasta este cultura rebutului. Ceea ce nu produce, ceea ce nu foloseşte, se rebutează. Bunicii sunt bătrâni şi se rebutează. "Nu, nu! Bunicii au o pensie şi eu am nevoie"... Ah, din interes! Când este asta la mijloc, bunicii valorează. Niciodată să nu fie rebutaţi bunicii! Asta en passant.

Acum, problema: când copiii cresc singuri, dar nu din reaua voinţă a părinţilor, ci pentru că este locul de muncă, nevoia locului de muncă... Şi cresc fără acel dialog cu părinţii. Şi marile valori ale vieţii - credinţa - se transmit numai "în dialect", adică în limbajul familiei. Da, vor învăţa multe lucruri, dar acea credinţă pe care te-o învaţă mama şi tata sau bunicii, aceea care te va face puternic, este aceea "în dialect". Dacă trăieşti dialectul de casă. Da, la şcoală se învaţă multe lucruri, lucruri bune, valori, dar cele de bază se învaţă "în dialect", se transmit "în dialect". Este important ca să se caute modul de a-i ajuta pe părinţi pentru ca să poată vorbi cu copiii. Un părinte îmi spunea odată: "Eu, când ies ca să muncesc dimineaţa, copiii dorm. Când mă întorc seara, dorm". Şi numai duminica: vorbeşte cu ei duminica. Însă această cultură este aşa: te reduce la sclavie şi munca îţi ia toată viaţa. Pentru aceasta este important ca să intre în familie bunicii, ca să-i ajute pe tata şi pe mama să fie prezenţi cu copiii, ca să nu crească singuri. Nu pentru că vor face poate lucruri rele. Nu, nu. Dar vor creşte slabi. Este o problemă de "vitamină"! Este problema vitaminei pe care o dă familia, care te face să creşti puternic. A şti că mama şi tata... Eu am o obişnuinţă: când spovedesc un tată sau o mamă care are copii mai mult sau mai puţin mici - chiar şi cei mai mari, dar cei mici mai ales -, întreb dacă se joacă ei cu copiii. Valorile se transmit şi jucând. "Dar tu ai timp să te arunci pe pământ şi să facă acolo ceva cu fiul tău, cu fiica ta?". Acest lucru este important, nu trebuie să se piardă! "Dar, mă întorc obosit... Nu ştiu, îmi place să mă uit la televizor...". Dar joacă-te cu copiii tăi! "Este plictisitor...". Nu, învaţă. Acesta este un mare criteriu! Tata şi mama care ştiu să se joace: să piardă timp cu copiii. Este adevărat că copiii întreabă mereu aceleaşi lucruri: "de ce?... de ce?". Când sunt la vârsta acelor "de ce" îţi dau dureri de cap cu atâtea întrebări. Dar trebuie ştiut să se răspundă, trebuie ştiut să se joace, trebuie ştiut să se vorbească, trebuie ştiut să se piardă timp cu copiii. Acesta este "dialectul" iubirii, care face să se transmită toate valorile şi credinţa. Vă rog, lucraţi pentru asta. Miezul iubirii este familia. Ceea ce nu se învaţă în familie cu greu se va învăţa în afară. Nu ştiu dacă am răspuns.

Simona:

Ciao, sunt Simona, sunt animatoare a oratoriului şi fac parte din grupul tinerilor din parohie. Să spunem că experienţa mea a avut un pic de dificultate, mai ales în anii trecuţi, pentru a mă insera într-o comunitate parohială, pentru că am avut mărturii rele, am observat atâtea incoerenţe şi am primit şi puţină acceptare. Discutând şi vorbind despre asta cu prietenii mei din grup, ne-am imaginat cât de mult lipsa unei iubiri din partea comunităţii, căutată de cei din afară, de cei care sunt în afara Bisericii, îi face după aceea să caute un surogat al iubirii în alte părţi. Deci noi ne întrebăm: dar efectiv, papa ne iubeşte cu adevărat? Episcopii, preoţii, cateheţii îi iubesc cu adevărat pe tineri? Şi dacă această iubire există, atunci de nu reuşeşte să ajungă la toţi tinerii şi îi trimite, adică nu reuşeşte să-i ţină aproape?

Papa Francisc:

Conform "muzicii" întrebării tale, răspunsul meu ar trebui să fie o bătaie dată preoţilor şi episcopilor... Sora aplaudă: şi surorilor! Aşadar, a spus trei lucruri, care nu trebuie uitate: experienţe rele; incoerenţe; şi primul era?... Da, mărturii urâte: incoerenţe în mărturii. Mărturia bună. Experienţa şi aerul bun, aerul bun. Şi coerenţa. Sunt ceea ce dă aer de familie. Şi o parohie trebuie să fie familie: aerul de familie. Nu este uşor. Există o virtute pe care toţi preoţii trebuie s-o aibă, o atitudine pe care trebuie s-o aibă - preoţii, episcopii, papii, toţi - apropierea. "Ah, asta o spun psihologii!". Nu, a spus-o Dumnezeu Tatăl atunci când a voit ca Fiul său să devină aproape de noi. Isus este Dumnezeu aproape de noi. Şi noi care suntem apostolii lui Isus, trebuie să mergem pe acest drum: apropierea. Nu se predică Evanghelia prin cuvinte, prin argumente. Nu, nu se predică aşa. Se predică prin apropiere, prin mărturii, prin coerenţă. Şi asta trebuie să cereţi voi de la păstori: de la mine, de la episcopi şi de la preoţi. Coerenţă. Mărturie. Aceasta este limba, este "dialectul" în care se transmite credinţa. Un dialect făcut din coerenţe, din mărturii, din a face să încolţească în alţii experienţe bune. Primire. "Nu m-am simţit primită", ai spus tu. Primirea. Şi primirea este acel zâmbet natural, acel zâmbet al lui "Vino, intră, este casa ta!". Nu spun zâmbetul artificial al atâtor oameni, acela pe care trebuie să-l facă pentru locul de muncă. Zâmbesc pentru că dacă tu nu zâmbeşti te alungă de la locul de muncă; dar până la urmă este un zâmbet artificial. Nu. Zâmbetul primitor: "Vino, pentru că eu sunt fericit că tu eşti aici". A face să se simtă asta: că aceasta este casa ta. Şi asta cereţi-o mereu de la păstori: apropiere, pentru că Isus a devenit apropiat. Marea predică a lui Isus nu sunt predicile. Da, acestea ne învaţă mult; însă marea, marea predică este apropierea. Că a coborât printre noi. Aceasta teologii o numesc "condescendenţă". Sau teologii cei mai fini o spun în greacă: "syncatabasi". Apoi îl cer de la paroh care o va învăţa. Apropierea, condescendenţa. Dumnezeu care a devenit apropiat. Şi Dumnezeu - este interesant - când merge în deşert cu poporul lui Israel, pune în întrebare: "Priviţi, aţi văzut voi vreun popor care să aibă un Dumnezeu aşa de apropiat cum sunt eu faţă de voi?". Acelaşi Dumnezeu spune că El este apropiat. Şi aceasta este o virtute pe care nu trebuie s-o avem numai noi păstorii. Este şi o virtute a tuturor creştinilor. Creştinul devine mereu apropiat de alţii. Nu în mod plictisitor, nu acei oameni plictisitori, nu. Apropiat, cu discreţie, cu iubire, cu inima deschisă mereu. Şi când nu este apropiere într-o parohie, acea atitudine de apropiere în păstori precum şi în laicii care colaborează, se simte ceea ce ai simţit tu: răceală, frig, este o parohie lâncedă, o parohie funcţională, unde totul merge bine mai puţin inima. Este o parohie "cardiopatică". Are boala inimii, care este aceea care face condescendenţa şi apropierea. Nu ştiu dacă acesta este răspunsul. Pentru păstori, pentru laici şi surori! Mulţumesc.

Beatrice:

Dragă papa Francisc, sunt Beatrice, am 15 ani şi am o întrebare. Din păcate, în urmă cu doi ani l-am pierdut pe tatăl meu şi de atunci m-am apropiat mult de Biserică de această parohie în care am găsit un grup de persoane fantastice care m-au primi ca o familie şi un confort spiritual important. Însă vă în atâţia de vârsta mea care sunt distanţi de Biserică pentru că ei cred că este plictisitoare. Atunci mă întrebat ce pot să fac, se putem să facem pentru a-i face pe adolescenţi să înţeleagă că Biserica, în schimb, este un loc de iubire, aşa cum am înţeles-o eu şi noi toţi care suntem aici, astăzi? Mulţumesc.

Papa Francisc:

De atâtea ori acei colegi ai tăi au dreptate. Pentru că unii, unii păstori, unele surori, unii laici sunt cu adevărat plictisitori... Şi au o faţă pe care tu nu ştii dacă este o faţă de păstor, de bărbat, de femeie care lucrează în Biserică, sau o faţă de priveghi la mort. Nu ştii. O înmormântare!

Bucuria Evangheliei: Evanghelia aduce bucurie întotdeauna. Şi acest lucru este valabil nu numai pentru păstori, ci şi pentru laici, pentru toţi. Mai mult, eu aş spune că am găsit în parohii mai mulţi laici amărâţi cu faţă "de oţet" ca preoţi sau surori. Pentru că de atâtea ori laicul, atunci când nu se inserează bine în comunitate, începe acest joc de putere înăuntru, de luptă internă şi uneori tu găseşti oameni care, e adevărat, sunt buni - nu ştiu, în Acţiunea Catolică, în Caritas, atâtea lucruri pe care o parohie -, dar mereu tensionată, nu liberă. Nu ştiu de ce, probabil este vreo promoţie, nu ştiu... Intenţia nu este complet clară. Sunt oameni buni, dar fără libertatea bucuriei Evangheliei. Şi asta trebuie să avem mereu în faţa ochilor. Dacă eu sunt un adevărat credincios, o adevărată credincioasă, asta trebuie să se exprime în bucurie, bucuria care este darul lui Isus, darul lui Isus înviat. Isus n-a înviat pentru ca noi să plângem. A înviat pentru a ne reda bucuria şi siguranţa pe care toţi o aşteptăm. Şi asta lipseşte - e adevărat - lipseşte. Bucuria Evangheliei lipseşte; nu întotdeauna, dar de atâtea ori.

Apoi tu ai pus o întrebare: "Ce pot să fac eu pentru a-i convinge pe prietenii mei că Biserica nu este aşa?". Felicitări! Tu nu ai spus: "Ce trebuie să spun?". Pentru că dacă tu mergi şi spui, nu te vor crede. Tu trebuie să faci. Să faci lucrurile cu bucurie. Şi ei vor privi şi vor spune: "Dar asta e nebună. De ce face lucrurile aşa?". Şi tu: "Nu, vino şi priveşte. Vino să vezi". Biserica nu creşte prin prozelitism, ci prin atracţie, atracţia mărturiei. Noi nu suntem o echipă de fotbal, un club care merge să caute aderenţi. Nu. Noi suntem discipoli ai lui Isus, care încercăm să facem lucrurile pe care ni le spune Evanghelia. Şi asta mereu face să apară bucuria. Şi ei văd bucuria şi spun: "De ce sunt aşa de bucuroşi?". Asta se întâmpla în primele timpuri ale Bisericii. Imediat ce s-a născut Biserica, după ce a venit Duhul Sfânt, oamenii îi priveau şi spuneau: "Dar uite, sunt fericiţi aceştia! Şi cum se iubesc între ei! Nu se «jumulesc»". Pentru că erau oameni a căror bucurie îi atrăgea pe ceilalţi. Nu se poate trăi Evanghelia fără bucurie: bucuria este condiţie pentru a trăi Evanghelia, aţi înţeles? Şi dacă vreunul dintre aceia care lucrează în parohie are obiceiul de a lua micul dejun cu cafea şi lapte "cu oţet" să schimbe obiceiul! Şi să ia cafeaua cu lapte şi îi va face bine!

Mattia:

Bună seara, papa Francisc. Eu sunt Mattia şi am 10 ani. Voiam să cer dacă este posibil să faceţi o rugăciune pentru mama mea care trebuie să facă o intervenţie şi să faceţi o binecuvântare pentru familia mea şi pentru toate familiile din această parohie. Mulţumesc.

Papa Francisc:

Îţi mulţumesc ţie! Te numesc Mattia. Asta a făcut Mattia: este un lucru pe care voi tineri şi tinere trebuie să-l faceţi mereu: să vă rugaţi pentru părinţi. Să vă rugaţi pentru părinţi. Ei se roagă pentru voi, dar voi vă rugaţi pentru ei? Sau vă rugaţi numai când aveţi speranţa că ei vă vor face un cadou. Nu. Pentru ca să facă acel cadou sau acel cadou. Nu. Să vă rugaţi pentru părinţi. Gândiţi-vă bine! Părinţii au nevoie de rugăciunea voastră pentru că astfel voi îi ajutaţi să meargă înainte. Şi când părinţii au o boală, ca în cazul lui Mattia - mama trebuie să aibă o intervenţie - rugaţi-vă mai mult. Ei se roagă pentru voi, dar voi trebuie să vă rugaţi pentru ei. Familia - am început cu familia - familia se face aşa, şi cu rugăciunea. Rugăciunea face să crească familia, rugăciunea unul pentru altul: a tuturor, tuturor, tuturor. Eu aş vrea să întreb tinerii şi tinerele de aici: voi vă rugaţi pentru părinţii voştri? Se vede că nu vor să răspundă pentru că răspunsul n-ar fi atât de bun... Dar începem de acum, de astăzi încolo o rugăciune pe zi pentru părinţi. Nu este nevoie să faceţi rugăciuni lungi, nu. Să spuneţi: "Doamne, păzeşte pe mama, pe tata, pe bunicul, pe bunica". Astfel, aşa cum vorbim noi. Dar să vă rugaţi pentru părinţi. Şi când părinţii au o problemă, să vă rugaţi pentru ca problema să se rezolve bine. De sănătate. Familia se face cu rugăciunea unora pentru alţii. Şi copiii trebuie să se roage pentru părinţi. Mergeţi înainte aşa. Eu mă voi ruga pentru mama ta.

Rugăciune

S-o rugăm pe Sfânta Fecioară Maria. Este Sfânta Fecioară Maria a iertării. Noi toţi avem nevoie să fim iertaţi de ceva. Ea să ne ajute!

[Bucură-te Marie]

Binecuvântarea

Văd pancarta aceea. Este frumoasă! "Parohia este casă a bucuriei". Spunem toţi împreună?

Parohia este... "Casă a bucuriei"

Nu uitaţi asta. Mulţumesc!

_______________

Omilia în timpul concelebrării euharistice

Isus înainte de a merge în Grădina Măslinilor şi de a începe Pătimirea sa - a suferit mult Isus, în Grădina Măslinilor - are acest discurs lung la masă cu discipolii. Şi el sfătuieşte un lucru puternic, dă un sfat foarte puternic: "Rămâneţi în iubirea mea". Acesta este sfatul pe care Isus îl dă discipolilor săi înainte de a suferi şi de a muri. Şi este şi sfatul pe care ni-l dă nouă, fiecăruia dintre noi. Isus ne spune: "Rămâneţi în iubirea mea. Nu mergeţi în afara iubirii mele". Şi fiecare dintre noi se poate întreba în inimă - în propria inimă -: "Eu rămân în iubirea Domnului? Sau ies afară căutând alte lucruri, alte distracţii, alte conduite de viaţă?". Dar "a rămâne în iubire" înseamnă a face ceea ce a făcut Isus pentru noi. El şi-a dat viaţa. El a fost slujitorul nostru: a venit ca să ne slujească. "A rămâne în iubire" înseamnă a-i sluji pe alţii, a fi în slujba altora. Ce este iubirea? Vrem să ne gândim la ce este iubirea? "Ah, da, am văzut un film despre iubire, era frumos... Şi acea pereche de logodnici... Şi apoi, s-a terminat rău, păcat!". Nu este aşa. Iubirea este altceva. Iubirea înseamnă a ne îngriji de alţii. Iubirea nu înseamnă a cânta cu vioara, totul romantic... Iubirea este muncă. Cele dintre voi sunt mame, gândiţi-vă la timpul când copiii erau mici: cum îi iubeaţi pe copiii voştri? Cu munca. Îngrijindu-vă de ei. Ei plângeau... trebuiau alăptaţi; schimbaţi; asta, cealaltă... Iubirea este întotdeauna muncă pentru alţii. Pentru că iubirea se arată în fapte, nu în cuvinte. Vă amintiţi cântecul acela: "Parole, parole, parole" ["Cuvinte, cuvinte, cuvinte"]. De atâtea ori sunt numai cuvinte. În schimb iubirea este concretă. Fiecare trebuie să se gândească: iubirea mea faţă de familia mea, în cartier, la locul de muncă: este slujire adusă altora? Mă preocup de alţii? Am, fost sus - o numesc "Casa Bucuriei" - dar se poate numi foarte bine "Casa Iubirii", pentru că această parohie s-a îngrijit de atâţia care au nevoie să fie îngrijiţi, să fie supravegheaţi. Şi asta este iubire. Iubirea este muncă, muncă pentru alţii. Iubirea este în fapte, nu în cuvinte. "Eu te iubesc". "Şi ce faci pentru mine dacă mă iubeşti?". Fiecare dintre bolnavii din cartier se întreabă: "Ce faci pentru mine?". În familia noastră, dacă tu îi iubeşti pe copiii tăi, fie că sunt mici, mari, pe părinţi, pe bătrâni, ce faci pentru ei? Pentru a vedea cum este iubirea, trebuie spus mereu: ce fac? "Dar, părinte, unde învăţăm asta?". De la Isus. Şi în lectura a doua este o frază care ne poate deschide ochii: "În asta s-a arătat iubirea lui Dumnezeu în noi: Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său". În asta stă iubirea. Nu noi l-am iubit pe Dumnezeu; ci El ne-a iubit cel dintâi. Domnul iubeşte mereu cel dintâi. Ne aşteaptă cu iubirea. Şi noi putem să ne punem întrebarea: eu aştept pe alţii cu iubirea? Şi apoi să facem lista de întrebări. De exemplu: bârfa este iubire? Cel care-i bârfeşte pe alţii... Nu, nu este iubire. A vorbi rău despre oameni nu este iubire. "Oh... Eu îl iubesc pe Dumnezeu. Fac cinci novene pe lună. Fac asta, asta...". Da, dar... cum este limba ta? Cum merge limba ta? Asta este tocmai piatra de comparaţie pentru a vedea iubirea. Eu îi iubesc pe alţii? Întreabă-te: cum merge limba mea? Îţi va spune dacă este iubire adevărată. Dumnezeu ne-a iubit cel dintâi. Ne aşteaptă cu iubirea mereu. Eu iubesc cel dintâi sau aştept ca să-mi dea ceva pentru a iubi? Asemenea căţeilor care aşteaptă cadoul, bucata pentru a mânca şi apoi fac sărbătoare stăpânului. Iubirea este gratuită, cel dintâi. Însă termometrul pentru a şti temperatura iubirii mele este limba. Nu uitaţi asta. Când faceţi cercetarea cugetului, înainte de spovadă sau acasă, întrebaţi-vă: am făcut ceea ce mi-a spus Isus: "Rămâneţi în iubirea mea"? Şi cum pot să ştiu asta? De modul cum a mers limba mea. Dacă am vorbit rău, nu am iubit. Dacă această parohie ar reuşi să nu vorbească niciodată rău despre alţii, ar fi de canonizat! Şi, cel puţin, aşa cum am spus alte dăţi: faceţi efortul de a nu vorbi rău despre alţii. "Dar, părinte, daţi-ne un remediu pentru a nu vorbi rău despre alţii". Este uşor. Este la îndemâna tuturor. Când îţi vine să vorbeşti rău despre alţii, muşcă-ţi limba! Se va umfla, dar cu siguranţă nu vei mai vorbi rău.

Să cerem Domnului să "rămânem în iubire" şi să înţelegem că iubirea este slujire, înseamnă a ne îngriji de alţii. Şi harul de a înţelege că termometrul pentru a vedea cum merge iubirea este limba.

Toţi o vom însoţi pe Maia care va primi Mirul.

[Ritualul Mirului]

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.