A-l înţelege pe Francisc

În cartea scrisă de Silvina Pérez şi Lucetta Scaraffia

De cardinalul Gualtiero Bassetti

La 26 martie 2018, la Milano, la Universitatea Catolică Sacro Cuore, a fost prezentată cartea scrisă de Silvina Pérez şi Lucetta Scaraffia, Francisc, papa american (Francesco, il papa americano, Milano, Vita e Pensiero, 2017, 144 pagini). Introduşi de rectorul Franco Anelli, au intervenit episcopul asistent ecleziastic al ateneului, Claudio Giuliodori, istoricul Vittorio Emanuele Parsi şi cardinalul preşedinte al Conferinţei Episcopilor din Italia, a cărui intervenţie o publicăm.

De fiecare dată când se reflectează asupra unui fapt de actualitate stringentă sau, ca în acest caz, asupra unui papă încă în funcţie există două riscuri. Înainte de toate, riscul de a fi superficiali, de a face afirmaţii banale şi clare care nu adaugă nimic nou la ceea ce deja a fost spus şi cunoscut. În al doilea rând, riscul de a ajunge într-o respectuoasă hagiografie comodă care se traduce cu uşurinţă într-o lungă listă de succese personale şi virtuţi memorabile, fără a lăsa spaţiu la vreo întrebare sau la vreo mare chestiune deschisă.

Pot spune cu certitudine că acest volum, scris de două femei, Silvina Pérez şi Lucetta Scaraffia, ambele unite profesional de acest pontificat - Pérez conduce ediţia spaniolă a L'Osservatore Romano, Scaraffia conduce revista lunară "femei biserică lume" - nu intră în niciunul dintre cele două riscuri. De fapt, este vorba despre un volum bine scris, deloc banal, bogat în idei şi care ne furnizează un portret biografic al pontifului cu o densitate istorică neobişnuită şi care reuşeşte să reconstruiască istoria vieţii lui Jorge Mario Bergoglio pornind de la familia sa şi de la patria sa de origine.

Ne aflăm în faţa unei cărţi care vrea, aşadar, să furnizeze o interpretare a acestui pontificat fără a se închide într-o disertaţie academică doctă sau, dimpotrivă, făcând cu ochiul cititorului avid de anecdote sau culise. Chiar dacă, trebuie să admit, multe pagini scrise despre Bergoglio argentinianul erau pentru mine complet necunoscute. Însă lectura cărţii, de la început până la sfârşit, ne ajută să înţelegem multe despre papa Francisc şi să depăşim multe locuri comune jurnaliste, care nu explică în profunzime acest pontificat.

În această prezentare scurtă şi non-exhaustivă, aş vrea să trasez numai trei elemente, acelea mai importante după părerea mea, care schiţează biografia lui Francisc şi, la sfârşit, să furnizez o concluzie foarte personală: aş spune, aproape, o sugestie finală care provine din lectura volumului şi din cunoaşterea mea personală cu Sfântul Părinte.

Primul element provine care din titlul volumului: Francisc. Papa american. Papa american este, înainte de toate, aşa cum scrie directorul de la L'Osservatore Romano în introducere, "un papă nou". Şi este noi prin "multe aspecte". Însă este nou mai ales prin acel element biografic prezentat deja în titlul volumului şi este foarte prezent în ambele capitole ale celor două autoare: Francisc este un papă "luat aproape de la capătul lumii", un papă argentinian, adică un papă american.

Scrie Silvina Pérez: "Francisc este primul papă care vine dintr-o megalopolis din emisfera sudică". Acest element sud-american nu este numai o trăsătură geografică ci asumă o caracterizare culturală şi, aş îndrăzni să spun, antropologică. Bergoglio cunoscând personal dramele din sudul lumii - excluderile sociale şi exploatările - asumă progresiv privirea sa. Cu mult înainte de a deveni pontif, Bergoglio, pornind de la periferia lumii, asumă privirea periferiilor. Percepe un punct de vedere diferit, reuşeşte să vadă noi nuanţe şi noi culori; mai ales, reuşeşte să-i vadă pe invizibili. Adică rebuturile umane a ceea ce va numi, ca papă, globalizarea indiferenţei.

Această privire inovatoare - care nu poate fi rezumată în niciun mod într-o dimensiune sociologică, ci este total închisă într-o perspectivă pastorală concretă care îl pune în centru pe Cristos şi misterul întrupării şi nu o doctrină morală - stă la baza unei experienţe fără îndoială fundamentale a slujirii sale episcopale: a cincea Conferinţă Generală a Episcopatului Latinoamerican şi din Caraibe (CELAM) în 2007 la Aparecida în Brazilia. Silvina Pérez va defini acest moment cu titlul paragrafului paradigmatic: "Aparecida probe tehnice ale unui pontificat". În acel document găsim multe din intuiţiile pastorale ale magisteriului său ca pontif: "Primatul harului, milostivirea, curajul apostolic, viziunea unei Biserici care nu reglementează credinţa ci o facilitează şi se oferă tuturor".

Această privire periferică ce se naşte în America de Sud este foarte prezentă în magisteriul său pontifical. După părerea mea în două alegeri, pe care Scaraffia le defineşte chiar revoluţionare. În primul rând numirile în colegiul cardinalilor care nu numai că au realizat o schimbare generală a cardinalilor, ci mai ales au premiat prelaţi "de la periferia lumii: Bamako, Bangui, Capul Verde, Tonga" şi probabil aş putea adăuga şi Perugia. În al doilea rând, desfăşurarea unui "Jubileu mai puţin european" inaugurat simbolic în Africa şi nu la Roma, deschizând poarta "săracei uşi de lemn" a catedralei din Bangui din Republica Centrafricană.

La acest element american, asupra căruia s-ar putea adăuga multe alte fapte şi interpretări, aş vrea să adaug un alt element caracterizant al biografiei lui Francisc: săracii. Mare parte dintre criticile actuale, după părerea mea, pot fi conduse la noua centralitate pe care papa a dat-o săracilor. Sărăcia, trebuie subliniat acest lucru, dă scandal, din totdeauna. Dar dă şi mai mult scandal în lumea noastră bogată, bătrână şi obosită unde săracii sunt minoritatea. În societatea noastră opulentă sărăcia este văzută cu oroare, ca şi cum ar fi o plagă socială care trebuie ascunsă sau, mai bine zis, trebuie dosită.

În schimb, Bergoglio a trăit sărăcia pe propria piele, în cadrul propriei familii şi a cunoscut-o bine ca episcop. Prea des uităm că papa este un fiu de emigranţi, care au cunoscut drama lungilor traversări maritime intercontinentale, a tragediei navei Principe Mafalda, a falimentelor de muncă şi a migraţiei interne în America de Sud. Şi uităm şi ce a fost criza economică argentiniană dramatică din 2000-2002, care în Italia a ajuns numai prin cumpărarea falimentară de obligaţiuni argentiniene, dar care în schimb în patria papei s-a tradus într-o tragedie socială epocală reprezentată simbolic de evenimentele acelor cartoneros.

M-a uimit mult că începutul şi sfârşitul capitolului scris de Silvina Pérez despre Bergoglio argentinianul, încep şi se termină, de fapt, relatând două mari crize economice: cea din 1929 şi cea din 2001. Şi în mijloc se situează experienţa dureroasă şi sângeroasă a dictaturii argentiniene. Iată, dacă vrem cu adevărat să înţelegem de unde s-au inspirat unele texte din Evangelii gaudium şi din Laudato si' probabil că trebuie să pornim de aici. După aceste evenimente probabil se poate înţelege profund o definiţie celebră a papei Francisc: "Biserica este un spital de campanie după o bătălie".

Ce poate fi Biserica după uriaşa tragedie silenţioasă a desaparecidos şi după zgomotoasa criză economică argentiniană din 2002, când preşedintele Republicii fuge cu elicopterul şi "camioanele blindate ale băncilor" înaintează "ca nişte care armate prin străzile din Buenos Aires ducând în afara ţării economiile oamenilor?". Biserica, gândeşte Bergoglio, într-un prim moment nu poate decât să se îngrijească de omenirea rănită. Şi îngrijirea este medicamentul milostivirii aşa cum o ilustrase Ioan al XXIII-lea, papa care gândise conciliul, şi Paul al VI-lea care realizase conciliul.

Săracii lui Bergoglio sunt săraci reali şi concreţi. Care au pierdut totul, chiar şi credinţa, ba chiar şi cea mai fundamentală rămăşiţă morală şi culturală de creştinism. Acestor femei şi acestor bărbaţi loviţi la inimă, acestor periferii existenţiale, trebuie să li se acorde înainte de toate îngrijiri şi nu dizertaţii teologice culte. Ceea ce apare clar în ochii papei este o urgenţă pastorală care vine înainte de orice reflecţie: este convertirea pastorală, convertirea inimii, revoluţia duioşiei şi, în definitiv, o Biserică mamă şi învăţătoare. O "Biserică poliedrică" aşa cum prezintă Scaraffia citându-l pe papa: adică o Biserică formată din întregul popor al lui Dumnezeu şi nu numai din preoţi. Aceasta este după părerea mea cea mai mare provocare a viitorului. O Biserică poliedrică, nu autoreferenţială, nu numai romană ci globală, atentă la sensibilităţile tuturor.

Când vorbim de o Biserică globală atentă la sensibilităţile tuturor vorbim desigur şi despre o temă îndrăgită de cele două autoare: mă refer la femei. Acesta este al treilea şi ultimul element din carte pe care vreau să-l subliniez şi care mie mi se pare importantă. În realitate, în volum există un singur paragraf care vorbeşte despre asta şi care scoate în evidenţă o dezvoltare a magisteriului lui Francisc cu privire la această temă: de la o practică obişnuită la o atenţie tot mai mare şi cu o aşteptare finală încărcată de speranţă: "Mulţi aşteaptă un document despre tema femeilor", scrie Scaraffia.

Mie mi se pare că această carte scoate în evidenţă o trăsătură feminină, pornind de la autoare. Nu este aşa de clar că cele care au scris o biografie gândită despre pontif au fost două femei care au pus în slujba acestui pontificat propriile capacităţi şi profesionalităţi. Şi pornind de la această realitate de fapt, unele femei, care au desfăşurat un rol important în viaţa pontifului, reies în volum în mod dramatic şi aş spune eroic. Vreau să dau numai un nume: Esther Ballestrino. O profesoară a lui Bergoglio când studia chimie, cu idei socialiste, deci necatolică. Această figură, care ocupă câteva pagini din această biografie, m-a uimit: înainte de toate datorită raportului său cu viitorul papă. Un raport laic, adevărat, amical, sincer. Un raport care ar putea să fie luat ca model al modului cum se dezvoltă dialogul. Şi apoi datorită sfârşitului tragic al femeii în timpul dictaturii: "A fost drogată şi îmbarcată pe unul dintre zborurile morţii, pentru a fi aruncată după aceea în Rio de la Plata".

Cred că nu trebuie să adaug multe alte cuvinte, decât unul care mi se întâmplă să-l repet des: demnitatea vieţii umane trebuie apărată mereu, fără a privi la culoarea pielii, la ideile politice sau dacă este bărbat sau femeie. De fapt, să nu uităm niciodată, aşa cum au scris în carte, că "Magdalena este prima persoană căreia i se arată Cristos înviat şi cea care primeşte misiunea de a da lumii această veste revoluţionară".

Vreau să închei această scurtă prezentare a mea cu o sugestie personală. În carte, autoarele au subliniat "efectul surpriză" şi privirea profetică, iubirea faţă de săraci şi vocaţia la dialog şi la pace. Elemente pe care le-am respirat la Firenze când era primar La Pira, adică ale unui papă care se îngrijeşte de oamenii săraci, care nu se limitează niciodată la protocol, care se situează în prezent cu ochii celui care priveşte departe şi care face din spes contra spem trăsătura sa distinctivă. Un pontificat profetic, ale cărui roade autentice vom reuşi să le percepem peste câţiva ani când această lume în tranziţie nu va mai fi şi schimbarea de epocă evocată de Francisc va fi de acum o realitate concretă.

(După L'Osservatore Romano, 28 martie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 16.