Columbia şi războaiele, 8 milioane de victime şi preţul plătit de Biserică

De Luis Badilla - Francesco Gagliano

De la 9 aprilie 1948, ziua uciderii candidatului prezidenţial şi lider liberal catolic Jorge Elicer Gaitán, până astăzi Columbia a trecut prin şapte decenii de violenţă internă, dezlănţuită de cauze foarte diferite şi caracterizată de o intensitate oscilantă. Prima parte din aceşti şaptezeci de ani de război continuu - între 1948 şi 1958 - se poate interpreta ca un soi de "coadă lungă" a chinuitei perioade coloniale şi post-coloniale, provenită din luptele pentru independenţă de coroana spaniolă. În afară de scurte paranteze de linişte relativă Columbia este, de mai mult de două secole, o naţiune latinoamericană printre cele mai dezarticulate şi uneori devastate de multiple răni, dintre care ultimele sunt traficul de droguri, gherilele de grupuri marxist-leniniste şi paramilitarii de dreapta.

Cifrele victimelor sunt impresionante: sursele cele mai autoritare spun că în prima perioadă, numită întocmai "La Violencia", victimele, mai ales civile, au fost 300 de mii. În schimb cât priveşte perioada războiului intern împotriva FARC morţii, în peste 50 de ani, sunt cel puţin 230 de mii, din nou aproape toţi civili.

Această realitate trebuie inserată într-una mai amplă, inedită în istoria recentă a lumii: în Columbia în aceşti ani de ciocniri ale statului cu fostul FARC - grup politic astăzi pacificat devenit partid politic constituţional - şi cu ELN (Armata de Eliberare Naţională), cu care se negociază pacea în Ecuador, victimele sunt în ansamblu 8.376.463.

Conform "Registro Único de Víctimas" (RUV) citat de preşedintele Manuel Santos cu ocazia "Zilei victimelor, a amintirii şi a iertării", cifra indicată mai sus se compune astfel: 7.134.646 evacuaţi, 983.033 omucideri (cifra include cele 230 de mii de victime ale ciocnirilor interne cu gherilele), 165.927 dispariţii forţate (al căror sfârşit nu se cunoaşte pentru cea mai mare parte a cazurilor), 10.237 persoane torturate şi 34.814 sechestraţi (între care mulţi copii sechestraţi pentru a scoate răscumpărări şi niciodată reîntorşi la cei dragi ai lor). Tot conform RUV, dintre cele 8.376.463 de persoane lovite 8.074.272 (96%) corespund categoriei "victime ale conflictului armat" şi 302.191 la categoria "víctimas por sentencias", adică persoane pe care o sentinţă de tribunal le-a inclus în lista celor căzuţi.

Aşadar este clar că în Columbia victimele nu sunt numai cele 230 de mii de persoane lovite de dinamicile conflictelor interne despre care se vorbeşte adesea. Pentru societatea columbiană, politic, cultural şi juridic, statusul de victimă este un concept mula mai amplu şi respectuos faţă de adevăr şi mai ales faţă de suferinţele decenale ale unei întregi naţiuni. Acesta este conceptul care trebuie ţinut minte atunci când se spune că papa Francisc îl va pune în centrul călătoriei sale în Columbia, "victimele".

Desigur, papa se va gândi la cei doi episcopi în aceşi ani (monseniorul Isaías Duarte Cancine, 1939-20012, şi monseniorul Jesús Jaramillo, 1916-1989) şi la cei peste 100 de preoţi, călugări, călugăriţe, diaconi şi cateheţi ucişi în ultimii treizeci de ani.

De asemenea va ţine cont de zecile de conducători şi activişti ai drepturilor umane ucişi, dintre care unii asasinaţi în luni recente, după semnarea "Acordurilor de pace", aşa cum în urmă cu ani s-a întâmplat după pacificarea unui alt mic grup armat. Cu siguranţă vor fi amintite şi miile de ţărani masacraţi de grupurile paramilitare de dreapta în slujba latifundiarilor şi a speculanţilor. În inima şi în gândirea papei va fi însă suferinţa colectivă, aceea a unui întreg popor martirizat, unde ultimele două generaţii s-au născut şi au crescut în violenţă, devenită pentru ei de acum "condiţie normală" şi care nu ştiu nimic despre pace pentru că n-au văzut-o niciodată.

Cele patru reflecţii centrale din etapele lui Francisc în Columbia sunt o "scăriţă a reconcilierii" pe care el doreşte s-o determine şi să mărească precum "o avalanşă de duioşie şi de milostivire": Bogotá ("Artizani ai păcii şi promotori ai vieţii"), Villanvencio ("Reconcilierea cu Dumnezeu, între columbieni, cu natura"), Medellin ("Viaţa creştină ca ucenicie") şi Cartagena ("Demnitatea persoanei şi drepturile umane").

În cele douăzeci de pelerinaje internaţionale, de puţine ori papa Francisc a trăit o experienţă asemănătoare cu aceea care-l aşteaptă în Columbia: întâlnirea şi îmbrăţişarea cu o masă imensă de persoane tinere, bătrâne şi la jumătatea vârstei, femei, bărbaţi, copii, bogaţi şi săraci, care poartă în inimă cicatricele unei lungi nopţi de suferinţe, umiliri şi singurătăţi. Dacă nu se înţelege, şi mai ales dacă nu se percepe, adevărata dimensiune antropologică, socială şi spirituală a acestei realităţi - adică a acestei suferinţe a poporului, sfâşietoare şi prelungite în timp - nu se va înţelege pentru că papa Francisc a voit să viziteze această ţară sudamericană, unde printre altele - şi aici suntem în faţa unui mister încă neclarificat - credinţa catolică este foarte răspândită, profundă şi simţită. Îţi vine să te întrebi, chiar dacă este dificil să poţi obţine un răspuns, cum de cele două naţiuni latinoamericane cele mai catolice, Mexic şi Columbia, de atâtea decenii sunt "vene deschise" de durere, fărădelegi, nedreptăţi şi exploatare.

Şi aceasta este o provocare pe drumul lui Francisc în Columbia.

În sfârşit, este sigur că papa Francisc va avea un gând special al său pentru cele peste 200 de mii de persoane dispărute şi care nu se ştie unde şi cum au murit, unde au fost îngropate şi pentru ce nu s-au întors acasă. Probabil aceasta este suferinţa cea mai rea pentru că este uitare totală şi definitivă. Conform Crucii Roşii şi a ONG-ului "Equitas", o parte relevantă dintre aceste victime - 24.483 - aşteaptă astăzi în cele 375 de cimitire, multe ilegale, un nume, o înmormântare şi o rugăciune.

(După Vatican Insider, 5 septembrie 2017)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.