CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC ÎN COLUMBIA

(6-11 septembrie 2017)

Întâlnirea cu episcopii

Salonul din Palatul Cardinalului, Bogotá

Joi, 7 septembrie 2017

Pacea să fie cu voi

Aşa a salutat Cel Înviat mica sa turmă după ce a învins moartea; şi aşa permiteţi-mi să vă salut în acest mod la începutul călătoriei mele.

Vă mulţumesc pentru cuvintele de bun-venit. Sunt bucuros pentru că primii paşi pe care-i fac în această ţară mă duc la întâlnire cu voi, episcopii din Columbia, pentru a îmbrăţişa în voi toată Biserica columbiană şi pentru a strânge pe oamenii voştri la inima mea de Succesor al lui Petru. Vă mulţumesc foarte mult pentru slujirea voastră episcopală pe care vă rog să continuaţi s-o exercitaţi cu generozitate reînnoită. Adresez un salut deosebit episcopilor emeriţi, încurajându-i să continue să susţină, cu rugăciunea şi cu prezenţa discretă, Mireasa lui Cristos căreia s-au dăruit cu generozitate.

Vin pentru a-l vesti pe Cristos şi pentru a parcurge în numele său un drum de pace şi de reconciliere. Cristos este pacea noastră! El ne-a reconciliat cu Dumnezeu şi între noi!

Sunt convins că Columbia are ceva original, ceva foarte original care atrage puternic atenţia: nu a fost niciodată o ţintă complet realizată, nici o destinaţie total obţinută, nici o comoară total posedată. Bogăţia sa umană, resursele sale naturale îmbelşugate, cultura sa, sinteza sa creştină luminoasă, patrimoniul credinţei sale şi amintirea evanghelizatorilor săi, bucuria spontană şi fără rezerve a oamenilor săi, zâmbetul excelent al tineretului său, fidelitatea sa originală faţă de Evanghelia lui Cristos şi faţă de Biserica sa şi, mai ales curajul său de a rezista moţii, nu numai anunţate, ci de multe ori semănate: toate acestea sunt sustrase - cum face floarea mimozei în grădină, care parcă are pudoare - să spunem că se ascund, celor care se prezintă ca străini doritori s-o subjuge, s-o domine, în timp ce, dimpotrivă, se oferă cu generozitate celui care-i atinge inima cu blândeţea pelerinului. Columbia este aşa.

Pentru aceasta, ca pelerin, mă adresez Bisericii voastre. Sunt fratele vostru, doritor să-l împărtăşesc pe Cristos Înviat, pentru care niciun zid nu este veşnic, nicio frică nu este indestructibilă, nicio plagă nu este incurabilă.

Nu sunt primul papă care vă vorbeşte în casa voastră. Doi dintre cei mai mari predecesori ai mei au fost oaspeţi aici: fericitul Paul al VI-lea, care a venit la puţin timp după încheierea Conciliului al II-lea din Vatican pentru a încuraja realizarea colegială a misterului Bisericii în America Latină; şi sfântul Ioan Paul al II-lea în memorabila sa vizită apostolică din 1986. Cuvintele amândurora sunt o resursă permanentă, indicaţiile pe care le-au schiţat şi minunata sinteză pe care au oferit-o cu privire la slujirea noastră episcopală constituie un patrimoniu de păstrat. Nu sunt "învechite". Aş vrea ca tot ceea ce vă spun să fie receptat în continuitate cu ceea ce au învăţat ei.

Păzitori şi sacrament al primului pas

"A face primul pas" este motoul vizitei mele şi acesta este şi primul meu mesaj pentru voi. Ştiţi bine că Dumnezeu este Domnul primului pas. El ne anticipează mereu. Toată Scriptura vorbeşte despre Dumnezeu parcă retras din El însuşi din iubire. Chiar aşa fost când era numai întuneric, haos şi, ieşind din Sine, El a făcut în aşa fel ca toate să vină la existenţă (cf. Gen 1,1 - 2,4); aşa a fost când El se plimba în grădina de la începuturi şi şi-a dat seama de goliciunea creaturii sale (cf. Gen 3,8-9); aşa a fost când, pelerin, El s-a oprit la cortul lui Abraham, lăsându-i promisiunea unei rodnicii nesperate (cf. Gen 18,1-10); aşa a fost când i s-a prezentat lui Moise fascinându-l, când nu mai avea alt orizont decât acela de a paşte oile socrului său (cf. Ex 3,1-2); aşa a fost când nu şi-a luat privirea de la Ierusalimul său iubit, nici atunci când se prostitua pe trotuarul infidelităţii (cf. Ez 16,15); aşa a fost când a emigrat cu gloria sa spre poporul exilat în sclavie (cf. Ex 10,18-19).

Şi, la plinirea timpului, El a voit să reveleze adevăratul nume al primului pas, al primului său pas. Se numeşte Isus şi este un pas ireversibil. Provine din libertatea unei iubiri care precede totul. Pentru că Fiul, El însuşi, este exprimarea vie a acestei iubiri. Cei care-l recunosc şi-l acceptă primesc ca moştenire darul de a fi introduşi în libertatea de a putea face mereu în El acest prim pas, nu le este frică de a se pierde dacă ies din ei înşişi, pentru că posedă garanţia iubirii care provine din primul pas al lui Dumnezeu, o busolă care îi împiedică să se piardă.

Aşadar, păstraţi, cu sfântă teamă şi cu emoţie, acel prim pas al lui Dumnezeu spre voi şi, prin intermediul slujirii voastre, spre oamenii care v-au fost încredinţaţi, având conştiinţa că voi înşivă sunteţi sacrament viu al acelei libertăţi divine căreia nu-i este frică să iasă din ea însăşi din iubire, care nu se teme că sărăceşte în timp ce se dăruieşte, care nu are nevoie de altă forţă decât iubirea.

Dumnezeu ne precede, suntem mlădiţe şi nu suntem viţa. De aceea, nu reduceţi la tăcere glasul Celui care ne-a chemat şi să nu credeţi să suma sărmanelor voastre virtuţi sau linguşirile celor puternici care sunt acum la rând asigură rezultatul misiunii pe care v-a încredinţat-o Dumnezeu. Dimpotrivă, cerşiţi, cerşiţi în rugăciune când nu puteţi nici să daţi, nici să vă daţi, pentru ca să aveţi ceva de oferit celor care se apropie constant de inima voastră de păstori. Rugăciunea în viaţa episcopului este limfa vitală care trece prin viţă, fără de care mlădiţa se ofileşte devenind nerodnică. De aceea, luptaţi cu Dumnezeu, şi mai multă încă în noaptea absenţei sale, până când El vă binecuvântează (cf. Gen 32,25-27). Rănile acestei bătălii zilnice şi prioritare în rugăciune vor fi izvor de vindecare pentru voi; veţi fi răniţi de Dumnezeu pentru a deveni capabili să îngrijiţi.

A face vizibilă identitatea voastră de sacrament al primului pas al lui Dumnezeu

De fapt, a face tangibilă identitatea de sacrament al primului pas al lui Dumnezeu va cere un exod interior continuu. "De fapt, nu există invitaţie mai eficace de a iubi decât să fim primii în a iubi" (Augustin, De cat. rud., I, 4.7, 26: PL 40), şi, de aceea, niciun domeniu al misiunii episcopale nu poate face abstracţie de această libertate de a face primul pas. Condiţia de posibilitate pentru exercitarea slujirii apostolice este dispoziţia de a ne apropia de Isus lăsând în urmă "ceea ce am fost, pentru ca să putem fi ceea ce nu eram" (Idem, En. in ps., 121,12: PL 36).

Vă recomand să vegheaţi nu numai individual ci şi colegial, docili faţă de Duhul Sfânt, asupra acestui permanent punct de plecare. Fără acest nucleu, trăsăturile Învăţătorului se lâncezesc pe faţa discipolilor, misiunea se blochează şi diminuează convertirea pastorală, care nu înseamnă altceva decât a da răspuns la urgenţa vestirii Evangheliei bucuriei astăzi, mâine şi ziua următoare (cf. Lc 13,13), zel care consumă Inima lui Isus lăsându-l fără cuib şi fără adăpost, dedicat numai îndeplinirii voinţei Tatălui până la sfârşit (cf. Lc 9,58.62). Ce alt viitor putem să urmărim? La ce altă demnitate putem aspira?

Nu vă măsuraţi cu metrul celor care ar vrea ca să fiţi numai o castă de funcţionari supuşi dictaturii prezentului. În schimb să aveţi mereu privirea îndreptată spre veşnicia Celui care v-a ales, gata să primiţi judecata decisivă a buzelor sale.

În complexitatea feţei acestei Biserici columbiene este foarte important a ocroti singularitatea forţelor sale diferite şi legitime, sensibilităţile pastorale, particularităţile regionale, amintirile istorice, bogăţiile experienţelor ecleziale speciale. Rusaliile permit ca toţi să asculte în propria limbă. Pentru acest motiv, căutaţi cu perseverenţă comuniunea între voi. Nu încetaţi s-o construiţi prin dialogul sincer şi fratern, condamnând proiectele ascunse drept ciumă. Fiţi prompţi în a face primul pas unul spre celălalt. Anticipaţi-vă în disponibilitatea de a înţelege motivaţiile celuilalt. Lăsaţi-vă îmbogăţiţi de ceea ce poate să vă ofere celălalt şi construiţi o Biserică aptă să ofere acestei ţări o mărturie elocventă despre cât se poate înainta atunci când sunt dispuşi să nu rămână în mâinile câtorva puţini. Rolul provinciilor ecleziastice în raport cu acelaşi mesaj de evanghelizare este fundamental, pentru că sun diferite şi armonizate glasurile care îl proclamă. Pentru aceasta, nu vă mulţumiţi cu o mediocră angajare minimă, care îi lasă pe cei resemnaţi în liniştea calmă a neputinţei lor, când în acelaşi timp potoleşte acele speranţe care ar avea nevoie de curajul de a fi puse mai mult pe forţa lui Dumnezeu decât pe propria slăbiciune.

Rezervaţi o sensibilitate deosebită faţă de rădăcinile afro-columbiene ale poporului vostru, care atât de generos au contribuit la schiţarea feţei acestei ţări.

A atinge carnea trupului lui Cristos

Vă invit să nu vă fie frică să atingeţi carnea rănită a istoriei voastre şi a istoriei poporului vostru. Faceţi asta cu umilinţă, fără pretenţia zadarnică de protagonism şi cu inima neîmpărţită, liberă de compromisuri sau servilisme. Numai Dumnezeu este Domnul şi sufletul nostru de păstori nu trebuie să se supună nici unei alte cauze.

Columbia are nevoie de privirea voastră, privirea proprie, tipică de episcopi, pentru a o susţine în curajul primului pas spre pacea definitivă, spre reconciliere, spre respingerea violenţei ca metodă, spre depăşirea inegalităţilor care sunt la rădăcina atâtor suferinţe, renunţarea la drumul uşor dar fără ieşire al corupţiei, spre consolidarea lui res publica răbdătoare şi perseverentă, care cere depăşirea mizeriei şi a inegalităţii.

Este vorba desigur despre o misiune grea dar la care nu se poate renunţa: drumul este abrupt şi soluţiile nu sunt clare. De la înălţimea lui Dumnezeu, care este crucea Fiului său, veţi obţine forţa; cu luminiţa umilă a ochilor Celui Înviat veţi parcurge calea; ascultând glasul Mirelui care şopteşte inimii, veţi primi criteriile pentru a discerne din nou, în orice incertitudine, direcţia corectă.

Unul dintre literaţii voştri iluştri a scris vorbind despre unul dintre personajele sale mitice: "Nu-mi imaginam că era mai uşor a începe un război decât a-l încheia" (Gabriel García Márchez, O sută de ani de singurătate, cap. 9). Cu toţii ştim că pacea cere de la oameni un curaj moral diferit. Războiul derivă din ceea ce este mai josnic în inima noastră, în schimb pacea ne determină să fim mai mari decât noi înşine. După aceea, scriitorul adaugă: "Nu credeam că va fi nevoie de atâtea cuvinte pentru a explica tot ceea ce se simţea în război, în realitate era suficient un singur cuvânt: frică" (ibid., cap. 10). Nu este necesar să vă vorbesc despre această frică, despre această rădăcină otrăvită, rod amar şi moştenire nefastă al oricărui conflict. Doresc să vă încurajez să continuaţi să credeţi că se poate acţiona diferit, amintind că n-aţi primit un spirit de sclavi pentru a recădea în frică; însuşi Duhul dă mărturie că sunteţi fii destinaţi la libertatea gloriei rezervate lor (cf. Rom 8,15-16).

Voi vedeţi cu ochii voştri şi cunoaşteţi ca puţini alţii deformarea feţei acestei ţări, sunteţi păzitori ai elementelor fundamentale care o fac una, în pofida sfâşierilor sale. Tocmai pentru aceasta, Columbia are nevoie de voi pentru a se recunoaşte în adevărata sa faţă încărcată de speranţă în pofida imperfecţiunilor sale, pentru a se ierta reciproc în pofida rănilor care nu s-au cicatrizat de tot, pentru a crede că se poate parcurge un alt drum şi atunci când inerţia determină spre repetarea aceloraşi greşeli, pentru a avea curajul de a depăşi ceea ce poate s-o facă mizerabilă în pofida comorilor sale.

Vă încurajez - asta a simt ca o datorie, îmi vine din suflet, simt s-o spun -, să aveţi curajul - chiar vreau să vă transmit acest curaj -, vă încurajez să nu încetaţi să faceţi din fiecare dintre Bisericile voastre un sân de lumină, capabilă să de naştere la noile creaturi de care are nevoie această ţară. Refugiaţi-vă în umilinţa poporului vostru pentru a vă da seama de resursele lor umane şi de credinţă secrete, ascultaţi ceea ce omenitatea lor despuiată doreşte graţie demnităţii pe care numai Cel Înviat o poate conferi. Nu vă fie frică să migraţi din aparentele voastre certitudini în căutarea adevăratei glorii a lui Dumnezeu, care este omul viu. Curaj! Vă încurajez pe acest drum.

Cuvântul reconcilierii

Mulţi pot contribui la provocarea acestei naţiuni, dar misiunea voastră este specială. Voi nu sunteţi tehnicieni, nici politicieni, sunteţi păstori. Cristos este cuvântul de reconciliere scris în inimile voastre şi aveţi forţa de a-l putea rosti nu numai de la pupitre, în documentele ecleziale sau în articolele din ziare, ci şi mai mult în inima persoanelor, în sanctuarul secret al conştiinţelor lor, în speranţa arzătoare care le atrage la ascultarea glasului cerului care proclamă: "Pace oamenilor pe care Dumnezeu îi iubeşte" (Lc 2,14). Voi trebuie să-l rostiţi cu resursa fragilă, umilă, dar invincibilă a milostivirii lui Dumnezeu, singura capabilă să dărâme, să înfrângă mândria cinică a inimilor autoreferenţiale.

Biserica nu este interesantă de nimic altceva decât de libertatea de a rosti acest Cuvânt, de a fi liberă să rostească acest Cuvânt. Nu sunt de folos alianţe cu o parte sau cu alta, ci libertatea de a vorbi inimilor tuturor. Tocmai acolo aveţi autonomia şi puterea de a nelinişti, acolo aveţi posibilitatea de a susţine o schimbare a direcţiei.

Inima umană, de multe ori înşelată, concepe proiectul nesăbuit de a face din viaţă o continuă mărire a spaţiilor pentru a depozita ceea ce acumulează. Dar este o înşelare. Tocmai aici este necesar să răsune întrebarea: La ce foloseşte a câştiga lumea întreagă dacă rămâne golul în suflet (cf. Mt 16,26)?

De buzele voastre de păstori legitimi ai lui Cristos, cum sunteţi, Columbia are dreptul de a fi interpelată de adevărul lui Dumnezeu, care repetă încontinuu: "Unde este fratele tău?" (Gen 4,9). Este o întrebare care nu poate fi redusă la tăcere, nici măcar atunci când acela care o ascultă nu poate face altceva decât să-şi aplece privirea în pământ, încurcat, şi să bâlbâie propria ruşine pentru că l-a vândut, eventual cu preţul vreunei doze de droguri sau o concepţie greşită de raţiune de stat, sau pentru conştiinţa falsă că scopul justifică mijloacele.

Vă rog să ţineţi mereu privirea îndreptată spre omul concret. Nu slujiţi un concept despre om, ci persoana umană iubită de Dumnezeu, făcută din carne şi oase, istorie, credinţă, speranţă, sentimente, dezamăgiri, frustrări, dureri, răni, şi veţi vedea că această concreteţe a omului demască statisticile reci, calculele manipulate, strategiile oarbe, informaţiile deformate, amintindu-vă că "de fapt, numai în misterul Cuvântului Întrupat se luminează cu adevărat misterul omului" (Gaudium et spes, 22).

O Biserică în misiune

Ţinând cont de munca pastorală generoasă pe care deja o desfăşuraţi, permiteţi-mi să vă prezint acum câteva nelinişti pe care le port în inima mea de păstor, doritor să vă îndemn să fiţi tot mai mult o Biserică în misiune. Predecesorii mei au insistat deja asupra câtorva dintre aceste provocări: familia, viaţa, tinerii, preoţii, vocaţiile, laicii, formarea. În deceniile trecute, în pofida muncii mari, probabil că au devenit şi mai obositoare răspunsurile pentru a face eficace maternitatea Bisericii în a da naştere, a hrăni şi a însoţi pe fiii săi.

Mă gândesc la familiile columbiene, la apărarea vieţii din sânul matern până la sfârşitul său natural, la plaga violenţei şi alcoolismului, adesea răspândită în familii, la fragilitatea legăturii matrimoniale şi la lipsa părinţilor din familie cu tragicele sale consecinţe de nesiguranţă şi situaţie de orfan. Mă gândesc la atâţia tineri ameninţaţi de golul sufletului şi prinşi de droguri drept cale de ieşire, sau de stilul de viaţă uşoară sau de tentaţia subversivă. Mă gândesc la numeroşii şi generoşii preoţi şi la provocarea de a-i susţine în alegerea fidelă şi zilnică pentru Cristos şi pentru Biserică, în timp ce unii continuă să ducă înainte neutralitatea comodă a celor care nu aleg nimic pentru a rămâne singuri cu ei înşişi. Mă gândesc la credincioşii răspândiţi în toate Bisericile particulare, care rezistă cu trudă în a se lăsa adunaţi de Dumnezeu care este comuniune, şi atunci când nu puţini proclamă noua dogmă a egoismului şi a morţii oricărei solidarităţi, cuvânt pe care vor să-l scoată din dicţionar. Mă gândesc la efortul imens al tuturor pentru a aprofunda credinţa şi a o face lumină vie pentru inimi şi făclie pentru a face primul pas.

Nu vă aduc reţete nici nu vreau să vă las o listă de îndatoriri. În fond, aş vrea să vă rog ca, realizând în comuniune misiunea voastră grea de păstori în Columbia, să păstraţi seninătatea. Nu ştiu dacă să vă spun acum, însă, dacă exagerez, iertaţi-mă, dar îmi vine în minte că aceasta este una dintre virtuţile de care este mai mare nevoie: păstraţi seninătatea. Ştiţi bine că noaptea cel rău continuă să semene neghină, dar să aveţi răbdarea stăpânului ogorului, încrezându-vă în calitatea bună a seminţelor voastre. Învăţaţi de la bunătatea şi mărinimia sa. Timpii săi sunt lungi pentru că este nemăsurată privirea sa de iubire. Când iubirea este puţină, inima devine nerăbdătoare, tulburată de neliniştea de a face lucruri, devorată de frica de a fi eşuat. Credeţi mai degrabă în umilinţa seminţei lui Dumnezeu. Încredeţi-vă în puterea ascunsă a drojdiei sale. Orientaţi inima spre fascinaţia minunată care atrage şi ne face să vindem totul numai să posedăm acea comoară divină.

De fapt, ce puteţi oferi mai puternic familiei columbiene decât forţa umilă a Evangheliei iubirii generoase care uneşte bărbatul şi femeia, făcându-i imagine a unirii lui Cristos cu Biserica, mesageri şi păzitori ai vieţii? Familiile au nevoie să ştie că în Cristos pot să devină copaci vânjoşi capabili să ofere umbră, să dea rod în orice anotimp al anului, să găzduiască viaţa în ramurile lor. Sunt mulţi astăzi cei care aduc omagiu copacilor fără umbră, nerodnici, cu ramuri lipsite de cuiburi. Pentru voi, punctul de plecare să fie mărturia bucuroasă că fericirea se află în altă parte.

Ce anume puteţi oferi tinerilor voştri? Ei vor să se simtă iubiţi, nu au încredere în cei care-i subevaluează, cer coerenţă limpede şi aşteaptă să fie implicaţi. De aceea, primiţi-i cu inima lui Cristos şi deschideţi-le spaţii în viaţa Bisericilor voastre. Nu participaţi la nicio negociere care vinde speranţele lor. Nu vă fie frică să vă ridicaţi glasul cu seninătate pentru a le aminti tuturor că o societate care se lasă sedusă de mirajul traficului de droguri târăşte după sine în acea metastază morală care comercializează iadul şi seamănă peste tot corupţia şi în acelaşi timp îngraşă paradisurile fiscale.

Ce anume puteţi da preoţilor voştri? Primul dar este cel al paternităţii voastre, care să asigure că mâna care le-a dat naştere şi i-a uns nu s-a retras din viaţa lor. Trăim în era informaticii şi nu ne este greu să ajungem la preoţii noştri în timp real cu vreun program de mesaje. Însă inima unui părinte, a unui episcop, nu se poate limita să comunice cu preoţimea sa în manieră precară, impersonală şi exterioară. Nu poate lăsa inima episcopului preocuparea, neliniştea sănătoasă despre locul unde trăiesc preoţii săi. Trăiesc cu adevărat conform lui Isus? Sau şi-au improvizat alte siguranţe precum stabilitatea economică, ambiguitatea morală, viaţa dublă sau aspiraţia mioapă la carieră? Preoţii au nevoie, urgentă şi vitală, de apropierea fizică şi afectivă a episcopului lor. Au nevoie să simtă că au un părinte.

Pe umerii preoţilor apasă adesea truda muncii zilnice a Bisericii. Ei sunt în prima linie, încontinuu înconjuraţi de oameni care, dărâmaţi, caută în ei faţa păstorului. Oamenii se apropie şi bat la uşa inimii lor. Ei trebuie să dea de mâncare mulţimilor şi hrana lui Dumnezeu nu este niciodată o proprietate de care se poate dispune oricum. Dimpotrivă, provine numai din lipsa pusă în contact cu bunătatea divină. A da drumul mulţimii şi a se hrăni cu puţinul care se poate însuşi fără cuviinţă este o ispită permanentă (cf. Lc 9,13).

De aceea vegheaţi asupra rădăcinilor spirituale ale preoţilor voştri. Conduceţi-i încontinuu la acea Cezaree a lui Filip unde, de la izvoarele Iordanului fiecăruia, să poată auzi din nou întrebarea lui Isus: "Cine sunt eu pentru tine?". Motivul deteriorării treptate care de multe ori duce la moartea discipolului este mereu într-o inimă care nu mai poate să răspundă: "Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu" (cf. Mt 16,13-16). De aici dispare curajul ireversibilităţii dăruirii de sine şi derivă şi dezorientarea interioară, oboseala unei inimi care nu mai ştie să-l însoţească pe Domnul pe drumul său spre Ierusalim.

Aveţi grijă în special, vă rog, de itinerarul formativ al preoţilor, pornind de la naşterea chemării lui Dumnezeu în inimile lor. Noua Ratio fundamentalis institutionis sacerdotalis, publicată recent, este o resursă valabilă, încă de aplicat, pentru ca Biserica din Columbia să fie la înălţimea darului lui Dumnezeu care niciodată n-a încetat să cheme la preoţie atâţia fii ai săi.

Nu neglijaţi, vă rog, viaţa consacraţilor şi consacratelor. Ei constituie palma cherigmatică dată oricărei mondenităţi şi sunt chemaţi să ardă orice reflux de valori mondene în focul fericirilor trăite sine glossa şi în înjosirea totală de ei înşişi în slujire. Vă rog, nu-i consideraţi ca "resurse utile" pentru operele apostolice; mai degrabă, să ştiţi să recunoaşteţi în ei strigătul iubirii consacrate al Miresei: "Vino, Doamne Isuse" (Ap 22,20).

Rezervaţi aceeaşi preocupare formativă laicilor, de care depinde nu numai soliditatea comunităţilor de credinţă, ci mare parte a prezenţei Bisericii în mediile culturii, politicii, economiei. A forma în Biserică înseamnă a se pune în contact cu credinţa vie a comunităţii vii, a se introduce într-un patrimoniu de experienţe şi de răspunsuri provocate de Duhul Sfânt, pentru că El este cel care învaţă toate lucrurile (cf. In 14,26).

Şi înainte de a încheia - este deja un pic lung - un gând aş vrea să-l adresez provocărilor Bisericii din Amazonia, regiune cu care sunteţi orgolioşi pe bună dreptate, pentru că este parte esenţială a biodiversităţii minunate a acestei ţări. Amazonia este pentru noi toţi o dovadă decisivă pentru a verifica dacă societatea noastră, aproape întotdeauna redusă la materialism şi la pragmatism, este în măsură să păzească ceea ce au primit gratuit, nu pentru a-l jefui, ci pentru a-l face rodnic. Mă gândesc mai ales la înţelepciunea ascunsă a popoarelor indigene din Amazonia şi mă întreb dacă mai suntem capabili să învăţăm de la ele sacralitatea vieţii, respectul faţă de natură, conştiinţa că motivul instrumental nu este suficient pentru a umple viaţa omului şi a răspunde la căutarea profundă care-l interpelează.

Pentru aceasta vă invit să nu abandonaţi sieşi Biserica din Amazonia. Întărirea, consolidarea unei feţe amazoniene pentru Biserica ce este peregrină aici este o provocare a voastră a tuturor, care depinde de sprijinul misionar crescând şi conştient al tuturor diecezelor columbiene şi al întregului său cler. Am ascultat că în unele limbi native amazoniene pentru a se referi la cuvântul "prieten" se foloseşte expresia "celălalt braţ al meu". De aceea, fiţi celălalt braţ al Amazoniei. Columbia nu o poate amputa fără să fie mutilată în chipul său şi în sufletul său.

Iubiţi fraţi,

Vă invit să ne îndreptăm spiritual spre Stăpâna Noastră a Rozariului din Chiquinquirá, a cărei imagine aţi avut delicateţea s-o aduceţi din sanctuarul său la catedrala magnifică din acest oraş pentru ca s-o pot contempla şi eu.

Aşa cum ştiţi bine, Columbia nu-şi poate da sieşi Reînnoirea la care aspiră fără ca ea să fie acordată de sus. Aşadar s-o implorăm de la Domnul, prin intermediul Fecioarei.

Aşa cum la Chiquinquirá Dumnezeu a reînnoit strălucirea feţei Mamei sale, El să continue să lumineze cu lumina sa cerească faţa acestei întregi ţări şi să binecuvânteze Biserica din Columbia însoţind-o cu bunătatea sa şi să vă binecuvânteze pe voi. Vă mulţumesc pentru tot ceea ce faceţi.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 14.