Anul celor trei papi

Montini, Luciani, Wojtyła

Publicăm fragmente din intervenţia cardinalului secretar de stat, care sâmbătă, 28 aprilie 2018, a inaugurat în catedrala din Chioggia ciclul de întâlniri ale "Fondaco" dedicate temei "Din tată în fiu. Fie ca Dumnezeu să facă să trăiască îndelung tatăl tău înlăuntrul tău".

"Cred că dintre toate demnităţile unui papă, cea mai invidiabilă este paternitatea. Mi s-a întâmplat să-l însoţesc pe Pius al XII-lea în ceremoniile solemne. Se arunca în mulţime ca în piscina din Betsaida. Se adunau strâns în jurul lui, îi smulgeau hainele. Şi el era radios. Relua forţă. Dar între faptul de a fi martori al unei paternităţi şi a fi personal tată există parcă marea. Paternitatea este un sentiment care invadează spiritul şi inima, care ne însoţeşte la fiecare oră din zi, care nu poate diminua, dar care creşte, pentru că se măreşte numărul copiilor (...). Şi acest sentiment în conştiinţa papei este mereu nou, mereu proaspăt, în starea de naştere, mereu liber şi creativ. Este un sentiment care nu împovărează, care nu oboseşte, care odihneşte de orice oboseală. Niciodată, nici măcar un moment, nu m-am simţit obosit, atunci când am ridicat mâna pentru a binecuvânta. Nu, eu nu voi înceta niciodată să binecuvântez sau să iert. Când am ajuns la Bombay, erau de parcurs douăzeci de kilometri pentru a ajunge la sediul Congresului. Mulţimi imense, interminabile, dense, tăcute, nemişcate, încadrau strada - mulţimi spirituale şi sărace, acele mulţimi lacome, presate, dezbrăcate, atente care se văd numai în India. Trebuia să continui să binecuvântez. Un prieten preot, care era lângă mine, cred că la sfârşit mi-a susţinut braţul, ca servitorul lui Moise. Şi totuşi eu nu mă simt superior, ci frate, inferior tuturor pentru că port povara tuturor".

Am voit să încep intervenţia mea cu acest lung citat din fericitul - de acum aproape sfântul - Paul al VI-lea, care, conversând cu prietenul filozof francez Jean Guitton, îi prezenta impresii şi senzaţii după întoarcerea din călătoria din India din decembrie 1964. În timp ce mă gândeam la ceea ce aş fi putut să vă spun în această seară, de fapt m-am întrebat despre motivul pentru care un ciclu de întâlniri dedicat figurii tatălui prevedea în cadrul său un spaţiu dedicat anului 1978, anul celor trei papi. Cred că am găsit un posibil răspuns în aceste cuvinte splendide ale lui Paul al VI-lea pe care tocmai vi le-am propus. Anul celor trei papi a fost anul celor trei părinţi. (...)

Italia trăise în prima parte a anului apogeul ofensivei teroriste cu răpirea şi uciderea senatorului Aldo Moro şi masacrarea agenţilor săi de pază. La 22 mai din acel an a fost aprobată legea despre avort, care a provocat atâta durere în papa Montini, deja greu încercat de asasinarea lui Moro. În sfârşit, nu pot să nu citez, tot cu privire la contextul internaţional, speranţele de pace în faţa acordurilor de la Camp David, semnate de preşedintele egiptean Anwar al-Sadat şi de primul ministru izraelian Menachem Begin la 17 septembrie 1978, după douăsprezece zile de negocieri secrete. (...)

La 29 iunie 1978, în "Sfântul Petru", Paul al VI-lea sărbătoreşte a cincisprezecea aniversare a încoronării sale. În inima sa deja de mult timp se maturizase certitudinea că acela va fi ultimul şi tocmai pentru aceasta pregăteşte o omilie care reprezintă bilanţul pontificatului său, şi aproape un rămas-bun, amintind că "desfăşurarea naturală" a vieţii sale de acum "se îndreaptă spre asfinţit". (...)

Din Paul al VI-lea aş vrea să vă citez şi o intervenţie făcută cu zece ani înainte, în mijlocul crizei şi turbulenţelor post-conciliare şi în anul care marchează începutul marii contestări a tineretului, anul 1968. Sunt cuvinte care mărturisesc abandonarea sa totală în voinţa lui Dumnezeu. Probabil că măreţia lui Giovanni Battista Montini se evidenţiază tocmai în aceşti ani zbuciumaţi: în munca şi suferinţa sa pentru a menţine unită Biserica, în reafirmarea adevărurilor de credinţă pe care unii voiau să le pună în discuţie, în faptul de a nu ceda în faţa cererii celor care doreau condamnări definitive şi măsuri inchizitorii după care probabil ar fi urmat schisme. Adresându-se membrilor Seminarului Pontifical Lombard, primiţi în audienţă la 7 decembrie 1968, Paul al VI-lea a spus: "Mulţi se aşteaptă de la papa gesturi răsunătoare, intervenţii energice şi decisive. Papa nu consideră că trebuie să urmeze altă linie care să nu fie aceea a încrederii în Isus Cristos, pe care-l interesează Biserica sa mai mult decât orice altceva. El va fi Cel care va potoli furtuna. De câte ori a repetat Învăţătorul: Confidite in Deum. Creditis in Deum, et in me credite! Papa va fi primul care va respecta această poruncă a Domnului şi se va abandona, fără angoasă sau nelinişti inoportune, jocului misterios al asistenţei invizibile dar foarte sigure a lui Isus faţă de Biserica sa. Nu este vorba de o aşteptare sterilă sau inertă: ci de aşteptare vigilentă în rugăciune".

După moartea papei Montini, care a avut loc în singurătatea de la Castel Gandolfo, aşa cum înaintea lui i se întâmplase numai lui Pius al XII-lea, papa al cărui fidel slujitor şi colaborator în Secretariatul de Stat a fost îndelung, conclavul în câteva ore alege un succesor destinat să treacă precum un meteorit. Dar un meteorit de neuitat. (...)

M-au uimit mereu cuvintele cu care Luciani ca episcop de Vittorio Veneto, în decembrie 1958, se prezenta credincioşilor. Pentru că spun totul despre el şi ne revelează şi care este marele secret al creştinului: faptul de a fi umil, de a simţi că are nevoie de ajutorul Domnului. Iată ce afirma: "Imediat ce am fost desemnat episcop, m-am gândit că Domnul realiza şi cu mine un vechi sistem al său: anumite lucruri, a le scrie nu pe bronz sau pe marmură, ci chiar pe praf, pentru ca dacă scrierea rămâne, nestricată sau risipită de vânt, să fie clar că meritul este în întregime numai al lui Dumnezeu. Eu sunt praful; înalta demnitate episcopală şi dieceza de Vittorio Veneto sunt lucruri frumoase pe care Dumnezeu a binevoit să le scrie pe mine; dacă un pic de bine va rezulta din această scriere, este clar încă de acum că totul va fi merit al harului şi al milostivirii Domnului". Aici este, cred, o învăţătură preţioasă şi pentru noi toţi.

Chiar în săptămânile precedente morţii lui Paul al VI-lea, în iulie 1978, s-a născut prima fetiţă "în eprubetă". Cercetări şi tehnologii în faţa cărora astăzi nu putem să nu exprimăm fricile noastre, pentru că se riscă să se depăşească linia de neîntoarcere şi omul manipulând viaţa îşi atribuie caracteristici divine. Cu privire la cazul lui Louise Brown, prima "fiică în eprubetă" născută în spitalul din Oldham, în nordul Angliei, într-un interviu acordat revistei "Perspective în lume", patriarhul de atunci de Veneţia, Albino Luciani, spunea că împărtăşeşte "numai în parte entuziasmul celor care aplaudă progresul ştiinţei şi tehnicii". Şi se întreba ce s-ar fi întâmplat când acea tehnică se va afla în faţa - citez - "copiilor malformaţi" Omul de ştiinţă nu va face figura ucenicului vrăjitor care dezlănţuie forţe puternice fără a le mai putea îndigui şi domina după aceea?". Şi în afară de asta, în faţa riscului unei "pieţe de copii", familia şi societatea "nu vor fi mai mult într-un mare regres decât în progres?". Acel interviu n-a fost publicat niciodată pentru că între timp cardinalul devenise papă. Va fi făcut cunoscut numai după mulţi ani. Luciani nu ezita, în acel text, să facă "urările cele mai cordiale fetiţei", refuzând să condamne intenţiile părinţilor săi. (...)

Umanitatea, simplitatea cu care noul papă s-a arătat, caracterul său afabil, predica sa pe înţelesul tuturor, au cucerit milioane de credincioşi şi chiar necredincioşi în toată lumea. Aşteptările speranţele, pe care le-a aprins acea alegere petrecută în zăduful verii din 1978 - era 26 august, şi un cardinal va povesti că încălcat sigiliile conclavului pentru a face să intre un pic de aer pe fereastră - se stingeau dintr-o dată. Curia Romană şi mai în general toată Biserica tocmai metabolizase trauma morţii unui papă şi a alegerii succesorului său, când iată vestea neaşteptată a găsirii pontifului fără viaţă în patul său, în dimineaţa zilei de 29 septembrie.

Şi iată-ne reparcurgând cu amintirea acele zile triste şi sumbre: şirul lung de credincioşi înduioşaţi care aduc omagiu acelui papă magis ostensus quam datus "mai mult arătat decât dăruit". Acelui papă zâmbitor care tocmai se arătase la fereastra lumii în noul său rol de păstor al Bisericii universale şi prea repede o părăsea. Surpriza pe care Duhul Sfânt, folosindu-se de oameni, ne-o pregătea era dintre cele destinate să marcheze istoria: primul papă slav în două mii de ani. Un papă care venea "dintr-o ţară îndepărtată" (aşa cum a spus cu nişte imperfecţiuni de italiană luând cuvântul - fapt neobişnuit - în momentul primei binecuvântări). Un papă de doar 58 de ani, încă în vigoarea forţei fizice, obişnuit să practice sportul, care cu credinţa sa fermă şi neclintită avea să aducă un vânt de prospeţime în Biserică jucând un rol important nu numai pentru a da glas acelor mulţi fraţi creştini obligaţi în acel moment la tăcere în ţările de dincolo de cortină, dar şi amintindu-ne că Europa pentru a respira şi a fi cu adevărat ea însăşi avea nevoie de doi plămâni, nu numai de unul cel al Occidentului. Vorbim despre o istorie care puţin câte puţin se apropie de noi. (...)

În timpul pontificatului său, Biserica catolică a trecut printr-o perioadă de schimbări istorice epocale. La unsprezece ani după alegerea primului papă care provine din est, de după Cortina de Fier, a căzut Zidul Berlinului. Lumea bipolară s-a despicat, lumea blocurilor contrapuse şi a războiului rece, şi-a schimbat complet înfăţişarea. Colosul comunist era în implozie, era prăbuşit complet fără vărsare de sânge, fără revoluţii, fără războaie sângeroase. Karol Wojtyła dăduse contribuţia sa personală pentru toate acestea: o contribuţie de suferinţă, înainte de toate. El, care la 13 mai 1981, aniversarea apariţiilor Sfintei Fecioare Maria de la Fátima, a fost lovit în piaţa "Sfântul Petru" şi aproape ucis. (...)

Desigur, el, Wojtyła, nu a murit. Dar nu a murit graţie rugăciunilor, graţie intervenţiei Maicii lui Dumnezeu, sub a cărei ocrotire el, orfan de mamă încă din fragedă vârstă, îşi pusese toată viaţa sa de preot, de episcop şi de papă, alegând ca moto al său o frază din Grignion de Montfort, totus tuus, "sunt cu totul al tău" [al tău sunt, Marie]. Acel atentat, pe care papa îl vedea inserat în misterul de la Fátima şi în rozariul lung şi adesea tăcut de martiri care a străbătut secolul al XX-lea. "Cred că atentatul - a scris Ioan Paul al II-lea în ultima sa carte, Memorie şi identitate, publicată cu puţine săptămâni înainte de moarte - a fost una dintre ultimele convulsii ale ideologiilor prepotenţei dezlănţuite în secolul al XX-lea. Samavolnicia a fost practicată de fascism şi de nazism, precum şi de comunism". A aşteptat sfârşitul vieţii, bătrânul pontif, pentru a spune pentru prima dată aşa de explicit de unde credea că a venit atentatul la adresa vieţii sale.

Însă papa mistic, după ce a încheiat epoca opoziţiei blocurilor, a trăit altă opoziţie, nouă, la început entuziasmantă. Însă care avea să se reveleze nu mai puţin dificilă şi tragică. Comunismul căzuse, dar adesea în ţările eliberate de acel jug asupritor şi cenuşiu nu s-a renăscut credinţa, în schimb a triumfat consumismul şi întregi clase sociale au devenit mai sărace. Sfârşitul imperiului sovietic nu a dus la o eră de stabilitate. În schimb ne aflam în faţa unui nou război - un război etnic fratricid - chiar în inima Europei. Acum lumea devenise unipolară şi glasul lui Ioan Paul al II-lea, aşa de osanat când predica lupta împotriva comunismului, se ridica pentru a cere să nu se dezlănţuie imediat un conflict împotriva Irakului dictatorului Saddam Hussein, care în vara anului 1990 invadase Kuwaitul. Războiul tot s-a făcut. Apoi a început în fosta Iugoslavie, teribil, lung, însoţit de episoade de violenţă brutală în care erau opuse popoare între ele, după sfârşitul regimului lui Tito. În timp ce în Africa, în Africa uitată de toţi, avea să se consume unul dintre cele mai terifiante genociduri din istorie, cel din Ruanda. De atâtea ori glasul lui Ioan Paul al II-lea va rămâne neascultat.

Apoi, cu apropierea anului 2000 şi a jubileului, lumea părea să se îndrepte spre o eră de pace. Dar la 11 septembrie 2001, cu atentatele împotriva Statelor Unite din partea teroriştilor lui Bin Laden, a făcut ca omenirea să se prăbuşească din nou în prăpastia fricii. Şi papa căruia i-a fost atribuită înfrângerea comunismului, papa care a încercat să reconstruiască legalitatea internaţională întărind rolul Naţiunilor Unite, s-a aflat din nou pe front, pentru a lupta împotriva unui duşman perfid, viclean, nu bine identificat: fanatismul religios, ura şi violenţa teribilă practicate în numele unui crez religios.

Karol Wojtyła a încercat cu toate forţele sale, de acum fragil şi consumat de boală, să elimine fundamentul teologic al acestei idei absurde, al acestei justificări absurde. A convocat la Assisi în 2002 o nouă reuniune interreligioasă, a strigat cu toată suflarea care-i rămânea în plămâni că nu se poate şi nu trebuie să se justifice niciodată ura şi violenţa folosind, ba chiar blestemând, numele lui Dumnezeu. Însă acest papă, în prima linie în lupta neînarmată împotriva terorismului, a ştiut să strige cu mare curaj şi nu-ul împotriva războiului, când în primele luni din 2003 o alianţă anglo-americană a decis să pornească război împotriva Irakului lui Saddam Hussein. Lumea devenise şi mai instabilă şi ameninţarea teroristă părea să justifice orice război, chiar şi pe cel "preventiv". Astăzi putem constata cât de profetic a fost acel strigăt al pontifului bătrân şi bolnav. (...)

Dragi prieteni, am încercat să fac câteva trăsături de penel, desigur incomplete, despre aceşti trei mari părinţi care ne-au fost dăruiţi. Toţi trei ne-au educat să-l iubim pe Dumnezeu şi să-i iubim pe fraţi, pentru că nu există iubire sinceră faţă de Dumnezeu care să nu ajungă în iubirea faţă de fraţi, în special cei mai mici şi cei mai slabi, pe faţa cărora recunoaştem faţa Domnului nostru. Ne-au educat să privim la El, la Dumnezeu, şi să nu ne încredem în forţele noastre. Ne-au educat să credem în eficacitatea dialogului, în construirea de punţi şi nu de ziduri, chiar şi atunci când costă suferinţă, chiar şi atunci când ni se pare că semănăm în zadar, chiar şi atunci când ni se pare că mergem împotriva curentului. Ne-au educat să nu vedem niciodată în celălalt un duşman, deoarece creştinul nu are duşmani. Sau mai bine zis, are unul singur şi este diavolul. Bărbaţii şi femeile, celelalte fiinţe umane, sunt înainte de toate fraţi, cufundaţi ca şi noi în contradicţiile şi în dificultăţile vieţii de fiecare zi, ca şi noi în căutarea unui sens, a unei semnificaţii, a unui răspuns. Creştinul trăieşte - prin har - având certitudinea credinţei, dar nu poţi spune niciodată că o posezi, pentru că făcând astfel s-ar risca să fie redusă la ideologie. Şi această privire, acest sentiment, această conştiinţă de a fi mereu pe drum, de a avea nevoie să-l întâlnim mereu din nou Domnul pe drumul nostru, ne-a fost mărturisită de aceşti trei mari părinţi. (...)

(După L'Osservatore Romano, 30 aprilie - 1 mai 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 51.