Omilia papei Francisc în Noaptea de Crăciun (24 decembrie 2017)

"Maria l-a născut pe fiul ei, primul născut, l-a înfăşat şi l-a culcat în iesle, pentru că nu era loc de găzduire pentru ei" (Lc 2,7). Cu această expresie simplă dar clară, Luca ne conduce la inima acelei nopţi sfinte: Maria l-a adus la lumină, Maria ne-a dat Lumina. O relatare simplă pentru a ne cufunda în evenimentul care schimbă pentru totdeauna istoria noastră. Totul, în acea noapte, devenea izvor de speranţă.

Să mergem înapoi cu câteva versete. Prin decretul împăratului, Maria şi Iosif au fost obligaţi să plece. Au trebuit să-i lase pe ai lor, casa lor, pământul lor şi să pornească la drum pentru a fi recenzaţi. Un drum deloc comod şi nici uşor pentru o tânără pereche care urma să aibă un copil: erau constrânşi să părăsească ţinutul lor. În inimă erau plini de speranţă şi de viitor din cauza copilului care trebuia să vină; în schimb paşii lor erau încărcaţi de incertitudinile şi de pericolele proprii celui care trebuie să-şi lase casa.

Şi apoi au trebuit să înfrunte lucrul probabil cel mai dificil: să ajungă la Betleem şi să experimenteze că era un ţinut care nu-i aştepta, un ţinut unde pentru ei nu era loc.

Şi chiar acolo, în acea realitate care era o provocare, Maria ni l-a dăruit pe Emanuel. Fiul lui Dumnezeu a trebuit să se nască într-un staul pentru că ai săi nu aveau spaţiu pentru el. "A venit la ai săi şi ai săi nu l-au primit" (In 1,11). Şi acolo... în mijlocul întunericului unui oraş care nu are spaţiu şi nici loc pentru cel străin care vine de departe, în mijlocul întunericului unui oraş în plină mişcare şi care în acest caz ar părea că vrea să construiască întorcând spatele celorlalţi, chiar acolo se aprinde scânteia revoluţionară a duioşiei lui Dumnezeu. La Betleem s-a creat o mică deschidere pentru cei care au pierdut pământul, patria, visele; chiar şi pentru cei care au cedat în faţa asfixierii produse de o viaţă închisă.

În paşii lui Iosif şi Maria se ascund atâţia paşi. Vedem urmele unor întregi familii care astăzi sunt obligate să plece. Vedem urmele milioanelor de persoane care nu aleg să plece dar care sunt obligate să se despartă de cei dragi ai lor, sunt expulzaţi din ţara lor. În multe cazuri această plecare este încărcată de speranţă, încărcată de viitor; în multe altele, această plecare are un singur nume: supravieţuire. A supravieţui în faţa Irozilor de rând care pentru a impune puterea lor şi a mări bogăţiile lor nu au nicio problemă să verse sânge nevinovat.

Maria şi Iosif, pentru care nu era loc, sunt primii care-l îmbrăţişează pe Cel care vine să ne dea nouă tuturor documentul de cetăţenie. Cel care în sărăcia şi micimea sa denunţă şi manifestă că puterea adevărată şi libertatea autentică sunt acelea care onorează şi ajută fragilitatea celui mai slab.

În acea noapte, Cel care nu avea un loc pentru a se naşte este vestit celor care nu aveau loc la mesele şi pe străzile din oraş. Păstorii sunt primii destinatari ai acestei Veşti Bune. Prin munca lor, erau bărbaţi şi femei care trebuiau să trăiască la marginile societăţii. Condiţiile lor de viaţă, locurile în care erau obligaţi să stea, îi împiedicau să respecte toate prescripţiile rituale de purificare religioasă şi, de aceea, erau consideraţi impuri. Pielea lor, hainele lor, mirosul, modul de a vorbi, originea îi trăda. Totul în ei genera neîncredere. Bărbaţi şi femei de care trebuia să se stea departe, să se aibă teamă; erau consideraţi păgâni printre cei care cred, păcătoşi printre cei drepţi, străini printre cetăţeni. Lor - păgâni, păcătoşi şi străini - îngerul le spune: "Nu vă temeţi, căci, iată, vă vestesc o mare bucurie care va fi pentru tot poporul: astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul care este Cristos Domnul" (Lc 2,10-11).

Iată bucuria pe care în această noapte suntem invitaţi s-o împărtăşim, s-o celebrăm şi s-o vestim. Bucuria cu care Dumnezeu, în milostivirea sa infinită, ne-a îmbrăţişat pe noi păgâni, păcătoşi şi străini şi ne determină să facem acelaşi lucru.

Credinţa din această noapte ne face să-l recunoaştem pe Dumnezeu prezent în toate situaţiile în care îl credem absent. El se află în vizitatorul indiscret, de atâtea ori de nerecunoscut, care merge prin oraşele noastre, prin cartierele noastre, călătorind în autobuzele noastre, bătând la uşile noastre.

Şi tot această credinţă ne determină să dăm spaţiu unei noi imaginaţii sociale, să nu ne fie frică să experimentăm noi forme de relaţie în care nimeni să nu trebuiască să se simtă că în această ţară nu are un loc. Crăciunul este timp pentru a transforma forţa fricii în forţă a carităţii, în forţă pentru o nouă imaginaţie a carităţii. Caritatea care nu se obişnuieşte cu nedreptatea ca şi cum ar fi naturală, ci are curajul, în mijlocul tensiunilor şi conflictelor, să devină "casă a pâinii", ţară de ospitalitate. Ne amintea asta sfântul Ioan Paul al II-lea: "Nu vă fie frică! Deschideţi, ba chiar, deschideţi larg porţile lui Cristos" (Omilia la Liturghia de început al pontificatului, 22 octombrie 1978).

În Pruncul din Betleem, Dumnezeu ne vine în întâmpinare pentru a ne face protagonişti ai vieţii care ne înconjoară. Se oferă pentru ca să-l luăm în braţe, pentru ca să-l ridicăm şi să-l îmbrăţişăm. Pentru că în El nu ne este frică să luăm în braţe, să ridicăm şi să îmbrăţişăm pe cel însetat, pe cel străin, pe cel gol, pe cel bolnav, pe cel închis (cf. Mt25,35-36). "Nu vă fie frică! Deschideţi, ba chiar, deschideţi larg porţile lui Cristos". În acest Prunc, Dumnezeu ne invită să luăm asupra noastră speranţa. Ne invită să devenim santinele pentru mulţi care au cedat sub povara dezolării care se naşte din faptul de a găsi atâtea uşi închise. În acest Prunc, Dumnezeu ne face protagonişti ai ospitalităţii sale.

Înduioşaţi de bucuria darului, mic Prunc din Betleem, îţi cerem ca plânsul tău să ne trezească din indiferenţa noastră, să deschidă ochii noştri în faţa celui care suferă. Duioşia ta să trezească sensibilitatea noastră şi să ne facă să ne simţim invitaţi să te recunoaştem în toţi cei care ajung în oraşele noastre, în istoriile noastre, în vieţile noastre. Duioşia ta revoluţionară să ne convingă să ne simţim invitaţi să luăm asupra noastră speranţa şi duioşia oamenilor de la noi.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 23.