A-i pune pe tineri în mişcare

Conversaţia la Cartagena de Indias dintre papa şi iezuiţii columbieni

La 10 septembrie 2017, în timpul călătoriei apostolice în Columbia, papa a mers în oraşul Cartagena de Indias, capitală a departamentului Bolívar, în nordul ţării. După întâlnirile publice, în curtea interioară a sanctuarului "San Pedro Claver", pontiful a întâlnit în formă privată o reprezentanţă a comunităţilor Societăţii lui Isus compusă din 65 de călugări. Pe situl revistei "La Civilt? Cattolica" se poate citi textul italian al dialogului care a fost transcris de directorul Antonio Spadaro şi pe care-l publicăm prezentând în sinteză întrebările şi în întregime răspunsurile papei.

La începutul întâlnirii din Cartagena de Indias, parohul de "Sfânta Rita", Jorge Iván Moreno, l-a întrebat pe papa ce anume l-a impresionat mai mult din vizită.

Să ne oprim asupra întrebării, deoarece cred că-mi dă ocazia pentru a spune ceva ce mă interesează mult. Ceea ce am observat şi ce m-a atins mai mult este spontaneitatea. Poporul lui Dumnezeu n-a pus limite exprimării sale călduroase. Dacă am face studii de interpretare, am putea găsi mii de moduri pentru a interpreta acest fapt. Dar era pur şi simplu poporul lui Dumnezeu în ieşire pentru a primi. Pentru mine este un semn clar că nu era un lucru pregătit cu sloganuri deja făcute: faptul că cultura proprie din acele diferite părţi ale poporului lui Dumnezeu, din acele zone prin care am trecut, se exprima, în toată libertatea, lăudându-l pe Dumnezeu. Este singular: din păcate, uneori noi avem ispita de a face evanghelizare pentru popor, spre popor, dar fără poporul lui Dumnezeu. Totul pentru popor, dar nimic cu poporul. Această atitudine, în ultimă instanţă, vine dintr-o concepţie liberală şi iluministă despre evanghelizare. Şi desigur, prima palmă pe care o dă acestei viziuni este Lumen gentium: Biserica este poporul sfânt al lui Dumnezeu. Pentru aceasta, dacă vrem să simţim Biserica, trebuie să simţim poporul lui Dumnezeu. Popor... Astăzi trebuie să fim atenţi când vorbim despre popor! Pentru că vreunul va spune: "Veţi ajunge să deveniţi populişti", şi vor începe să se facă elucubraţii. Însă trebuie înţeles că această categorie de "popor" nu este o categorie logică. Dacă vrem să vorbim despre popor cu scheme logice ajungem să cădem într-o ideologie cu caracter iluminist şi liberal sau "populist", întocmai..., oricum ajungem să închidem poporul într-o schemă ideologică. În schimb poporul este o categorie mitică. Şi pentru a înţelege poporul trebuie să fim cufundaţi în el, trebuie să-l însoţim din interior.

A fi Biserică, sfânt popor credincios al lui Dumnezeu pe drum, cere păstori care să se lase purtaţi de acea realitate a poporului care nu este ideologică: este vitală, este vie. Harul lui Dumnezeu care se manifestă în viaţa poporului nu este o ideologie. Desigur, există atâţia teologi care ar putea să explice multe lucruri importante de cunoscut despre această temă. Dar eu vreau să spun că harul nu este deloc o ideologie: este o îmbrăţişare, este ceva mai mare. Când trec prin locuri ca acesta din Cartagena în care oamenii se exprimă liber, îmi dau seama că se exprimă ca popor al lui Dumnezeu. Desigur, este adevărat că unii afirmă că poporul este superstiţios. Atunci sfătuiesc să se citească Paul al VI-lea, care în nr. 48 din Evangelii nuntiandi scotea în evidenţă riscurile, dar şi multele virtuţi ale poporului. El spunea că religiozitatea populară este, într-adevăr, deschisă la pătrunderea de superstiţii. Dar spunea şi că, dacă este bine orientată, este bogată în valori şi manifestă o sete de Dumnezeu pe care numai cei simpli şi cei săraci pot să o cunoască. Poporul lui Dumnezeu are simţ olfactiv. Eventual uneori nu reuşeşte să se exprime bine, uneori chiar greşeşte... Dar există vreunul dintre noi care poate să spună: "Îţi mulţumesc, Doamne, pentru că n-am greşit niciodată"? Nu. Poporul lui Dumnezeu are simţ olfactiv. Şi uneori misiunea noastră de păstori constă în a sta în spatele poporului. Păstorul trebuie să asume toate cele trei atitudini: în faţa, pentru a arăta drumul; în mijloc, pentru a-l cunoaşte; şi în spate, pentru ca nimeni să nu rămână în urmă şi pentru a lăsa ca turma să caute drumul... şi oile îl miros pe păstorul cel bun. Păstorul trebuie să se mişte încontinuu cu aceste trei atitudini. Iată, asta îmi vine să răspund cu privire la această întrebare.

Responsabilul cu pastoraţia tineretului din provincie, Rodolfo Abello, l-a întrebat după aceea pe pontif spre ce orizont ar vrea ca să fie motivaţi tinerii columbieni cu spiritualitate ignaţiană.

Îmi vine să răspund, ca să o spun în manieră un pic intelectuală: a-i pune în spiritualitate de Exerciţii. Ce vreau să spun? De a-i pune în mişcare, în acţiune. Astăzi pastoraţia tineretului grupurilor mici şi a reflecţiei pure nu mai funcţionează. Pastoraţia de tineri liniştiţi nu angrenează. Trebuie să-l pui pe tânăr în mişcare: fie că este sau nu este practicant, trebuie pus în mişcare. Dacă este credincios, a-l conduce îţi va fi mai uşor. Dacă nu este credincios, trebuie lăsat ca viaţa însăşi să-l interpeleze, dar fiind în mişcare şi însoţindu-l; fără a-i impune nimic, dar a-l însoţi... în activităţi de voluntariat, în activităţi cu bătrânii, în activităţi de alfabetizare... toate modurile potrivite unui tânăr. Dacă îl punem pe tânăr în mişcare, îl punem într-o dinamică în care Domnul începe să-i vorbească şi începe să-i mişte inima. Nu noi îi vom mişca inima cu argumentaţiile noastre; cel mult îl vom ajuta, cu mintea, când inima se mişcă.

Ieri, la Medellín, am relatat un episod care pentru mine are multă semnificaţie, pentru că mi-a venit din inimă. La Cracovia, în timpul prânzului cu cincisprezece tineri din diferite părţi ale lumii, împreună cu arhiepiscopul - la fiecare Zi a Tineretului este un prânz de acest fel - au început să pună întrebări şi s-a deschis un dialog. Un tânăr universitar m-a întrebat: "Unii colegi de-ai mei sunt atei, ce trebuie să spun pentru a-i convinge?". Acesta m-a făcut să observ simţul de militare eclezială pe care-l avea tânărul acela. Răspunsul care mi-a venit a fost clar: "Ultimul lucru pe care trebuie să-l faci este să spui ceva, cu adevărat ultimul. Începe să acţionezi, invită-l să te însoţească şi, când va vedea ceea ce faci şi modul în care o faci, te va întreba, şi în acel moment poţi să începi să spui ceva".

Ceea ce vă spun este să-i puneţi pe tineri în mişcare, să inventaţi lucruri care să-i facă să se simtă protagonişti şi, după aceea, să-i inducă să se întrebe: "Ce se întâmplă, ce anume mi-a schimbat inima, pentru ce am ieşit bucuros din asta?". Ca în Exerciţii, până la urmă, când ne întrebăm despre mişcările interioare. Însă, desigur, nu-i întrebaţi pe tineri ce mişcări au avut, pentru că n-ar înţelege nimic din limbajul vostru. Dar lăsaţi să vă povestească ei ce anume au simţit şi pornind de acolo implicaţi-i puţin câte puţin. Dar pentru a reuşi - aşa cum îmi spunea preacucernicul părinte Furlong, când m-au făcut provincial - trebuie avută răbdare de a sta aşezaţi pentru a-l asculta pe cel care vine atunci când pune probleme, şi trebuie să ştim însă să ne descotorosim când acela care vine vrea să te introducă în discuţii infinite. Tinerii obosesc, tinerii discută; aşadar trebuie avută această mortificaţie continuă de a sta pentru a-i asculta mereu şi oricum. Dar pentru mine punctul cheie este mişcarea.

În loc de a-i adresa o întrebare, profesorul Jefferson Chaverra a prezentat după aceea papei, în numele întregului popor afro-columbian, cererea unei mai mari însoţiri şi angajări din partea Bisericii. De ce, a explicat el, "durerea noastră şi suferinţa noastră ca popor negru continuă să fie enorme".

Ceea ce spui este adevărat. În discursul pe care l-am adresat episcopilor am vorbit despre realitatea pe care ai atins-o. Există o carismă de bază a iezuitului columbian: este o persoană şi se numeşte Pedro Claver. Cred că Dumnezeu ne-a vorbit prin acest om. Asta mă impresionează: în fond era un tinerel plăpând, un tânăr iezuit în formare, care vorbea însă mult cu bătrânul portar. Şi bătrânul alimenta aspiraţiile sale. Cât de frumos ar fi ca bătrânii noştri în Societate să vină în faţă şi tinerii să meargă în urma lor! Astfel s-ar împlini cuvintele lui Ioel: "Bătrânii vor visa şi tinerii vor profeţi". Deci trebuie profeţit, dar vorbind cu bătrânii.

În sfârşit, profesorul de teologie Vicente Durán Casas i-a cerut papei Francisc indicaţii pentru reflecţia filozofică şi teologică în Columbia şi în Biserică în general.

Aş spune, pentru a începe, ea să nu fie o reflecţie de laborator. De fapt, am văzut ce daună a ajuns să facă marea şi strălucitoarea scolastică a lui Toma când a decăzut, a decăzut, a decăzut...: a devenit o scolastică de manual, fără viaţă, simplă idee, şi s-a tradus într-o propunere pastorală cazuistică. Cel puţin, în timpurile noastre am fost formaţi în această linie... Aş spune că era mai degrabă ridicol ca, pentru a explica o continuitate metafizică, filozoful Losada să vorbească despre puncta inflata... Pentru a demonstra acest tip de lucruri se cădea în ridicol. Era un mare filozof al epocii, dar decadent, zbura razant cu pământul... Aşadar: filozofia nu în laborator, ci în viaţă, în dialog cu realul. În dialog cu realul vei găsi, ca filozof, cele trei transcendentale care fac unitatea, dar cu un nume concret. Ne amintim de cuvintele marelui nostru scriitor Dostoievski. Ca el, şi noi trebuie să reflectăm asupra frumuseţii care ne va mântui, asupra bunătăţii şi asupra adevărului. Benedict al XVI-lea vorbea despre adevăr ca întâlnire, adică nu o clasificare, ci un drum. Mereu în dialog cu realitatea, pentru că nu se poate face filozofie cu tabla logaritmică, ce este de acum demodată. Şi acelaşi lucru este valabil şi pentru teologie, dar asta nu înseamnă «a altera» teologia, dimpotrivă. Teologia lui Isus era cel mai real lucru dintre toate, pornea de la realitate şi se înălţa până la Tatăl. Pornea de la o semincioară, de la o parabolă, de la un fapt şi le explica. Isus voia să facă o teologie profundă şi realitatea mare este Domnul. Mie îmi place să repet că pentru a fi un bun teolog, în afară de a studia, trebuie avută dăruire, trebuie să fie treji şi să perceapă realitatea; cu privire la toate acestea trebuie să se reflecteze în genunchi. Un bărbat care nu se roagă, o femeie care nu se roagă, nu poate să fie teolog sau teologă. Poate să fie volumul Denzinger devenit persoană, poate să ştie toate învăţăturile existente şi posibile, dar nu va face teologie. Poate să fie un compendiu, un manual în care este totul. Dar astăzi problema este cum îl exprimi tu pe Dumnezeu, cum exprimi cine este Dumnezeu, cum se manifestă Duhul, rănile lui Cristos, misterul lui Cristos, pornind de la Scrisoarea către Filipeni 2,7 şi următoarele... Cum explici aceste mister şi cum le explici şi cum înveţi acea întâlnire care este harul. Ca atunci când îl citeşti pe Paul în Scrisoarea către Romani, unde este tot misterul harului şi vrei să-l explici.

Profit de această întrebare pentru a spune un lucru care cred că trebuie spus pentru dreptate, precum şi pentru caritate. Aud multe comentarii - respectabile, pentru că sunt spuse de fii ai lui Dumnezeu, dar greşite - despre exortaţia apostolică post-sinodală. Pentru a înţelege Amoris laetitia trebuie citită de la un capăt la altul. Începând de la primul capitol, pentru a continua cu al doilea şi aşa mai departe, şi trebuie reflectată. Şi trebuie citit ce anume s-a spus în Sinod.

Un al doilea lucru: unii susţin că sub Amoris laetitia nu există o morală catolică sau, măcar, nu este o morală sigură. Despre asta vreau să afirm cu claritate că morala din Amoris laetitia este tomistă, aceea a marelui Toma. Puteţi să vorbiţi despre asta cu un mare teolog, printre cei mai buni de astăzi şi printre cei mai maturi, cardinalul Schönborn. Asta vreau s-o spun pentru ca să ajutaţi persoanele care cred că morala este pur cazuistică. Ajutaţi-le să-şi dea seama că marele Toma are o bogăţie foarte mare, capabilă şi astăzi să ne inspire. Dar în genunchi, mereu în genunchi...

(După L'Osservatore Romano, 29 septembrie 2017)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 19.