Papa Francisc: Sfânta Liturghie cu ocazia sărbătorii "Stăpânei noastre de Guadalupe" (marţi 12 decembrie 2017)

Evanghelia care tocmai a fost proclamată este prefaţa a două mari cântări: cântarea Mariei cunoscută ca "Magnificat" şi cântarea lui Zaharia, "Benedictus", şi îmi place s-o numesc "cântarea Elisabetei sau a rodniciei". Mii de creştini în întreaga lume încep ziua cântând: "Binecuvântat este Domnul" şi termină ziua "proclamând măreţia sa pentru că a privit cu bunătate la smerenia slujitoarei sale". În această formă, credincioşii din diferite popoare, zi de zi, încearcă să comemoreze; să amintească faptul că din generaţie în generaţie milostivirea lui Dumnezeu se extinde asupra întregului popor aşa cum a promis părinţilor noştri. Şi în acest context al amintirii recunoscătoare izbucneşte cântarea Elisabetei în formă de întrebare: "Cine sunt eu ca să vină la mine mama Domnului meu?". Pe Elisabeta, femeia marcată de semnul sterilităţii, o întâlnim cântând sub semnul rodniciei şi al uimirii.

Aş vrea să subliniez aceste două aspecte. Elisabeta, femeia sub semnul sterilităţii şi sub semnul rodniciei.

1. Elisabeta femeia sterilă, cu tot ceea ce implica asta pentru mentalitatea religioasă din timpul său, care considera sterilitatea ca o pedeapsă divină rod al propriului păcat sau al păcatului soţului. Un semn de ruşine imprimat în propriul trup, fie pentru că se consideră vinovată de un păcat pe care nu l-a comis, fie pentru că se simte fără valoare, nefiind la înălţimea a ceea ce se aştepta de la ea. Să ne imaginăm, o clipă, privirile rudelor sale, ale vecinilor săi, ale ei înseşi... sterilitate care pătrunde adânc şi ajunge să paralizeze toată viaţa. Sterilitate care poate lua multe nume şi forme de fiecare dată când o persoană simte în trupul său ruşinea de a se vedea stigmatizată sau de a se simţi fără valoare.

Acelaşi lucru putem să ni-l imaginăm pentru indianul Juan Diego când îi spune Mariei: "Eu cu adevărat sunt un om al câmpiilor, sunt mecapal, sunt cacaxtil, sunt coadă, sunt aripă; eu însumi am nevoie să fiu condus, purtat pe umăr. Locul în care tu mă trimiţi [...] nu este potrivit pentru mine şi îmi este străin!" (Nican Mopohua, nr. 55). Astfel acest sentiment se poate găsi şi - aşa cum ne-au arătat bine episcopii latinoamericani - în comunităţile noastre "indigene şi afroamericane, care, în multe circumstanţe, nu sunt tratate cu demnitate şi egalitate de condiţii; multe femei, excluse din motive de gen, de rasă şi de situaţie socio-economică; tineri care primesc o educaţie de joasă calitate şi nu au posibilitatea de a continua în studiile lor, nici să intre în piaţa locurilor de muncă pentru a înainta şi a-şi constitui o familie; mulţi săraci, şomeri, migranţi, expulzaţi din ţinuturile lor, ţărani fără pământ, care încearcă să supravieţuiască în economia informală; copii şi copile supuşi la prostituţia infantilă, frecvent legată de turismul sexual" (Document conclusiv, Aparecida, nr. 65).

2. Şi, împreună cu Elisabeta, femeia sterilă, o contemplăm pe Elisabeta femeia rodnică-uimită. Ea este prima care o recunoaşte şi o binecuvântează pe Maria. Ea este cea care la bătrâneţe a experimentat în propria viaţă, în propriul trup, împlinirea promisiunii făcute de Dumnezeu. Aceea care nu putea să aibă copii l-a purtat în sânul ei pe precursorul mântuirii. În ea înţelegem că visul lui Dumnezeu nu este nici nu va fi sterilitatea şi nici de a stigmatiza sau a umple de ruşine proprii copii, ci de a face să izbucnească în ei şi din ei o cântare de binecuvântare. În acelaşi mod vedem asta în Juan Diego. Tocmai el, şi nu altul, a fel cel care a purtat imprimată pe mantia sa, tilma, imaginea Fecioarei: Fecioara cu piele închisă la culoare şi faţa metisă, susţinută de un înger cu aripi de quetzal, pelican şi papagal; mama capabilă să asume trăsăturile propriilor copii pentru a-i face să se simtă parte a binecuvântării sale.

Ar părea că Dumnezeu se încăpăţânează încontinuu să ne arate că "piatra aruncată de zidari a ajuns în capul unghiului" (Ps 117,22).

Iubiţi fraţi, în mijlocul acestei dialectici de rodnicie-sterilitate, să privim bogăţia şi diversitatea culturală a popoarelor noastre din America Latină şi din Caraibe; ea este semn al marii bogăţii pe care suntem invitaţi nu numai s-o cultivăm, ci şi, în special în timpul nostru, s-o apărăm curajos de orice tentativă de omogenizare care ajunge să impună - cu sloganuri ademenitoare - un unic mod de a gândi, de a fi, de a simţi, de a trăi, care ajunge să facă inutil şi steril ceea ce am moştenit de la părinţii noştri; care ajunge să-i facă să simtă, în special pe tinerii noştri, puţin lucru faptul de a aparţine unei culturi sau alteia. În definitiv, rodnicia noastră ne cere să apărăm popoarele noastre de o colonizare ideologică ce şterge ceea ce este mai bogat în ei, fie ei indigeni, afroamericani, metişi, ţărani, sau locuitori din periferii.

"Mama lui Dumnezeu este figură a Bisericii" (Lumen gentium, nr. 63) şi de la ea vrem să învăţăm să fim Biserică având faţă metisă, indigenă şi afroamericană, faţă de ţăran, faţă coadă, aripă, cacaxtle. Faţă săracă, de şomer, de copil şi copilă, de bătrân şi tânăr, pentru ca nimeni să nu se simtă steril nici nerodnic, pentru ca nimeni să nu simtă ruşine sau să se simtă fără valoare. Dimpotrivă, pentru ca fiecare, ca Elisabeta şi Juan Diego să se poată simţi purtător al unei promisiuni, al unei speranţe şi să poată spune din adâncul fiinţei: "Abba, Tată!" (Gal 4,6) pornind de la misterul acestei filiaţii care, fără a şterge trăsăturile fiecăruia, ne universalizează constituindu-ne popor.

Fraţilor, în acest climat de comemorare recunoscătoare pentru faptul de a fi latinoamericani, să înălţăm în inima noastră cântarea Elisabetei, cântarea rodniciei, şi s-o recităm împreună cu popoarele noastre pentru ca să nu înceteze să o repete: Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul trupului tău, Isus.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.