Discursul Sfântului Părinte Francisc adresat participanţilor la Adunarea Generală a membrilor Academiei Pontificale pentru Viaţă (5 octombrie 2017)

Excelenţă,

Stimaţi domni şi doamne,

Sunt bucuros să vă întâlnesc cu ocazia anualei voastre Adunări Plenare şi îi mulţumesc monseniorului Paglia pentru salutul său şi introducerea sa. Vă sunt recunoscător pentru contribuţia pe care o oferiţi şi care, cu trecerea timpului, revelează tot mai bine valoarea sa fie în aprofundarea cunoştinţelor ştiinţifice, antropologice şi etice, fie în slujirea adusă vieţii, îndeosebi în îngrijirea vieţii umane şi a creaţiei, casa noastră comună.

Tema acestei sesiuni a voastre: "A însoţi viaţa. Noi responsabilităţi în era tehnologică", este angajantă şi în acelaşi timp necesară. Ea tratează împletirea de oportunităţi şi criticităţi care interpelează umanismul planetar, cu referinţă la recentele dezvoltări tehnologice ale ştiinţelor vieţii. Puterea biotehnologiilor, care deja acum permite manipulări ale vieţii până mai ieri inimaginabile, ridică probleme formidabile.

De aceea, este urgent să se intensifice studiul şi confruntarea cu privire la efectele acestei evoluţii a societăţii în sens tehnologic pentru a articula o sinteză antropologică aptă să fie la înălţimea acestei provocări epocale. Deci zona consultanţei voastre calificate nu poate să fie limitată la soluţionarea problemelor ridicate de situaţii specifice de conflict etic, social sau juridic. Inspiraţia de conduite coerente cu demnitatea persoanei umane priveşte teoria şi practica ştiinţei şi tehnicii în fundamentarea lor în ansamblu în raport cu viaţa, cu sensul său şi cu valoarea sa. Şi tocmai în această perspectivă doresc să vă ofer astăzi reflecţia mea.

1. Creatura umană pare să se afle astăzi într-o trecere specială din istoria sa care intersectează, într-un context inedit, întrebările vechi şi mereu noi despre sensul vieţii umane, despre originea sa şi despre destinul său.

Trăsătura emblematică a acestei treceri poate să fie recunoscută în sinteză în răspândirea rapidă a unei culturi centrate obsesiv pe suveranitatea omului - ca specie şi ca individ - faţă de realitate. Sunt unii care vorbesc chiar despre egolatrie, adică despre un adevărat cult al eu-ului, pe altarul căruia se jertfeşte orice lucru, inclusiv afectele cele mai dragi. Această perspectivă nu este nevătămătoare: ea plăsmuieşte un subiect care se priveşte încontinuu în oglindă, ajungând să devină incapabil să-şi îndrepte ochii spre alţii şi spre lume. Răspândirea acestei atitudini are consecinţe foarte grave pentru toate afectele şi legăturile vieţii (cf. Enciclica Laudato si', 48).

Desigur, nu este vorba de a nega sau de a reduce legitimitatea aspiraţiei individuale la calitatea vieţii şi importanţa resurselor economice şi a mijloacelor tehnice care pot s-o favorizeze. Totuşi, nu poate să fie trecut sub tăcere materialismul cinic care caracterizează alianţa dintre economie şi tehnică, şi care tratează viaţa ca resursă de exploatat sau de rebutat în vederea puterii şi a profitului.

Din păcate, bărbaţi, femei şi copii din orice parte a lumii experimentează cu amărăciune şi durere promisiunile iluzorii ale acestui materialism tehnocratic. Şi pentru că, în contradicţie cu propaganda unei bunăstări care s-ar răspândi automat cu mărirea pieţei, se lărgesc în schimb teritoriile sărăciei şi conflictului, ale rebutării şi abandonării, ale resentimentului şi disperării. Un progres ştiinţific şi tehnologic autentic ar trebui în schimb să inspire politici mai umane.

Credinţa creştină ne determină să reluăm iniţiativa, respingând orice concesie acordată nostalgiei şi plângerii. De altfel, Biserica are o vastă tradiţie de minţi generoase şi luminate, care au deschis drumuri pentru ştiinţă şi conştiinţă în epoca lor. Lumea are nevoie de credincioşi care, cu seriozitate şi bucurie, să fie creativi şi propunători, umili şi curajoşi, determinaţi cu hotărâre să repare fractura dintre generaţii. Această fractură întrerupe transmiterea vieţii. Se exaltă potenţialele entuziasmante ale tinereţii: dar cine le conduce la împlinirea vârstei adulte? Condiţia adultă este o viaţă capabilă de responsabilitate şi iubire, fie faţă de generaţia viitoare, fie faţă de cea trecută. Viaţa taţilor şi mamelor aflaţi la vârstă înaintată aşteaptă să fie onorată pentru ceea ce a dat cu generozitate, nu să fie rebutată pentru ceea ce nu mai are.

2. Izvorul de inspiraţie pentru această reluare a iniţiativei, încă o dată, este Cuvântul lui Dumnezeu, care luminează originea vieţii şi destinul său.

O teologie a creaţiei şi a răscumpărării care să ştie să se traducă în cuvintele şi în gesturile iubirii faţă de orice viaţă şi faţă de toată viaţa apare astăzi mai mult ca oricând necesară pentru a însoţi drumul Bisericii în lumea în care locuim acum. Enciclica Laudato si' este ca un manifest al acestei reluări a privirii lui Dumnezeu şi a omului asupra lumii, pornind de la marea relatare de revelaţie care ne este oferită în primele capitole din Cartea Genezei. Ea spune că fiecare dintre noi este o creatură voită şi iubită de Dumnezeu pentru ea însăşi, nu numai o asamblare de celule bine organizate şi selecţionate în cursul evoluţiei vieţii. Întreaga creaţie este ca şi înscrisă în iubirea specială a lui Dumnezeu faţă de creatura umană, care se extinde la toate generaţiile mamelor, taţilor şi copiilor lor.

Binecuvântarea divină a originii şi promisiunea unui destin veşnic, care sunt fundamentul demnităţii oricărei vieţi, sunt ale tuturor şi pentru toţi. Bărbaţii, femeile, copiii de pe pământ - din asta sunt făcute popoarele - sunt viaţa lumii pe care Dumnezeu o iubeşte şi vrea s-o salveze, fără a exclude pe nimeni.

Relatarea biblică a creaţiei trebuie recitită mereu din nou, pentru a aprecia toată mărimea şi profunzimea gestului iubirii lui Dumnezeu care încredinţează alianţei bărbatului şi femeii creaţia şi istoria.

Această alianţă este desigur sigilată de unirea de iubire, personală şi rodnică, ce marchează drumul transmiterii vieţii prin căsătorie şi familie. Însă ea merge mult dincolo de acest sigiliu. Alianţa bărbatului şi femeii este chemată să ia în mâinile sale regia întregii societăţi. Aceasta este o invitaţie la responsabilitate faţă de lume, în cultură şi în politică, în muncă şi în economie; precum şi în Biserică. nu este vorba pur şi simplu de oportunităţi egale sau de recunoaştere reciprocă. Este vorba mai ales de înţelegere a bărbaţilor şi femeilor cu privire la sensul vieţii şi la drumul popoarelor. Bărbatul şi femeia nu sunt chemaţi numai să-şi vorbească despre iubire, ci să-şi vorbească, cu iubire, despre ceea ce trebuie să facă pentru ca să se realizeze convieţuirea umană în lumina iubirii lui Dumnezeu faţă de orice creatură. A-şi vorbi şi a se alia, pentru că niciunul dintre cei doi - nici bărbatul singur, nici femeia singură - nu este în măsură să-şi asume această responsabilitate. Împreună au fost creaţi, în diferenţa lor binecuvântată; împreună au păcătuit, prin îngâmfarea lor de a lua locul lui Dumnezeu; împreună, cu harul lui Cristos, se întorc în faţa lui Dumnezeu, pentru a onora îngrijirea lumii şi a istoriei pe care El le-a încredinţat-o.

3. Aşadar, este o adevărată revoluţie culturală ceea ce se află la orizontul istoriei din acest timp. Şi Biserica, prima, trebuie să facă partea sa.

În această perspectivă, este vorba înainte de toate de a recunoaşte cu onestitate întârzierile şi lipsurile. Formele de subordonare care au marcat în mod trist istoria femeilor trebuie abandonate definitiv. Un nou început trebuie să fie scris în ethos-ul popoarelor, şi asta poate s-o facă o cultură reînnoită a identităţii şi a diferenţei. Ipoteza prezentată recent de a redeschide drumul pentru demnitatea persoanei neutralizând radical diferenţa sexuală şi, prin urmare, înţelegerea bărbatului şi a femeii, nu este corectă. În loc să se contrasteze interpretările negative ale diferenţei sexuale, care mortifică valenţa sa incontestabilă pentru demnitatea umană, se vrea să se şteargă de fapt această diferenţă, propunând tehnici şi practici care s-o facă irelevantă pentru dezvoltarea persoanei şi pentru relaţiile umane. Însă utopia "neutrului" înlătură în acelaşi timp fie demnitatea umană a constituţiei sexual diferite, fie calitatea personală a transmiterii generatoare a vieţii. Manipularea biologică şi psihică a diferenţei sexuale, pe care tehnologia biomedicală o lasă să se întrevadă ca disponibilă complet la alegerea libertăţii - în timp ce nu este aşa! -, riscă astfel să desfiinţeze izvorul de energie care alimentează alianţa bărbatului şi femeii care o face creativă şi rodnică.

Legătura misterioasă a creării lumii cu naşterea Fiului, care se revelează faptul de a se face om Fiul în sânul Mariei - Mama lui Isus, Mama lui Dumnezeu - din iubire faţă de noi, nu va înceta niciodată să ne lase uluiţi şi înduioşaţi. Această revelaţie luminează definitiv misterul fiinţei şi sensul vieţii. Imaginea generării iradiază, pornind de aici, o înţelepciune profundă cu privire la viaţă. Deoarece este primită ca un dar, viaţa se exaltă în dar: a o genera ne regenerează, a o dedica ne îmbogăţeşte.

Trebuie primită provocarea făcută de intimidarea exercitată faţă de generarea vieţii umane, ca şi cum ar fi o mortificare a femeii şi o ameninţare pentru bunăstarea colectivă.

Alianţa generatoare a bărbatului şi a femeii este un prezidiu pentru umanismul planetar al bărbaţilor şi femeilor, nu un handicap. Istoria noastră nu va fi reînnoită dacă refuzăm acest adevăr.

4. Pasiunea faţă de însoţirea şi îngrijirea vieţii, de-a lungul întregului arc al istoriei sale individuale şi sociale, cere reabilitarea unui ethos al compasiunii sau al duioşiei faţă de generarea şi regenerarea umanului în diferenţa sa.

Înainte de toate este vorba de a regăsi sensibilitate faţă de diferitele vârste ale vieţii, îndeosebi faţă de cele ale copiilor şi ale bătrânilor. Tot ceea ce în ele este delicat şi fragil, vulnerabil şi coruptibil, nu este o problemă care trebuie să intereseze exclusiv medicina şi bunăstarea. Sunt în joc părţi ale sufletului şi sensibilităţii umane care cer să fie ascultate şi recunoscute, păzite şi apreciate, de indivizi ca şi de comunitate. O societate în care toate acestea pot să fie numai cumpărate şi vândute, reglementate birocratic şi stabilite tehnic, este o societate care deja a pierdut sensul vieţii. Nu-l va transmite copiilor mici, nu-l va recunoaşte în părinţii bătrâni. Iată pentru ce, aproape fără să ne dăm seama, edificăm de acum oraşe tot mai ostile faţă de copii şi comunităţi tot mai neospitaliere pentru bătrâni, cu ziduri fără uşi şi fără ferestre: ar trebui să protejeze, în realitate sufocă.

Mărturia credinţei în milostivirea lui Dumnezeu, care perfecţionează şi împlineşte orice dreptate, este condiţie esenţială pentru circulaţia adevăratei compasiuni între diferitele generaţii. Fără ea, cultura oraşului secular nu are nicio posibilitate de a rezista în faţa anestezierii şi a slăbirii umanismului.

În acest nou orizont văd situată misiunea reînnoitei Academii Pontificale pentru Viaţă. Înţeleg că este dificil, dar este şi entuziasmant. Sunt sigur că nu lipsesc bărbaţi şi femei de bunăvoinţă, precum şi studioase şi studioşi, de orientare diferită cât priveşte religia şi cu diferite viziuni antropologice şi etice despre lume, care împărtăşesc necesitatea de a readuce o înţelepciune mai autentică a vieţii în atenţia popoarelor, în vederea binelui comun. Un dialog deschis şi rodnic poate şi trebuie să fie instaurat cu cei mulţi care au la inimă căutarea de motivaţii valabile pentru viaţa omului.

Papa, şi întreaga Biserică, vă sunt recunoscători pentru angajarea pe care vă pregătiţi s-o onoraţi. Însoţirea responsabilă a vieţii umane, de la zămislirea sa şi pe tot parcursul său până la sfârşitul natural este muncă de discernământ şi inteligenţă de iubire pentru bărbaţi şi femei liberi şi pasionaţi, şi pentru păstor care nu sunt mercenari. Dumnezeu să binecuvânteze propunerea voastră de a-i susţine cu ştiinţa şi conştiinţa de care sunteţi capabili. Mulţumesc, şi nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.