Rocco Buttiglione: "Iată devierea în care cad criticii lui Amoris laetitia"

De Andrea Tornielli

"Există unele cazuri în care divorţaţi recăsătoriţi pot să fie consideraţi în harul lui Dumnezeu. Pare o noutate tulburătoare, dar este o învăţătură în mod granitic tradiţională. În criticii lui Amoris laetitia reiese o nouă deviere: este obiectivismul în etică". Filozoful Rocco Buttiglione, prieten al lui Ioan Paul al II-lea şi autor al cărţii în apărarea exortaţiei lui Francisc despre căsătorie şi familie care are prefaţa cardinalului Gerhard Ludwig Müller, continuă din paginile de la Vatican Insider discuţia sa "amicală" cu aceia care-l critică pe actualul pontif, scoţând în evidenţă "devierea" în care riscă să cadă mulţi dintre opozanţii lui Amoris laetitia.

Prefaţa cardinalului Müller la cartea dumneavoastră a fost primită cu neplăcere de cei mai aprigi critici ai papei, care după câteva zile - de exemplu prin titluri forţate precum "Niciodată nu s-a vorbit despre excepţii cu privirea la împărtăşania dată celor recăsătoriţi" - au încercat să diminueze ceea ce a scris cardinalul. Care în schimb - aşa cum se observă din text - a dat exemple de posibilităţi de admitere. Cum comentaţi?

Cred că, graţie cărţii mele şi prefeţei cardinalului Müller, pentru prima dată criticii au fost constrânşi să răspundă şi nu pot să nege un punct: există circumstanţe atenuante în virtutea cărora un păcat de moarte (un păcat care altminteri ar fi de moarte) devine un păcat mai uşor, numai venial. Deci există unele cazuri în care divorţaţi recăsătoriţi pot să fie consideraţi (de către duhovnic şi după un discernământ spiritual adecvat) în harul lui Dumnezeu, deci să poată primi sacramentele. Pare o noutate tulburătoare, dar este o învăţătură în întregime, aş îndrăzni să spun în mod granitic tradiţională.

Unii obiectează că aceste cazuri sunt puţine...

Papa nu spune că sunt multe şi probabil că vor fi foarte puţine în anumite contexte şi mai numeroase în anumite altele. De fapt, circumstanţele atenuante sunt lipsa de ştiinţă deplină şi consens deliberat. Într-o societate evanghelizată în întregime se poate presupune că aceia care nu au ştiinţă deplină despre caracteristicile proprii ale căsătoriei creştine sunt foarte puţini sau chiar nu există. Într-o societate în curs de evanghelizare aceste cazuri vor fi mai numeroase. Şi într-o societate pe larg descreştinată? Chiar că n-aş şti. Chiar dacă ar fi foarte puţine cazurile, textele incriminate din Amoris laetitia ar fi în mod perfect ortodoxe şi ar fi foarte gravă vina acelora care l-au acuzat pe papa de erezie: calomnie, schismă şi erezie. Afară de cazul în care, aşa cum sper şi cred eu, nu trebuie să li se acorde lor atenuantele lipsei de ştiinţă deplină şi consens deliberat.

Îl cunoaşteţi bine de mult timp pe Müller: care este semnificaţia cuvintelor pe care le-a scris în prefaţa cărţii dumneavoastră?

Cardinalul Müller este un mare teolog, cu siguranţă printre cei mai mari care n-au participat direct la Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican. A avut neînţelegeri şi dificultăţi de raport cu Curia şi chiar cu Sfântul Părinte şi nu i-a fost reînnoită funcţia de prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei. Mulţi dizidenţi sperau să facă din el propria călăuză pe drumul care conduce la schismă. Cu prefaţa la cartea mea, cardinalul ne oferă o părere pro veritate cu privire la ortodoxia învăţăturii din Amoris laetitia. Însă există desigur şi ceva mai mult: în momentul în care pontiful este atacat pe terenul credinţei şi al moralei creştine, Müller, în calitate de catolic şi în calitate de cardinal, simte datoria să intervină ca să-l apere (oricare ar fi neînţelegerile şi divergenţele personale adevărate sau presupuse). De altfel, el a scris o operă monumentală despre papa, care este şi o mare mărturie de iubire faţă de rolul Episcopului de Roma în Biserică. Chiar dacă ar fi adevărat că Müller este de altă părere cu privire la unele aspecte ale liniei pastorale a papei, asta n-ar elimina nimic din valoarea mărturiei sale: putem să fim de altă părere şi să fim fideli. Obiecţia sinceră este o bogăţie; acuzele de erezie, calomniile, apelurile la schismă, fanatismul care erodează atitudinea fundamentală de încredere şi stimă, datorată succesorului lui Petru şi vicar al lui Cristos, este ceva total diferit.

Dumneavoastră continuaţi să susţineţi că Amoris laetitia reprezintă o dezvoltare a lui Familiaris consortio şi nu o ruptură de exortaţia lui Ioan Paul al II-lea. De ce?

Există o comună bază teologică: acceptarea distincţiei de păcat de moarte şi de păcat venial, recunoaşterea că pentru ca să existe un păcat de moarte este necesară ştiinţa deplină şi consensul deliberat; recunoaşterea faptului că situaţiile sociale în care trăieşte o persoană pot în potenţă să împiedice recunoaşterea deplină a adevărului şi să facă în aşa fel încât să se facă răul fără a-şi da seama de asta pe deplin sau şi să fie limitată şi comprimată libertatea de a face binele. Toate aceste lucruri se găsesc în Familiaris consortio (şi în Reconciliatio et paenitentia) înainte de a fi în Amoris laetitia. Pe această bază comună se altoiesc două alegeri disciplinare diferite. Sfântul Ioan Paul al II-lea, pentru a apăra în conştiinţa poporului credincios şi mai ales a celor mai mici conştiinţa indisolubilităţii căsătoriei interzice ca divorţaţii recăsătoriţi să poată primi împărtăşania, afară de cazul în care se despart sau se angajează să renunţe la raporturile sexuale. Nu spune că în cazul lor nu pot să existe atenuante subiective, nu neagă că în unele cazuri pot să fie în harul lui Dumnezeu. Spune pur şi simplu că scandalul obiectiv pe care ei îl dau este prea mare pentru ca să poată fi admişi la sacramente. În schimb papa Francisc spune că trebuie admişi la pocăinţă ca toţi ceilalţi păcătoşi. Să meargă la duhovnic, să spovedească păcatele lor, să expună circumstanţele lor atenuante, dacă au, şi duhovnicul le va da dezlegarea, dacă există condiţiile pentru a o putea da. Probabil că papa Francisc consideră că, măcar în unele societăţi, conştiinţa indisolubilităţii căsătoriei s-a pierdut deja în conştiinţa populară şi că de acum este inutil să se închidă grajdul pentru că boii au scăpat deja. În schimb acum trebuie mers să fie căutaţi acolo unde s-au pierdut pentru a-i reconduce în casa Domnului. Aceeaşi teologie, două alegeri disciplinare diferite dar, în realitate, o unică linie pastorală.

Au avut un rol şi contextele diferite în care au fost scrise cele două documente?

Criticii papei Francisc nu-şi amintesc care era contextul în care apare Familiaris consortio. Înainte de Familiaris consortio divorţaţii recăsătoriţi erau practic excomunicaţi. Erau excluşi de la participarea la viaţa Bisericii, obiect numai de invectivă şi de condamnare. Familiaris consortio (şi noul Cod de Drept Canonic) elimină excomunicarea, îi invită să frecventeze liturghia duminicală, să-i boteze pe copiii lor şi să le dea o educaţie creştină, să participe la viaţa comunităţii. Vestitul paragraf 84 din Familiaris consortio (cel care conţine interdicţia împărtăşirii) pune o limită pe acest drum. Amoris laetitia continuă parcursul integrării divorţaţilor recăsătoriţi în viaţa Bisericii. Pentru aceasta spunem că, în pofida diversităţii disciplinare, există o profundă unitate a liniei pastorale între sfântul Ioan Paul al II-lea şi Francisc. Asta înseamnă că acum divorţaţii recăsătoriţi nu mai sunt păcătoşi şi că adulterul nu mai este un păcat? Nu, pur şi simplu acum divorţaţii recăsătoriţi nu mai sunt păcătoşi "extraordinari", excluşi de la împărtăşanie. Sunt păcătoşi "ordinari" care pot merge să se spovedească, să spună circumstanţele lor atenuante (dacă au) şi, "în anumite cazuri" (puţine sau multe, nu ştim), să primească dezlegarea.

După părerea dumneavoastră, de ce problema cea mai dezbătută, aceea a posibilităţii în anumite cazuri, după un drum penitenţial şi un discernământ, de a administra sacramentele divorţaţilor recăsătoriţi a fost izolată numai într-o notă din documentul lui Francisc?

Cred că motivul este că papa nu intenţiona să dicteze o normă generală. Există astăzi în lume atâtea contexte şi atâtea situaţii diferite încât nu este posibil să se dicteze o normă disciplinară care să fie valabilă pentru toţi în mod uniform. După părerea mea, papa voia numai să invite episcopatele şi pe fiecare episcop să-şi asume propriile responsabilităţi. În contexte de creştinătate compactă probabil că are sens să se menţină o atitudine rigidă, care poate părea lipsită de milostivire dar se naşte din milostivirea faţă de cei mici, cei săraci, cei lipsiţi de apărare care ar putea fi induşi în eroare. În contexte "lichide" în care digurile vechilor structuri s-au stricat de acum, o apărare rigidă nu are sens, trebuie mers să fie căutaţi oamenii acolo unde se află ei, în cadrul condiţiei lor existenţiale. Botezaţilor neevanghelizaţi va trebui înainte de toate să se propună iubirea lui Cristos. Va veni după aceea timpul de a clarifica şi a descâlci situaţiile matrimoniale. Riscul scandalului acolo va fi minim pentru că sensibilitatea faţă de valoare s-a pierdut şi trebuie să fie reconstituită.

De ce este acuzată Amoris laetitia că se apropie de etica situaţiei?

Etica situaţiei spune că niciun comportament nu este bun sau rău în mod absolut. Pentru ea orice comportament este bun sau rău în funcţie de circumstanţe; conştiinţa subiectului şi intenţia sa determină valoarea morală a actului. Sfântul Ioan Paul al II-lea, preluând o lungă tradiţie care merge măcar până la sfântul Toma de Aquino, a spus că există acte care sunt în mod intrinsec rele, oricare ar fi intenţia subiectului care acţionează. Există o intenţie care este în mod necesar imanentă în act şi care este distinctă de intenţia subiectului care acţionează. În concluzie: intenţia subiectivă nu face bun un act rău.

Însă nici sfântul Toma nici sfântul Ioan Paul al II-lea n-au intenţionat să nege că latura subiectivă a acţiunii - cunoaşterea şi libertatea care se unesc în intenţia subiectului - ajung să determine nivelul de responsabilitate a subiectului pentru actul său. Un mare prieten al lui Ioan Paul al II-lea (şi al meu) Tadeusz Styczeń obişnuia să spună "innocens sed nocens": unul poate să fie subiectiv nevinovat dar să facă obiectiv lucrul greşit, deci să-şi dăuneze sieşi şi altora. Pentru aceasta părintele Giussani obişnuia să spună: nu vă fie frică să judecaţi acţiunile şi să spuneţi ce este bine şi ce este rău; nu vă hazardaţi niciodată să judecaţi persoanele pentru că numai Dumnezeu cunoaşte inima omului şi poate măsura nivelul său de responsabilitate (pe Dumnezeu şi, prin urmare, subiectul însuşi şi duhovnicul căruia el i se încredinţează).

Cei mai aprigi critici ai actualului pontif îl acuză că favorizează subiectivismul...

Mie mi se pare că în criticii lui Amoris laetitia în realitate reiese o nouă deviere, paralelă şi opusă eticii situaţiei şi subiectivismului în etică. Această nouă deviere este obiectivismul în etică. După cum subiectivismul (etica situaţiei) vede numai latura subiectivă a acţiunii, adică intenţia subiectului, în acelaşi mod obiectivismul vede numai latura obiectivă a acţiunii, adică materia mai mult sau mai puţin gravă. Etica Bisericii catolice este realistă. Realismul vede atât latura subiectivă cât şi latura obiectivă a acţiunii şi evaluează deci atât materia gravă cât şi ştiinţa deplină şi consensul deliberat. Aşa cum învaţă Dante Alighieri, contrariul unei erori nu este adevărul ci eroarea de semn contrar. Adevărul este cărarea strâmtă între două erori de semn contrar.

De ce aţi ales pentru cartea dumneavoastră titlul "Răspunsuri amicale adresate criticilor lui Amoris laetitia? Ce înseamnă, în acest caz, "amicale"?

Mulţi dintre critici sunt prieteni. Josef Seifert este un prieten de o viaţă cu care am împărtăşit atâtea bătălii şi o mare muncă în domeniul filozofiei, în care a dat contribuţii de mare importanţă. Pe Roberto de Mattei îl cunosc de patruzeci de ani, când eram împreună în Institutul de Istorie şi Politică din Universitatea din Roma, el asistent al lui Saitta şi eu al lui Del Noce. L-am apărat atunci când, ca vicepreşedinte al CNR, a fost atacat pentru poziţiile sale în materie de evoluţie. Am încercat să menţin polemica în limitele respectului, recunoaşterii reciproce a bunei credinţe, spiritului de căutare a adevărului şi le sunt recunoscător pentru că au încercat să urmeze aceeaşi regulă.

De Mattei susţine că aţi introdus, cu scrierile dumneavoastră despre Amoris laetitia, o distincţie tripartită a păcatelor: veniale, grave şi de moarte. Cum răspundeţi?

Eu explic în cartea mea că nu toate păcatele grave cât priveşte materia lor sunt de moarte. De fapt, dacă lipseşte ştiinţa deplină şi consensul deliberat, ele pot să fie "degradate" la păcate veniale. De Mattei îmi opune un text din Reconciliatio et paenitentia care refuză tripartiţia, propusă de unii, între păcate veniale, grave şi de moarte. Iată cuvintele sfântului Ioan Paul al II-lea: "Tripartiţia ar putea scoate în evidenţă faptul că între păcatele grave există o gradaţie. Dar rămâne adevărat mereu că distincţia esenţială şi decisivă este între păcat care distruge caritatea şi păcat care nu ucide viaţa supranaturală: între viaţă şi moarte nu există cale de mijloc... De aceea, păcatul grav se identifică practic, în doctrina şi în acţiunea pastorală a Bisericii, cu păcatul de moarte" (Reconciliatio et paenitentia, nr. 17). Dificultatea este rezolvată repede. Eu nu propun să se insereze o a treia categorie în afară de cele de păcat de moarte şi păcat venial. Toate păcatele sunt veniale sau de moarte, aşa cum spune pe bună dreptate Ioan Paul al II-lea. Eu spun pur şi simplu că păcatele grave cât priveşte materia pot să devină veniale atunci când lipseşte ştiinţa deplină şi consensul deliberat. Niciun contrast cu Reconciliatio et paenitentia.

Domnule profesor, de ce dumneavoastră, de mulţi ani angajat în alte domenii, vă ocupaţi din nou de filozofie şi de teologie?

Când a început atacul împotriva papei Francisc s-a încercat să-l opună lui pe sfântul Ioan Paul al II-lea. Cei care l-au atacat au încercat să se prezinte ca apărători ai moştenirii spirituale a lui Karol Wojtyła. Atunci m-am întrebat: ce ar spune sfântul Ioan Paul al II-lea dacă ar fi în mijlocul nostru. Şi mi-am răspuns: ar spune "urmaţi-l pe papa". În realitate cea mai mare majoritate dintre cei care astăzi îl atacă pe papa Francisc au fost - şi continuă să fie - şi împotriva lui Benedict al XVI-lea, Ioan Paul al II-lea, Ioan Paul I, Paul al VI-lea, Ioan al XXIII-lea. Este pus în discuţie Conciliul. Încearcă să-l reprezinte pe Ioan Paul al II-lea ca şi cum ar fi papa unei reacţii conservatoare anti-conciliare. Încearcă să-şi aproprieze amintirea sa.

Eu i-am fost aproape, a fost marele prieten al vieţii mele, cred că pot şi trebuie să dau o mărturie adevărată: Ioan Paul al II-lea a fost marele papă al Conciliului şi al realizării sale. Şi în ceea ce priveşte aşa-numita cotitură antropologică în teologia morală, el n-a respins-o, mai degrabă a interpretat-o conducând-o din nou în cadrul marii tradiţii a Bisericii care este întocmai tradiţia realismului. Acel realism care ştie să ţină cont în mod echilibrat de toţi factorii vieţii, de latura obiectivă ca şi de latura subiectivă a acţiunii. Mă ocup din nou de aceste lucruri pentru a apăra amintirea prietenului meu, pentru a-i restitui un pic din cele atât de multe pe care eu - asemenea tuturor - le-am primit de la el.

(După Vatican Insider, 20 noiembrie 2017)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.