Papa Francisc: Audienţă acordată participanţilor la Adunarea Internaţională a Confederaţiei Uniunea Apostolică a Clerului (16 noiembrie 2017)

Dragi preoţi, dragi fraţi şi surori!

"Iată cât de bine şi cât de plăcut este ca fraţii să locuiască împreună" (Ps 133,1). Aceste versete ale psalmului se potrivesc bine după cuvintele monseniorului Magrin, preşedinte pasionat al Confederaţiei Internaţionale Uniunea Apostolică a Clerului. Este cu adevărat o bucurie să ne întâlnim şi să simţim fraternitatea care se naşte între noi, chemaţi în slujba Evangheliei după exemplul lui Cristos, Bun Păstor. Adresez fiecăruia dintre voi salutul meu cordial, pe care-l extind la reprezentanţii Uniunii Apostolice a Laicilor.

În această adunare reflectaţi asupra slujirii primite prin hirotonire "în, pentru şi cu comunitatea diecezană". În continuitate cu întâlnirile precedente, vreţi să focalizaţi rolul păstorilor în Biserica particulară; şi în această recitire, cheia hermeneutică este spiritualitatea diecezană care este spiritualitate de comuniune după modul comuniunii trinitare. Monseniorul Magrin a subliniat acel cuvânt, "diecezanitate": este un cuvânt-cheie. De fapt, misterul comuniunii trinitare este modelul înalt de referinţă al comuniunii ecleziale. Sfântul Ioan Paul al II-lea, în scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte, amintea că "marea provocare care este în faţa noastră în mileniul care începe" este tocmai aceasta: "să facem şi Biserică o casă şi o şcoală a comuniunii" (nr. 43). Asta comportă, în primul rând, "a promova o spiritualitate a comuniunii", care să devină ca un "principiu educativ în toate locurile unde se plăsmuieşte omul şi creştinul" (ibid.). Şi astăzi avem atâta nevoie de comuniune, în Biserică şi în lume.

Devenim experţi ai spiritualităţii de comuniune înainte de toate graţie convertirii la Cristos, graţie deschiderii docile la acţiunea Duhului şi graţie primirii fraţilor. Aşa cum ştim bine, rodnicia apostolatului nu depinde numai de activitate şi de eforturile organizatoare, chiar dacă sunt necesare, ci în primul rând de acţiunea divină. Astăzi ca în trecut sfinţii sunt cei mai eficienţi evanghelizatori şi toţi botezaţii sunt chemaţi să tindă spre măsura înaltă a vieţii creştine, adică la sfinţenie. Cu atât mai mult asta se referă la slujitorii hirotoniţi. Mă gândesc la mondenitate, la ispita mondenităţii spirituale, de atâtea ori ascunsă în rigiditate: una o cheamă pe cealaltă, sunt "surori vitrege", una o cheamă pe cealaltă. Ziua Mondială de Rugăciune pentru Sfinţirea Clerului, care se celebrează în fiecare an în sărbătoarea Preasfintei Inimi a lui Isus, constituie o ocazie propice pentru a implora de la Domnul darul de slujitori zeloşi şi sfinţi pentru Biserica sa. Pentru a realiza acest ideal de sfinţenie, fiecare slujitor hirotonit este chemat să urmeze exemplul Bunului Păstor care îşi dă viaţa pentru oile sale. Şi de unde se ia această caritate pastorală dacă nu din inima lui Cristos? În ea Tatăl ceresc ne-a umplut cu infinite comori de milostivire, duioşie şi iubire: aici putem găsi mereu energia spirituală indispensabilă pentru a iradia în lume iubirea sa şi bucuria sa. Şi ne conduce la Cristos, în fiecare zi, şi relaţia filială cu Mama noastră, Maria Preasfântă, în special în contemplarea misterelor Rozariului.

Strâns unită cu drumul spiritualităţii este angajarea în acţiunea pastorală în slujba poporului lui Dumnezeu, vizibilă în prezentul şi în concreteţea Bisericii locale: păstorii sunt chemaţi să fie "slujitori înţelepţi şi credincioşi" care-l imită pe Domnul, îşi pun şorţul de slujire şi se apleacă asupra vieţii propriilor comunităţi, ca să-i înţeleagă istoria şi să trăiască bucuriile şi durerile, aşteptările şi speranţele turmei încredinţate lor. De fapt Conciliul al II-lea din Vatican a învăţat că modul propriu cu care slujitorii hirotoniţi ajung la sfinţenie este "în exercitarea propriilor funcţii cu angajare sinceră şi neobosită în Duhul lui Cristos"; "într-adevăr, preoţii sunt orientaţi spre desăvârşirea vieţii prin înseşi acţiunile sacre de fiecare zi precum şi prin întreaga lor slujire" (Decretul Presbyterorum ordinis, 12).

Voi pe bună dreptate subliniaţi că slujitorii hirotoniţi dobândesc un stil pastoral corect cultivând şi raporturi fraterne reciproce şi participând la drumul pastoral al Bisericii lor diecezane, la întâlnirile sale, la proiectele şi la iniţiativele care traduc operativ liniile programatice. O Biserică particulară are o faţă, ritmuri şi alegeri concrete; trebuie slujită cu dăruire în fiecare zi, mărturisind sintonia şi unitatea care este trăită şi dezvoltată cu episcopul. Drumul pastoral al comunităţii locale are ca punct de referinţă de care nu se poate face abstracţie planul pastoral al diecezei, care trebuie pus înainte programelor asociaţiilor, mişcărilor şi ale oricărui grup particular. Şi această unitate pastorală, a tuturor în jurul episcopului, va face unitate în Biserică. Şi este foarte trist când într-o preoţime vedem că această unitate nu există, este aparentă. Şi acolo domină bârfele, bârfele distrug dieceza, distrug unitatea preoţilor, între ei şi cu episcopul. Fraţi preoţi, eu vă rog: vedem mereu lucruri urâte în ceilalţi, mereu - deoarece cataracta nu vine la aceşti ochi - ochii sunt gata să vadă lucrurile urâte, dar vă rog să nu se ajungă la bârfe. Dacă eu văd lucruri urâte, mă rog sau, ca frate, vorbesc. Nu o fac pe "teroristul", pentru că bârfele sunt un terorism. Bârfele este ca şi cum s-ar arunca o bombă: îl distrug pe celălalt şi eu plec liniştit. Vă rog, fără bârfe, sunt molia care roade ţesutul Bisericii, al Bisericii diecezane, al unităţii dintre noi toţi.

Apoi dăruirea pentru Biserica particulară trebuie exprimată mereu cu o respiraţie mai mare care ne face atenţi la viaţa întregii Biserici. Comuniunea şi misiunea sunt dinamici corelative. Devenim slujitori pentru a sluji propria Biserică particulară, în docilitatea faţă de Duhul Sfânt şi faţă de propriul Episcop şi în colaborare cu ceilalţi preoţi, dar având conştiinţa că suntem parte a Bisericii universale, care depăşeşte graniţele propriei dieceze şi ale propriei ţări. De fapt, dacă misionaritatea este o proprietate esenţială a Bisericii, este astfel mai ales pentru cel care, hirotonit, este chemat să exercite slujirea într-o comunitate prin natura sa misionară şi să fie educator la mondialitate - nu la mondenitate, la mondialitate! De fapt, misiunea nu este o alegere individuală, datorată generozităţii individuale sau eventual dezamăgirilor pastorale, ci este o alegere a Bisericii particulare care se face protagonistă în comunicarea Evangheliei la toate neamurile. Iubiţi fraţi preoţi, mă rog pentru fiecare dintre voi şi pentru slujirea voastră şi pentru slujirea Uniunii Apostolice a Clerului. Şi mă rog şi pentru voi, dragi fraţi şi surori. Să vă însoţească binecuvântarea mea. Şi vă rog: nu uitaţi să vă rugaţi şi pentru mine, pentru că şi eu am nevoie de rugăciuni! Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.