Reflecţie la duminica a 28-a de peste an - Anul A - 2017

"Tatăl Domnului nostru Isus Cristos să lumineze ochii inimii noastre, ca să cunoaştem care este speranţa chemării noastre" (Ef 1,17-18).

Versetul de la Evanghelie ne vorbeşte despre "speranţa chemării noastre". Şi care este această speranţă? Iat-o: Aşa cum Tatăl l-a proslăvit pe Fiul cu slava pe care o avusese la el înainte de întemeierea lumii (cf. In 17,24), tot aşa el îi va proslăvi şi pe aceia care vin la el prin Isus Cristos (cf. 2Cor 3,18). Aceasta este o speranţă de a dobândi mântuirea veşnică prin Isus Cristos (cf. 1Tes 5,9).

Aceasta este o speranţă de a intra în slava veşnică (cf. Rom 2,7); aceasta este o speranţă de a şedea la nunta veşnică unde Cristos este Mirele, iar noi, oamenii, suntem mireasa (cf. Ef 5,25); aceasta este o speranţă de chemare la ospăţul veşnic de nuntă, unde însuşi mirele Cristos ne va servi la masă (cf. Lc 12,37); aceasta este o speranţă de a deveni oameni de casa lui Dumnezeu, şi de a ne bucura veşnic cu îngerii şi sfinţii (cf. Mt 8,11; Ef 2,19-20).

Această minunată speranţă n-au înţeles-o mulţi din vechiul popor ales, căci, împreună cu păgânii, l-au respins şi l-au răstignit pe Isus, Domnul slavei (cf. 1Cor 2,8). Dar această minunată speranţă n-o înţeleg încă nici mulţi oameni din Noul Testament, unde chiar mulţi creştini, alături de necredincioşii acestor timpuri de pe urmă (cf. Evr 9,26), îl resping şi îl răstignesc şi ei prin păcat pe Isus (cf. Evr 6,6), chiar acum când Isus s-a arătat să şteargă păcatul spre nefericirea lor, rămânând astfel veşnic fără lumină, fără bucurie, fără mântuire, fără speranţă şi fără Dumnezeu (cf. Mt 22,7.13).

Această taină a ospăţului divin şi a nunţii Fiului lui Dumnezeu cu popoarele lumii le-a fost revelată oamenilor progresiv încă din Vechiul Testament, nu pentru că Dumnezeu ar fi avut secrete, ci pentru că mintea oamenilor apăsată de păcat nu putea să pătrundă totul deodată. De aceea, într-un prim moment, aşa cum ne spune prima lectură, Dumnezeu le-a revelat mai întâi că el cheamă popoarele lumii la un veşnic ospăţ regesc pe muntele Sionului (cf. Is 25,6-10). Şi pentru că în Biblie muntele Sionului este simbolul cerului, atunci acel ospăţ este ceresc, bucatele lui sunt cereşti şi fericirea lui este cerească. De aceea, psalmistul vorbeşte de desfătări veşnice la dreapta lui (cf. Ps 16,11).

Apoi, Dumnezeu vorbeşte poporului ales despre plăcerea lui de a locui între oamenii lui (cf. Prov 8,31). Apoi, îi vorbeşte despre dorinţa lui de a se logodi cu poporul: "Te voi logodi cu mine pentru totdeauna; te voi logodi cu mine prin neprihănire, judecată, mare bunătate şi îndurare; te voi logodi cu mine prin credincioşie şi vei cunoaşte pe Domnul! În ziua aceea, zice Domnul, îmi vei zice: Bărbatul meu!, şi nu-mi vei mai zice: Stăpânul meu" (Os 2,16.19-20). Apoi, îi vorbeşte deschis despre dorinţa lui de a se căsători cu poporul ales: "Aşa cum se bucura mirele de mireasa lui, aşa se va bucura Dumnezeul tău de tine" (Is 62,5). Şi pentru că poporul ales mai cocheta cu zeii falşi, Dumnezeu, în Noul Testament, va vorbi de o răpire a miresei sale pe nori (cf. 1Tes 4,7).

Fac o mică paranteză şi spun că nu numai copiilor, dar şi multor oameni maturi le plac basmele unde regi şi fii de regi se căsătoresc cu femei simple şi virtuoase din popor şi le fac regine; şi uneori auzim că aşa ceva s-a întâmplat şi se întâmplă chiar şi în realitate. Ei bine, ceea ce este de domeniul basmelor şi al întâmplărilor rare, Biblia ne spune că în timpul de acum, o fericire mult mai mare decât cea din basme, fericirea de a deveni mireasa şi regina Fiului lui Dumnezeu, este pregătită pentru fiecare om începând cu cel mai simplu, dar om care crede în acel Dumnezeu care este Tatăl Domnului nostru Isus Cristos (cf. Ef 1,17) şi al acelui Isus care s-a întrupat din Fecioara Maria, prin puterea Duhului Sfânt (cf. Lc 1,35), şi care a venit să mântuiască lumea de păcate (cf. Mt 1,21); al acelui Isus care a venit să-şi facă un nou popor care să-i fie mireasă (cf. Ap 22,17); mireasă pe care să o ducă în casa Tatălui său veşnic cea cu multe lăcaşuri (cf. In 14,2-3). Această speranţă sigură, care depăşeşte orice vis şi orice închipuire (cf. Ef 3,20), este oferită lumii întregi în timpul de acum, prin credinţa în Isus, Fiul lui Dumnezeu cel viu. Numai că şi mulţi oameni din timpul de acum, ca şi mulţi din Vechiul Testament, cum am văzut în evanghelia de astăzi (cf. Mt 22,1-14), refuză această speranţă, această ofertă generoasă, precum şi pe autorul ei.

Chiar în Vechiul Testament, în cartea istorică, Cartea Esterei, Dumnezeu ne vorbeşte profetic despre un ospăţ de nuntă, despre o căsătorie a unui mare împărat cu o fată simplă, ba mai mult, cu o sclavă străină, imagine a căsătoriei escatologice a lui Isus, Fiul marelui împărat Dumnezeu, cu Biserica cea formată în majoritatea ei din străini care nu aparţin poporului lui Israel. Este vorba despre ospăţul grandios dat de împăratul persan Ahaşveroş, identificat cu Xerxes (486-465 î.Cr.), fiul lui Darius cel Mare (550-486 î.Cr.), cel care a domnit din India până în Etiopia, peste o sută douăzeci şi şapte de provincii (cf. Est 1,1ss), cel care a murit asasinat, şi cel care a dat un ospăţ grandios cu toţi demnitarii popoarelor şi armarei, în cinstea frumoasei sale soţii, împărăteasa Vasti, identificată cu Amestris (+425 î. Cr.). Dar această regină care era crudă şi rea, refuzând invitaţia împăratului la ospăţ exact ca mai marii poporului din evanghelia ultimelor duminici, a făcut să fie aleasă de soţie şi împărăteasă a marelui împărat Xerxes, străina, orfana, sclava, săraca şi ascultătoarea Estera, simbolul popoarelor străine care vor forma Biserica, mireasa Fiului lui Dumnezeu. Estera, pentru că a ascultat totdeauna şi în toate de împărat; pentru că a îmbrăcat şi purtat numai hainele trimise de împărat; pentru că a folosit numai cosmeticele şi parfumurile trimise de împărat şi plăcute lui şi pentru că nu a căutat nimic în afara voinţei împăratului, a fost făcută de împărat soţia sa, şi împărăteasa imperiului persan şi a dat un ospăţ slăvit în onoarea ei (cf. Est 2,1-18). Iată aici calităţile oricărui suflet care doreşte să devină mireasa şi regina marelui împărat şi să participe la ospăţul veşnic, aşa cum este planul divin (cf. Is 25,6-10), aşa cum este chemarea continuă a lui Dumnezeu: "Toate sunt gata. Veniţi la nuntă" (Mt 22,4), şi cum este dorinţa şi speranţa celor aleşi: "Toate le pot în cel care mă întăreşte" (Fil 4,13). "Voi locui în casa Domnului, până la sfârşitul zilelor mele" (Ps 23,6).

Să fii mireasă a lui Dumnezeu într-o nuntă veşnică, într-o "cetate", fără durere, diavol şi moarte (cf. Ap 21,4); într-o cetate cu străzi de aur şi locuinţe de smaralde (cf. Ap 21,10-27); într-o cetate veşnic luminată, fără duşmani, cu bucate şi vinuri de basm (cf. Mt 22,4; Is 25,6; Ps 23,5), care nici prin minte nu a trecut nimănui; şi chiar dacă sfântul Paul le-a văzut, nu a găsit cuvinte omeneşti ca să le exprime (cf. 1Cor 2,9; 2Cor 12,2-4). Unii poeţi din vechime, ca Aratus din Cilicia (+ 240 î.Cr.), s-au visat "rude cu Dumnezeu" (cf. Fap 17,28), dar de a fi "mireasa lui Dumnezeu" nu a îndrăznit nici măcar să viseze. Iată până unde a ajuns dragostea lui Dumnezeu pentru noi în Isus Cristos! Este o dragoste care întrece orice cunoştinţă, şi care dă acum celor credincioşi mai mult decât au putut să ceară sau să gândească (cf. Ef 3,20). "Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-l iubesc" (1Cor 2,9). De aceea, apostolii şi sfinţii care l-au văzut pe Isus înviat în mai multe rânduri, au preferat să moară decât să piardă această fericire de nedescris.

Se poate refuza o aşa fericire şi un asemenea Mire? Evanghelia, de câteva duminici încoace, ne spune că da. Nişte nefericiţi amăgiţi de diavol, cei dintâi chemaţi, au spus nu lui Isus şi mântuirii sale. Isus, ca să dea speranţă tuturor oamenilor, a spus: "Vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor şedea la masă în împărăţia lui Dumnezeu. Şi iată că sunt unii din cei de pe urmă, care vor fi cei dintâi, şi sunt unii din cei dintâi, care vor fi cei de pe urmă" (Lc 13,29-30; Mt 8,11).

Despre cei dintâi chemaţi, dar care au ajuns cei din urmă pentru că au refuzat cu brutalitate invitaţia la nunta Fiului lui Dumnezeu, ucigând mesagerii şi chiar pe Mire, gândind că-şi pot făuri singuri o fericire mai mare şi mai sigură, mergând să şi-o câştige singuri cu forţele lor. Evanghelia de astăzi spune lucruri dureroase pentru cei violenţi faţă de Isus şi de mesagerii săi: "Atunci, regele a fost cuprins de mânie şi, trimiţând armatele sale, i-a ucis pe criminalii aceia, iar cetatea lor a incendiat-o" (Mt 22,7).

În anul 70, a venit generalul roman Titus şi le-a distrus ţara, capitala, templul, casele şi oamenii. Iar pe cei care au scăpat i-a risipit în lumea întreagă. Dar şi acolo unde au ajuns au venit peste ei rând pe rând trupele sarazine, bolşevice şi naziste şi au continuat distrugerea.

Iată aici soarta tuturor celor care refuză mântuirea lui Dumnezeu prin Cristos, care se poartă rău cu mesagerii lui Dumnezeu şi-l răstignesc pe Isus prin viaţa şi acţiunile lor. Dumnezeu caută pe alţii în locul lor, căci sala nunţii trebuie să se umple.

Dar nici străinii de poporul evreu, "buni şi răi", care au fost chemaţi să umple sala nunţii, din numărul cărora suntem şi noi, care au auzit chemare la nunta Fiului de împărat, şi pe care au acceptat-o prin gura altora la Botez, când li s-a dat o haină albă de nuntă, haină de care nu au avut grijă şi au pătat-o fără să o mai cureţe în sângele Mielului şi fă să ceară iertare (cf. 1In 1,7.9), intră la masa sfântă de nuntă ca cel din evanghelia de azi. Dar vor muţi, când îl vor întâlni pe Dumnezeu care nu acceptă haine străine sau haine de botez pângărite. Cei cu hainele străine sau pătate, care au îndrăznit să intre, crezând că ajung vorbele şi că nu contează faptele bune, sau crezând că merge şi aşa (cf. Mt 7,21-27), neţinând cont de avertismentul lui Dumnezeu că nimic întinat nu va intra în cer (cf. Ap 21,27), neţinând cont nici durerea inimii lui de Tată a lui Dumnezeu care, l-a jertfit pe Fiul său pentru a ne procura la toţi haina de nuntă (cf. In 3,16) şi sângele care o curăţă de orice păcat (cf. 1In 1,7), pe aceşti îngeri îi va lega de mâini şi de picioare şi îi va arunca afară în întuneric, unde va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor. Căci mulţi (toţi) sunt chemaţi, dar puţini (cei cu hainele albe) vor fi aleşi (cf. Mt 22,12-14).

Dar ce înseamnă a îmbrăca haina de nuntă, haina de mireasă a Domnului? A îmbrăca haina de nuntă, înseamnă a ne îmbrăca cu Cristos. Iată ce spune Biblia: "Toţi câţi aţi fost botezaţi în Cristos, v-aţi îmbrăcat în Cristos" (Gal 3,27), adică v-aţi îmbrăcat cu caracterul lui Cristos. De aceea, "Cel care spune că rămâne în Isus trebuie să trăiască aşa cum a trăit el" (1In 2,6), şi că trebuie să ajungă la măsura plinătăţii lui Cristos (cf. Ef 4,13). Isus care singur a fost fără pată, fără rid sau altceva de felul acesta, ne poate face şi pe noi pentru el, fără pată, fără rid, sau altceva de felul acesta, adică sfinţi şi neprihăniţi (cf. Ef 5,27), adică neîntinaţi capabili de a intra în cer (cf. Ap 21,27). De aceea, sfântul Paul, în lectura a doua de astăzi ne spune: "Toate le pot în Cristos care mă întăreşte" (Fil 4,13).

De aceea, orice om, care a venit la Isus din starea de "bun sau rău", arată că a dobândit "haina de nuntă", arată că "s-a îmbrăcat cu Isus", că "s-a îmbrăcat cu caracterul lui Isus", arată că "a ajuns la plinătatea staturii lui Cristos", atunci când gândurile lui Isus sunt şi gândurile lui; atunci când cuvintele lui Isus sunt şi cuvintele lui; atunci când faptele lui Isus sunt şi faptele lui; atunci când actele de iubire, de slujire, de iertare, de grijă pentru mântuirea altora ale lui Isus, sunt şi actele lui de iubire, de slujire, de iertare, de grijă pentru mântuirea altora. Şi iarăşi, avem haina de nuntă atunci când oamenii privind la noi, pot spune că l-au văzut pe Isus în noi. De aceea, Isus ne-a cerut să fim asemenea lui: blânzi, smeriţi, fără răutate ca pruncii, miloşi şi iertători fără limite (cf. Mt 18,1-35). Aceasta este haina de nuntă şi nu alta. Fără a trăi ca Isus în relaţiile noastre cu Tatăl şi cu oamenii, inclusiv cu cei răi şi păcătoşi, orice altceva am face, nu avem haina de nuntă, nu putem fi mireasa lui, nu putem intra în cer.

Vorbeam odată cu "un creştin" care spunea că a-ţi ierta duşmanul şi a-i face bine este o nebunie. Sigur că a uitat de Isus, porunca lui iubirii duşmanilor (cf. Mt 5,44-48), de iertarea şi a rugăciunea lui pentru duşmani de pe cruce (cf. Lc 23,24). Sigur a uitat de cuvintele sfântului Paul către noi creştinii: "Dacă îi este foame vrăjmaşului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci dacă vei face astfel, vei îngrămădi cărbuni aprinşi pe capul lui. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruie răul prin bine" (Rom 12,20-21). Sigur a uitat de cuvântul Scripturii care spune că cine calcă o poruncă le calcă pe toate (cf. Iac 2,10).

Uneori este greu "să-l îmbraci pe Cristos" şi să ai haina de nuntă. "Toate le pot în cel care mă întăreşte" (Fil 4,13), spunea sfântul Paul. Dacă Dumnezeu l-a întărit pe sfântul Paul să se îmbrace cu Cristos şi să ajungă chiar de pe pământ până în al treilea cer (cf. 2Cor 12,2), oare nu ne va ajuta şi pe noi să ne îmbrăcă cu Cristos, el care vrea ca toţi oamenii să ajungă la cunoaşterea adevărului şi la mântuire (cf. 1Tim 2,4)? Psalmistul ne spune astăzi că Dumnezeu este păstorul tuturor oamenilor, că îi călăuzeşte pe cărări drepte şi că se îngrijeşte de ei ca să nu ducem lipsă de nici un har trebuincios mântuirii (cf. Ps 23,1-6). Să ne rugăm cu toţii lui Dumnezeu, iar atunci, fericirea şi îndurarea ne vor însoţi în toate zilele vieţii noastre şi vom locui veşnic în casa Domnului. Amin

Pr. Ioan Lungu

* * *

Duminica a 28-a de peste an. Predici la Radio Iaşi

lecturi: 26.