Despre sfinţi şi despre eroi

Jean-Pierre Denis citeşte exortaţia apostolică "Gaudete et exsultate"

Geografie spirituală

Un profesor universitar profund francez, cu puţin timp în urmă, a avut un succes bun publicând o lucrare erudită dar plăcută cu titlul Comment parler des livres qu'on n'a pas lu. O carte despre care imediat au vorbit toţi, adesea fără nici măcar s-o citească. Este de altfel un act de indolenţă banală în conversaţia mediatică a comenta opere sau texte oficiale lungi pornind de la un simplu comunicat de presă. Această hrană de joasă calitate este suficientă să alimenteze vocile care circulă. Este mai desuet, dar cu siguranţă mai interesant, a citi cărţile şi a vorbi despre ele numai după ce s-a făcut efortul greu al lecturii. Ca jurnalist practic încă fericit această artă pe care unii o consideră ridicolă. Îmi place, înainte şi după lectură, şi să reiau cărţile recitind citatele, referinţele, notele de la subsolul paginii. Adesea se descoperă acolo un imaginar, un peisaj intelectual, însuşi locul unei inspiraţii.

Asta am făcut cu exortaţia apostolică Gaudete et exsultate. După ce am citit întregul text, l-am reluat având în mână o cariocă. Ce anume căutam? Nume şi locuri. Nume legate de locuri, de culturi. "Nu există identitate deplină fără apartenenţă la un popor", aminteşte papa însuşi în text. "Se pare că fraţii mei cardinali au mers să-l ia [pe papa] aproape de la capătul lumii", a spus în glumă de la balconul de la "Sfântul Petru" la Roma, în seara alegerii sale. Dar atunci, care poate să fie geografia personală a autorului exortaţiei apostolice? Ce cale întreprinde pentru a ajunge la idei, pentru a ajunge până la noi? Care sunt bărbaţii şi femeile la care face referinţă? Şi mai ales, care sunt sfinţii şi sfintele? Eu nu am pretenţia de a inventa o ştiinţă. Dar dacă ar fi necesar, probabil că am numi-o "hagiogeografie" şi am încerca s-o experimentăm cu acest text.

Nu ne va surprinde să găsim de mai multe ori în această geografie spirituală pe Sărăcuţ (şi cu el pe Anton de Padova). Şi de patru ori pe Ignaţiu de Loyola, dintre care o dată pentru a aminti celebra invitaţie iezuitică la "sfânta indiferenţă". Şi alţi doi iezuiţi, cardinalul Martini şi, mai "ratzingerian", Hans Urs von Balthasar. Şi după aceea părinţi şi învăţători ai Bisericii: Augustin, Toma de Aquino, Bonaventura, Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur... Şi desigur papi: Ioan Paul al II-lea şi Paul al VI-lea. asemenea referinţe sunt inerente acestui tip de document. A încerca să se traseze, pe baza lor, o cartografie interioară originală n-ar duce foarte departe. Mai semnificativ, ordinele dedicate sărăciei şi carităţii sunt amintite prin tradiţii şi perioade diferite: franciscanii, întemeietorii Slujitorilor Mariei, sau iarăşi prietena lui Ioan Paul al II-lea, Tereza de Calcutta. În sfârşit prezenţa inevitabilă a florentinului Filip Neri, întemeietorul congregaţiei Oratoriului. Nu pentru că a fost o figură importantă a Contrareformei, ci pentru că era supranumit "sfântul bucuriei".

Textul este destinat să pună sfinţenia la îndemâna tuturor, aproape în mod practic, uneori în tonul conversaţiei. Se naşte aşadar un paradox: marea mistică domină aceste pagini. O mistică ce a dat creştinismului câteva dintre principalele sale capodopere spirituale, dar şi literare sau poetice. Trebuie subliniată importanţa pe care o ocupă aici spiritualitatea carmelitană, în fiecare formă a sa. Înainte de toate Ioan al Crucii, menţionat de patru ori; cu el Tereza de Avila, Tereza Benedicta a Crucii, adică Edith Stein; şi apoi Tereza de Lisieux, citată şi amintită de patru ori. Papa Francisc se inspiră din toate izvoarele creştine, cum ar fi Relatările unui pelerin rus. Dar pare să arate un interes deosebit faţă de mistica feminină.

În cursul textului se intersectează Hildegard de Bingen, Brigitta de Suedia, Ecaterina de Siena sau Faustina Kowalska, pentru a nu vorbi "despre" Terezele pe care tocmai le-am amintit. Niciuna dintre ele nu avea o personalitate insignifiantă. Multe au ajutat papalitatea să depăşească slăbiciunile sale şi crizele sale. În afară de asta papa Francisc aminteşte "stiluri feminine de sfinţenie", subliniind importanţa lor "şi în epoci în care femeile au fost mai mult excluse". În text figurează personalităţi feminine atât de diferite ca sfânta Monica şi sora Maria Gabriela Sagheddu, o trapistă italiană beatificată de Ioan Paul al II-lea.

Să ne întoarcem la cartografie pentru a face o altă observaţie: hagiogeografia papei Francisc rămâne aproape exclusiv europeană. Am amintit-o mai înainte pe Faustina Kowalska, beatificată şi apoi canonizată de Ioan Paul al II-lea, devenită sfânta probabil cea mai emblematică a pontificatului wojtyłian. Prin sărbătoarea milostivirii divine, călugăriţa, moartă la Cracovia la 5 octombrie 1938, pare aşadar să ţină firul invizibil dintre argentinian şi polonez. Ne duce din nou spre bătrânul continent.

În cursul paginilor exortaţiei Gaudete et exsultate nu se va îndepărta de acolo cine ştie cât. Nu se va naviga pe apele lui Rio de la Plata, ci se va peregrina aproape de râurile Vistula, Rin, Arno şi Tibru, sau Tamisa cu Toma Morus. Se va urca adesea pe înălţimile austere din Castilia. Se va călători prin Spania poetică şi mistică, aceea pe care au parcurs-o Tereza de Avila şi Ioan al Crucii. Deci nu se va descoperi mult Lumea Nouă.

Singura concesie dată unei "biogeografii" va fi amintirea "sfântul părinte Brochero", preotul argentinian mort de lepră pe care Francisc l-a canonizat în 2016. Dincolo de acest caz particular şi de amintirea cardinalului vietnamez François-Xavier Nguyên Van Thuân, trebuie aşteptat paragraful 141 (din 177) pentru a părăsi Europa pentru un catolicism globalizat, ajungând la Paul Miki în Japonia, Andrei Kim Taegon în Coreea sau Roque González şi Alfonso Rodríguez în America de Sud.

Să-mi fie permis să subliniez în sfârşit că hagiogeografia papei Francisc este foarte franceză. Pe primul loc este Tereza de Lisieux, fără îndoială sfânta franceză cea mai universală, patroană a misiunilor. Însă exortaţia apostolică abundă în referinţe intelectuale şi spirituale la fiica întâi-născută a Bisericii. Până acolo încât practic se poate citi schiţa unei istorii şi a unei geografii religioase a Franţei. Se întâlneşte tradiţia monastică prin Bernard de Clairvaux, caritatea misionară cu Vincenţiu de' Paoli, dulceaţa apostolică prin savoiardul Francisc de Sales. Fapt important, se traversează Mediterana pentru a-l regăsi pe Charles de Foucauld şi pe călugării din Tibhirine, pe care papa Francisc i-a beatificat împreună cu alţi martiri din Algeria. La această listă de sfinţi francezi trebuie adăugat un romancier căzut în uitare, Joseph Malègue, şi un scriitor pe care toţi îl cunosc dar pe care nimeni sau aproape nimeni nu l-a citit din păcate, nepotolitul Léon Bloy. Cu un asemenea peisaj interior, o vizită a papei Francisc în Franţa apare indispensabilă.

Coincidenţă sau semn al timpurilor?

Coincidenţă sau semn al timpurilor? Chiar în ziua în care a fost prezentată exortaţia apostolică, preşedintele Republicii franceze a rostit un discurs istoric în faţa Conferinţei Episcopilor. Sub arcadele medievale de la Collège des Bernardins, devenit un centru cultural inaugurat de Benedict al XVI-lea, Emmanuel Macron n-a ezitat să resitueze moştenirea catolică în ceea ce este numită uneori, cu riscul de a genera polemici, relatarea naţională. A amintit scriitori şi intelectuali aşa de diferiţi precum Pascal şi Paul Claudel, dar nu pe Léon Bloy. Şi nici sfinţi şi fericiţi, în afară de Ioana d'Arc, figură de reconciliere între Franţa religioasă şi Franţa laică. Totuşi, cele două texte, cel al papei şi cel al preşedintelui, se inserează în acelaşi context şi într-un anumit sens, văzute din Franţa, "fac epocă".

Emmanuel Macron a amintit de istoria tulburătoare a părintelui Hamel. Se poate crede că, peste câtva timp, va fi recunoscut martiriul acestui bătrân preot asasinat de doi tineri terorişti în timp ce săvârşea liturghia sa de dimineaţă în biserica din Saint-Etienne-du-Rouvray, aproape de Rouen în Normandia. Între altele se ştie cât de mult a fost lovit papa de moartea părintelui Hamel. Şeful de stat a amintit şi jertfa locotenentului colonel Arnaud Beltrame, un jandarm ucis după ce a luat locul unei femei tinere ţinute ostatic într-un supermagazin din Trèbes, aproape de Carcassonne, în sudul Franţei. "Nu se poate înţelege jertfa sa dacă este separată de credinţa sa personală. Este gestul unui jandarm şi gestul unui creştin. Pentru el cele două lucruri sunt legate, nu se pot separa unul de celălalt", mi-a destăinuit Marielle, soţia lui Beltrame, la două zile după moartea sa.

În timp ce Republica dădea omagiu naţional jandarmului, în Franţa s-a deschis o amplă dezbatere despre eroism şi dăruirea de sine şi despre componenta creştină a unui asemenea act, în timp ce o ascultare masonică revendica apartenenţa locotenentului colonel la una dintre lojele sale. Personal, încă de la începutul a ceea ce avea să devină după aceea o tragedie, am văzut în gestul lui Arnaud Beltrame gestul unui creştin care-şi oferă liber propria viaţă. Ba chiar se poate insera în tradiţia trinitarilor şi mercedarilor medievali care răscumpărau prizonieri, uneori cu riscul propriei vieţi. Însă în ultimă analiză misterul unui asemenea act rămâne cunoscut numai de Dumnezeu şi măreţia sa depinde şi de faptul că nimeni nu-l poate recupera, în timp ce toţi şi-l pot apropria.

Oricare ar fi lecturile care se pot sau se vor să se facă, dacă sfinţenia şi eroismul aparţin la două ordini diferite, nevoia de identificare cu figuri exemplare renaşte aproape din întâmplare într-o epocă definită aplatizată, imanentă şi indiferentă. Papa Francisc aminteşte asta în primele rânduri din Gaudete et exsultate, Isus nu vrea ca "să ne mulţumim cu o existenţă mediocră, diluată, inconsistentă". Secularizată sau religioasă, hagiografia are aşadar zile frumoase în faţa sa. În timp ce cresc ispitele autoritare şi revin logicile de putere în relaţiile internaţionale, să nu permitem celor "răi" să devină singurele figuri identificabile! Să ne bucurăm pentru că Franţa deja a uitat numele asasinului său dar îşi aminteşte de cel al lui Arnaud Beltram, căruia multe localităţi i-au dedicat o stradă. Ar părea că, până şi în culturi secularizate, comuniunea sfinţilor încă are un sens. Ca în poezia comunistului Aragon (Trandafirul şi rechia), mistica dăruirii de sine reuneşte "pe cel care credea în cer şi pe cel care nu credea". Cu atât mai mult în epoci agitate, demoralizate şi dezbinate.

(După L'Osservatore Romano, 20 aprilie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 6.