Reflecţie la duminica a 4-a de peste an - Anul B - 2018

Astăzi când auziţi glasul Domnului, nu vă împietriţi inimile voastre (cf. Ps 95,8).

În evanghelie vedem mulţimile uimite de faptul că Isus Cristos le propune o învăţătură nouă, vorbind ca un om care are autoritate. Evanghelia ne arată că Isus din Nazaret este marele profet anunţat de către Moise (cf. Dt 18,18). În el ne vorbeşte Dumnezeu în persoană. Isus este mai mult decât un mare profet, el este Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu, este chiar Fiul lui Dumnezeu (cf. In 1,1).

Refuzat la Nazaret (cf. Lc 4,29), Domnul Isus îşi continuă misiunea mergând la Cafarnaum. El dă învăţături şi vindecă cu o autoritate care n-ar trebui să-i uimească pe oameni, dacă ar recunoaşte în el pe Fiul lui Dumnezeu. La Cafarnaum, Isus vindecă un om stăpânit de un duh necurat care se afla chiar în sinagogă, ca o imagine de adânc faliment în care era căzut atunci poporul lui Israel. Încă de la începutul misiunii Domnului, puterea lui Isus se confruntă cu abuzul lui satan, care prigoneşte suflete.

Cuvântul satana, de origine ebraică, înseamnă "cel care tulbură", iar cuvântul "diavol", din limba greacă, înseamnă "cel care rupe şi aruncă în părţi". Satan e un mare cameleon şi îşi poate lua orice înfăţişare spre a induce lumea în eroare: când violent, când paşnic, când prietenos, când negru ca smoala, când îmbrăcat în haină de lumină. S-a dovedit ştiinţific că două animale au fost asociate diavolului, lupul şi şarpele, căci au putere de hipnoză asupra victimelor lor. Oaia, dacă întâlneşte privirea lupului, iese din turmă, fără să o mâne nimeni, şi merge de-a dreptul în tufişul unde este ascuns lupul. Iepuraşul cel iute de picior, dacă întâlneşte privirea şarpelui, nu numai că se opreşte din alergatul lui sprinten, ci merge de-a dreptul la şarpe şi îşi bagă singur capul în gura lui. Diavolul, lupul sau şarpele infernal au aceeaşi putere de fascinaţie şi de hipnoză asupra oiţelor lui Cristos. Odată ce oiţa lui Cristos întâlneşte privirea diavolului, dintr-o carte rea, dintr-un film rău, dintr-un om rău, dintr-o imagine imorală, dintr-o ocazie de păcat, omul aleargă cu nebunie acolo. Iar diavolul îi sfâşie fără milă.

Prima venire a lui Cristos a generat, după câte se vede din evanghelii, o izbucnire neobişnuit de mare de activitate demonică pe pământ. Puterea lui Cristos asupra acestor duhuri rele a prefigurat biruinţa sa finală asupra satanei şi a robilor săi, care toţi vor fi aruncaţi veşnic în iazul de foc (cf. Ap 20,10-14).

Oriunde va săvârşi Dumnezeu o lucrare se va manifesta opoziţia satanei. Băiatul demonizat de la piciorul muntelui schimbării la faţă este un exemplu (cf. Mc 9,18). Diavolul, maimuţa lui Dumnezeu, care îl imită pe Dumnezeu în toate, urmăreşte exact acelaşi lucru ca Dumnezeu: omul, dar nu ca să-l mântuiască, ci ca să-l piardă. De aceea sfântul Paul ne spune: "Fiţi gata, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa dreptăţii. Luaţi scutul credinţei cu care veţi putea stinge toate săgeţile de foc ale celui rău. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului care este cuvântul lui Dumnezeu. Faceţi tot timpul prin Duhul Sfânt tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi cu toată stăruinţa în rugăciune" (Ef 6, 13-18). Toţi cei care pornesc la drum, hotărâţi să-l slujească pe Domnul, trebuie să se aştepte să întâmpine împotriviri la tot pasul (cf. 2Tim 3,12). "Căci noi nu luptăm împotriva cărnii şi a sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva oştilor spirituale ale răutăţii, care sunt în locurile cereşti" (Ef 6,12).

Dintotdeauna diavolul a căutat să aibă stăpânire neîngrădită asupra trupurilor şi sufletelor oamenilor, pentru ca să-l îndurereze pe Dumnezeu şi să-l piardă pe om. Aşa că atunci când Domnul s-a arătat umblând ca om printre oameni, trupurile fiinţelor omeneşti, făcute pentru a fi locuite de Dumnezeu" (cf. Prov 8,31), deveniseră locuinţă a demonilor (cf. Mc 1,23). Simţurile, nervii, pasiunile, organele oamenilor erau manevrate de duhurile rele în dedarea la poftele josnice. Însuşi sigiliul demonilor, tristeţea şi spaima, erau imprimate pe faţa oamenilor.

Nicio persoană care alege slujirea lui Dumnezeu nu va fi lăsată pe seama puterii lui satana. Tot ce nu este în armonie cu voia lui Dumnezeu: orice tentaţie de a păgubi pe alţii, orice manifestare de egoism, orice încercare de a cultiva principii greşite, este într-un anumit sens dovada unui grad de stăpânire demonică. Viaţa regelui Saul este un exemplu de om care s-a supus stăpânirii demonilor (cf. 1Sam 13,8-14; 15,10-35; 16,14-23; 28,1-25). Acelaşi duh rău care poseda pe demonizatul din Cafarnaum stăpânea şi pe iudeii necredincioşi (cf. In 8,44). Iuda era "posedat" într-un chip asemănător (cf. Lc 22,3; In 6,70.71; 13,27; Mt 16,23).

Sfântul Francisc de Assisi (1181-1226) a avut mult de furcă cu diavolul. Tommaso de Celano (1200-1270), primul său biograf, notează că sărăcuţul din Assisi recomanda fraţilor săi bucuria spirituală ca antidot împotriva influenţei diavolului: "Dacă un slujitor al lui Dumnezeu se va strădui să aibă şi să păstreze permanent bucuria interioară şi exterioară, bucurie care izvorăşte dintr-o inimă curată, diavolii nu vor putea să-i facă nici un rău".

Evangheliile relatează şapte cazuri de posedare demonică: omul din sinagoga din Cafarnaum (cf. Mc 1,21-28); un posedat neidentificat care era şi mut (cf. Mt 9,32-34); cei doi demonizaţi de la Gadara (cf. Mc 5,1-20); fiica unei femei siro-feniciene (cf. Mt 15,21-28); fiul unui om neidentificat (cf. Mc 9,14-29); Maria Magdalena (cf. Mc 16,9). În afară de aceste cazuri specifice, evangheliile menţionează adesea că Isus şi ucenicii au vindecat pe cei chinuiţi de duhuri rele (cf. Lc 6,18; Fap 5,16).

În evanghelia de astăzi, diavolul l-a recunoscut pe Isus ca Fiul Tatălui şi l-a numit "Nazarineanul" şi "Sfântul lui Dumnezeu". Isus nu a voit să accepte mărturia unui demon, deşi era adevărată. Prin urmare, i-a spus duhului rău să tacă, poruncindu-i apoi să iasă din om. "Nu este cuvântul meu ca un foc, zice Domnul, şi ca un ciocan care sfărâmă stânca" (Ier 23,29)?

Isus l-a "certat" pe duhul rău. Mustrarea pare să-i fi fost adresată din cauză că duhul rău i-a dezvăluit identitatea de Mesia. Isus ştia prea bine că o susţinere făţişă a mesianităţii la data aceea nu ar fi făcut decât să ridice prejudecăţi contra lui în mintea multora. În plus, situaţia politică tulbure din Palestina producea mulţi cristoşi falşi şi prea mulţi mesia mincinoşi, care îşi propuneau să-i conducă pe concetăţenii lor la revoltă împotriva Romei (cf. Fap 5,36-37) şi Isus căuta să evite să fie considerat un mesia politic. Aceasta ar fi întunecat mintea oamenilor faţă de adevărata natură a misiunii lui şi ar fi oferit autorităţilor un pretext de a reduce la tăcere ostenelile lui.

Un alt motiv pentru care Isus evita să pretindă că este Mesia era că el dorea ca oamenii să-l recunoască astfel prin experienţă personală, observându-i viaţa desăvârşită, ascultând de cuvintele lui pline de adevăr, având ocazia de a fi martori la marile lui lucrări şi recunoscând în toate acestea împlinirea profeţiilor Vechiului Testament. Aşa le-a răspuns şi ucenicilor lui Ioan (cf. Mt 11,2-6). Puterea, aceasta este caracteristica care punea învăţătura lui Cristos în puternic contrast cu aceea a cărturarilor (cf. Mt 7,29; Mc 1,27). Ei predicau ceea ce scriseseră oamenii din veacurile trecute, Isus însă se exprima ca având autoritate în sine, autoritate primită direct de la Tatăl ceresc. Isus zicea: "Dar eu vă spun" (Mt 5,21-22). Isus poruncea diavolilor, bolilor, morţii, stihiilor naturii şi ascultau.

Sfântul Marcu ne spune că Isus, ajungând sâmbăta în Cafarnaum, s-a dus direct la sinagogă şi acolo a început să înveţe şi să facă minuni. Aceasta ne face să ne gândim la primatul cuvântului lui Dumnezeu, cuvânt care trebuie să fie ascultat, cuvânt care trebuie să fie primit, şi cuvânt care trebuie să fie vestit. Ajungând la Cafarnaum, Isus nu amână vestirea evangheliei. Preocuparea sa este de a comunica urgent puterea cuvântului lui Dumnezeu şi de a-i proba în faţa lor autoritatea..

Autoritate înseamnă că în cuvintele umane ale lui Isus, se simţea toată forţa cuvântului creator al lui Dumnezeu, se simţea autoritatea lui Dumnezeu care realizează ceea ce spune: a spus să fie lumină şi a fost lumină; a spus ca diavolul să iasă afară şi a ieşit.

Şi astăzi evanghelia, cuvântul creator al lui Dumnezeu, realizează ceea ce spune: schimbă viaţa, eliberează de orice duh rău, eliberează de mândrie, eliberează de senzualitate, eliberează de alipire de bani, eliberează de cârtire, eliberează de pierzare. De aceea, este de datoria noastră este de a trăi din Cuvântul divin şi să devenim misionari ai cuvântului atotputernic al lui Dumnezeu. Iov a spus că a preţuit cuvintele buzelor lui Dumnezeu mai mult decât mâncarea zilnică necesară (cf. Iov 23,12). Ascultând Iov de Dumnezeu zilnic, şi-a creat o imensă rezervă de putere spirituală. Aceasta explică curajul lui în faţa groaznicelor atacuri ale lui satan. În ciuda tuturor necazurilor pe care le-a avut de înfruntat, el nu şi-a pierdut credinţa în Dumnezeu. Nevasta lui, care nu a avut consideraţie pentru cuvântul lui Dumnezeu ca şi soţul ei, a fost gata să blesteme pe Dumnezeu de îndată ce i-a lovit nenorocirea (cf. Iov 2,9).

Capitolul 18 din Deuteronom, de unde am luat prima lectură de astăzi, ne pune înainte persoane cu poziţii religioase importante, cum sunt profeţii. Profeţii sunt oameni cu răspunderea de a vorbi în numele Domnului. Iar noi toţi am devenit profeţi, preoţi şi regi prin Botez (cf. 1Pt 2,9). Ce grozavă înşelătorie ar fi când profeţii nu ar fi credincioşi! Atunci ar fi pericolul ca o minciună să fie considerată cuvânt de la Dumnezeu (cf. 1Rg 22,22). Cărturarii explicau adesea Scripturile în aşa fel încât să arunce o umbră de îndoială asupra înţelesului Scripturilor, în loc să le facă înţelese. Ei se ocupau mai mult cu tradiţiile părinţilor pe care le considerau egale sau superioare faţă de Scripturi, desfiinţând Legea lui Dumnezeu (cf. Mc 7,9.13). În felul acesta ei puneau asupra oamenilor "sarcini grele de purtat", dar nici măcar nu "atingeau" una din acele poveri cu propriile lor degete (cf. Lc 11,46; Mt 2,4).

Şi noi, care suntem profeţii Noului Testament, trebuie să avem grijă să nu cădem din cinste.

Versetele 9-12 din Deuteronom 18 ne pun apoi în gardă împotriva înşelătoriei astrologilor, a înţelepţilor, a vizionarilor, a spiritiştilor, a ghicitorilor, a tuturor formelor de ocultism, prin care îşi manifestă diavolul puterea. Astăzi mai mult decât oricând, mulţimile fără Dumnezeu aleargă după astfel de lucruri dezgustătoare, cu toate că Biblia spune: "Afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună" (Ap 22,15).

Israel în istoria sa a cunoscut succesiv perioada judecătorilor, apoi a regilor şi a profeţilor. Şi unii şi alţii au fost de multe ori necredincioşi. De aceea Dumnezeu, pentru a-şi hrăni şi mântui poporul, l-a trimis pe Isus, cel care printre multe alte titluri de glorie, le are şi pe acestea de: Judecătorul cel drept, Împăratul împăraţilor, Profetul profeţilor pe care îl aştepta Israel (cf. Dt 18,15). Petru, predicând iudeilor evanghelia, se baza pe acest verset (cf. Dt 18,15). pentru a li-l vesti oamenilor pe Isus. El le spunea că Isus nu este numai profetul, ci este însuşi cuvântul (cf. Fap 3,22 şi 7,37).

Sfântul Paul vesteşte cuvântul lui Dumnezeu, continuând să îndrepte gândul creştinilor spre ceva ce întrece viaţa obişnuită de pe pământ, proclamând valoarea celibatului, care permite omului să se consacre fără rezerve slujirii cuvântului întrupat (cf. 1Cor 7,32-35) şi să devină încă de pe pământ ceea ce va fi în cer (cf. Lc 20,36).

Am citit undeva despre un tablou, care îl reprezintă pe satana, care îi târăşte pe oameni la iad, folosindu-se de un lanţ ale cărui zale sunt viciile oamenilor. Diavolul ţine de un capăt al lanţului, iar de celălalt capăt ţin cu amândouă mâinile foarte mulţi oameni. Diavolul, ţinând acest lanţ în mâni, aleargă cu iuţeală mare spre iad. Iar oamenii, care ţin de lanţul diavolului şi care sunt târâţi în iad, strigă din toate puterile după ajutor. Un grup de privitori care asistă la această scenă, le răspund: "Dacă vreţi să scăpaţi de diavol şi iad, lăsaţi lanţul din mâni, lăsaţi viciile". Astăzi când auziţi glasul Domnului, nu vă împietriţi inimile voastre (cf. Ps 95,8). Amin.

Pr. Ioan Lungu

* * *

Duminica a 4-a de peste an. Predici la Radio Iaşi

lecturi: 32.