Papa Francisc: Audienţă acordată participanţilor la Adunarea Plenară a Consiliului Pontifical al Culturii (18 noiembrie 2017)

Iubiţi fraţi şi surori,

Vă spun bun-venit şi îi mulţumesc cardinalului Gianfranco Ravasi pentru salutul său şi pentru introducere. Această Adunare Plenară a voastră a ales ca temă problema antropologică, propunându-şi să înţeleagă liniile viitoare de dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii. Printre multele teme de discuţie posibile, atenţia voastră s-a concentrat îndeosebi pe trei subiecte.

În primul rând, genetica şi medicina, ce ne permit să privim înăuntrul structurii mai intime a fiinţei umane şi chiar să intervenim în ea pentru a o modifica. Ele ne fac capabili să eliminăm boli considerate nevindecabile până cu puţin timp în urmă; dar deschid şi posibilitatea de a determina fiinţele umane "programându-le", ca să spunem aşa, unele calităţi.

În al doilea rând, neuroştiinţele oferă tot mai multe informaţii despre funcţionarea creierului uman. Prin ele, realităţile fundamentale ale antropologiei creştine - cum sunt sufletul, conştiinţa de sine, libertatea - apar acum sub o lumină inedită şi chiar pot să fie puse serios în discuţie de unii.

În sfârşit, progresele incredibile ale maşinilor autonome şi gânditoare, care în parte deja au devenit componente ale vieţii noastre zilnice, ne fac să reflectăm asupra a ceea ce este specific uman şi ne face diferiţi de maşini.

Toate aceste dezvoltări ştiinţifice şi tehnici îi induc pe unii să creadă că ne aflăm într-un moment singular al istoriei umanităţii, aproape în zorii unei noi ere şi la naşterea unei noi fiinţe umane, superioare celei pe care am cunoscut-o până acum.

De fapt, sunt mari şi grave întrebările şi problemele pe care trebuie să le înfruntăm. Ele au fost în parte anticipate de literatură şi de filmele ştiinţifico-fantastice, devenite ecou al fricilor şi aşteptărilor oamenilor. Pentru aceasta, Biserica, urmărind cu atenţie bucuriile şi speranţele, angoasele şi fricile oamenilor din timpul nostru, vrea să pună persoana umană şi problemele care se referă la ea în centrul propriilor reflecţii.

Întrebarea despre fiinţa umană "Ce este omul că te gândeşti la el?" (Ps 8,5) răsună în Biblie încă de la primele sale pagini şi a însoţit tot drumul Israelului şi al Bisericii. La această întrebare Biblia însăşi a oferit un răspuns antropologic care se schiţează deja în Geneză şi străbate toată revelaţia, dezvoltându-se în jurul elementelor fundamentale ale relaţiei şi libertăţii. Relaţia se ramifică după o triplă dimensiune: spre materie, pământ şi animale; spre transcendenţa divină; spre celelalte fiinţe umane. Libertatea se exprimă în autonomie - desigur relativă - şi în alegerile morale. Această construcţie fundamentală a susţinut timp de secole gândirea unei mari părţi a omenirii şi păstrează şi astăzi validitatea sa. Însă, în acelaşi timp, astăzi ne dăm seama că marile principii şi conceptele fundamentale ale antropologiei sunt adesea puse în discuţie şi pe baza unei conştiinţe mai mari a complexităţii condiţiei umane şi cer o aprofundare ulterioară.

Antropologia este orizontul de autoînţelegere în care toţi ne mişcăm şi determină şi concepţia noastră despre lume şi alegerile existenţiale şi etice. În zilele noastre, ea a devenit adesea un orizont fluid, schimbător, în virtutea schimbărilor socio-economice, a mutărilor de populaţii şi a respectivelor confruntări interculturale, dar şi a răspândirii unei culturi globale şi, mai ales, a descoperirilor incredibile ale ştiinţei şi tehnicii.

Cum se reacţionează la aceste provocări? Înainte de toate, trebuie să exprimăm recunoştinţa noastră bărbaţilor şi femeilor de ştiinţă pentru eforturile lor şi pentru angajarea lor în favoarea omenirii. Această apreciere a ştiinţelor, pe care n-am ştiut să o manifestăm întotdeauna, îşi are fundamentul său ultim în proiectul lui Dumnezeu care "ne-a ales înainte de întemeierea lumii [...] predestinându-ne să fim copiii săi adoptivi" (Ef 1,3-5) şi care ne-a încredinţat îngrijirea creaţiei, "să cultivăm şi să păzim" pământul (cf. Gen 2,15). Tocmai pentru că omul este chip şi asemănare a unui Dumnezeu care a creat lumea din iubire, îngrijirea întregii creaţii trebuie să urmeze logica gratuităţii şi a iubirii, a slujirii, şi nu pe cea a dominării şi a prepotenţei.

Ştiinţa şi tehnologia ne-au ajutat să aprofundăm graniţele cunoaşterii naturii şi îndeosebi a fiinţei umane. Dar ele singure nu sunt suficiente pentru a da toate răspunsurile. Astăzi ne dăm seama tot mai mult că este necesar să luăm din comorile de înţelepciune păstrate în tradiţiile religioase, din înţelepciunea populară, din literatură şi din arte, care ating în profunzime misterul existenţei umane, fără a uita, dimpotrivă redescoperind acele conţinuturi în filozofie şi în teologie.

Aşa cum am voit să afirm în enciclica Laudato si', "devine actuală necesitatea urgentă a umanismului, care face apel la diferitele ştiinţe [...] pentru o viziune mai integrală şi integrantă" (nr. 141), aşa încât să se depăşească diviziunea tragică dintre cele "două culturi", cea umanistică-literară-teologică şi cea ştiinţifică, diviziune ce conduce la o sărăcire reciprocă, şi să se încurajeze un dialog mai mare şi între Biserică, comunitatea credincioşilor şi comunitatea ştiinţifică.

La rândul său, Biserica oferă câteva mari principii pentru a susţine acest dialog. Primul este centralitatea persoanei umane, care trebuie considerată un scop şi nu un mijloc. Ea trebuie să se pună în relaţie armonioasă cu creaţia, deci omul nu este ca un despot asupra moştenirii lui Dumnezeu, ci ca un păzitor iubitor al operei Creatorului.

Al doilea principiu care este necesar să se amintească este cel al destinaţiei universale a bunurilor, care se referă şi la cele ale cunoaşterii şi tehnologiei. Progresul ştiinţific şi tehnologic foloseşte pentru binele întregii omeniri şi binefacerile sale nu pot merge numai în folosul câtorva. În acest mod, se va evita ca viitorul să adauge noi inegalităţi bazate pe cunoaştere şi să mărească diferenţa dintre bogaţi şi săraci. Marile decizii cu privire la orientarea cercetării ştiinţifice şi investiţiile făcute în ea trebuie asumate de ansamblul societăţii şi să nu fie dictate numai de regulile pieţei sau de interesul câtorva.

În sfârşit, rămâne mereu valabil principiul că nu tot ceea ce este tehnic posibil sau realizabil este de aceea şi etic acceptabil. Ştiinţa, ca orice altă activitate umană, ştie că are limite de respectat pentru binele omenirii înseşi şi are nevoie de un simţ de responsabilitate etică. Adevărata măsură a progresului, aşa cum amintea fericitul papă Paul al VI-lea, este acela care tinde spre binele fiecărui om şi al omului întreg.

Mulţumesc vouă tuturor, membri, consultanţi şi colaboratori ai Consiliului Pontifical al Culturii, pentru că desfăşuraţi o slujire preţioasă. Invoc asupra voastră belşugul binecuvântărilor Domnului şi vă cer, cu rugăminte, să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.