Reflecţie la duminica a 25-a de peste an - Anul A - 2017

"Mergeţi şi voi în vie şi ceea ce este drept vă voi da" (Mt 20,4).

Lecturile biblice din această duminică ne spun că împărăţia lui Dumnezeu este ca o "lucrare în via Domnului", iar lucrarea aceasta constă în aceea de a-i face pe semeni desăvârşiţi în Cristos (cf. Col 1,28-29), adică a-i conduce la "mântuirea lui Cristos". Primii care au fost angajaţi în această lucrare au fost apostolii. Apoi lucrarea a fost continuată cu primii creştini, continuată cu credincioşii din primul mileniu, continuată cu cei din mileniul doi, continuată şi în mileniul trei şi va continua până la cea de-a doua venire a lui Isus. Ca la "ceasurile" din evanghelia de astăzi, Dumnezeu, în toate timpurile, iese şi cheamă oameni la lucru şi la răsplată în împărăţia cerurilor.

În împărăţia lui Dumnezeu există loc de muncă şi de odihnă pentru toţi oamenii, şi pentru cei care au crezut în Cristos încă de la început, dar şi pentru cei care s-au convertit mai târziu, căci în Casa Tatălui veşnic sunt multe lăcaşuri (cf. In 14,2) şi însăşi persoanele divine lucrează la desăvârşirea oamenilor şi a lăcaşurilor (cf. In 5,17). Practic suntem împreună lucrători cu Dumnezeu (cf. 1Cor 3,9). Suntem chemaţi să părăsim piaţa lumii şi să intrăm în via Domnului, unde mereu este ceva de lucru, adică cineva de mântuit. Cel mai mare regret de la sfârşitul vieţii va fi acela pentru timpul cât n-am lucrat la mântuirea noastră şi a altora.

Pentru a nu ne nelinişti ca lucrătorii din prima oră de lucru, mai exact ca fariseii şi cărturarii care se credeau primii lucrători şi care sunt vizaţi în această parabolă, trebuie să privim împărăţia a lui Dumnezeu ca familie, unde apariţia unui nou membru este o bucurie şi nu o tristeţe. De aceea nimeni nu trebuie să vadă cu ochi răi faptul că Dumnezeu este bun, că aduce, că angajează şi că plăteşte celor dintâi lucrători şi celor din urmă, tot un dinar, adică tot odihna şi fericirea veşnică în împărăţia cerurilor (cf. Mt 20,15).

Apoi trebuie să ştim că împărăţia lui Dumnezeu este o sămânţă ce conţine o forţă dinamică, care este mereu în creştere şi dezvoltare, cu orice oră şi cu orice zi (cf. Mc 4,26-27).

Apoi, celor care ar voi să locuiască singuri în împărăţia lui Dumnezeu: ca Iona, care nu-i voia pe păgâni chiar dacă veneau la credinţă (cf. Iona 4,2); ca fariseii şi cărturarii, care nu-i voiau pe păcătoşii publici, chiar dacă se converteau, trebuie să citească Scripturile şi să vadă că planul veşnic a lui Dumnezeu este de a şedea la masă în împărăţia cerurilor împreună cu toată omenirea: "Domnul oştirilor pregăteşte tuturor popoarelor, pe muntele acesta, un ospăţ de bucate gustoase, un ospăţ de vinuri vechi, de bucate miezoase, pline de măduvă, de vinuri vechi şi limpezite" (Is 25,6). "Dar vă spun că vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă cu Abraham, Isaac şi Iacov în împărăţia cerurilor" (Mt 8,11; Is 2,2).

De aceea, celor care gândesc altfel, Dumnezeu prin profetul Isaia, din prima lectură de astăzi, cu şapte sute de ani înainte întruparea lui Isus spunea: "Gândurile mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile mele. Cât de înălţate sunt cerurile faţă de pământ, la fel de înălţate sunt căile mele faţă de căile voastre şi gândurile mele faţă de gândurile voastre" (Is 55,8-9).

În pericopa evanghelică de astăzi, Isus se află în Pereea, o regiune în Transiordania, ţinutul "de dincolo de Iordan" (cf. Mt 19,1), care corespunde Galaadului din Vechiul Testament, ţinutul profetului Ilie şi tocmai le spusese ascultătorilor săi, referitor la noii veniţi, că "mulţi care sunt cei dintâi vor fi cei din urmă şi cei din urmă vor fi cei dintâi" (Mt 19,30). Prin parabola lucrătorilor în vie veniţi la diferite ore, Isus lămureşte şi alte probleme care-i frământa pe ucenici: cine este cel mai mare împărăţia cerurilor şi ce răsplată vor primi pentru că au lăsat toate şi l-au urmat.

Pentru că astăzi avem de a face cu o parabolă, pentru o înţelegere bună trebuie să facem nişte clarificări: Scripturile îl prezintă pe Dumnezeu drept proprietarul unei vii, reprezentând naţiunea Israel (cf. Ps 80,8, 9; Is 5,3-4). Conducătorii religioşi, precum fariseii care de multe ori l-au pus la încercare pe Isus, sunt lucrătorii contestatari de dimineaţă. Bărbaţii şi femeile care îl urmează pe Isus sunt consideraţi "blestemaţi" (cf. In 7,49), care au fost aproape toată viaţa pescari ori au îndeplinit alte munci, dar acum convertindu-se şi venind cu iubire în slujba lui Isus, sunt consideraţi lucrătorii veniţi mai târziu. Dinarul, simbolul împărăţiei cerurilor, este plata oferită de Isus tuturor lucrătorilor în via sa, în poporul său. Iată un cuvânt al sfântului Paul: "Unii, este adevărat, propovăduiesc pe Cristos din pizmă şi din duh de ceartă; dar alţii, din bunăvoinţă. Aceştia din urmă lucrează din dragoste, ca unii care ştiu că eu sunt însărcinat cu apărarea Evangheliei; cei dintâi, din duh de ceartă vestesc de Cristos nu cu gând curat, ci ca să mai adauge un necaz la lanţurile mele. Ce ne pasă? Oricum, fie de ochii lumii, fie din toată inima, Cristos este propovăduit. Eu mă bucur de lucrul acesta şi mă voi bucura" (Fil 1,15-18).

Apoi, dacă există vreun primat în onoare sau vreo întâietate în a intra în împărăţie, acestea le dă numai lucrul din iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Latinii aveau o vorbă: "Non multa, sed multum", adică "nu cantitate, ci calitate", nu mulţimea unor lucruri, ci acurateţea lor. Cam în acest sens pare să fi apreciat Isus, stăpânul viei, munca lucrătorilor săi.

Unii lucrători din vie, deşi au venit de dimineaţă la lucru, ei au venit interesaţi de "un dinar", preţul unei zile de muncă. Ei n-au văzut durerea şi preocuparea stăpânului pentru strugurii care se pierd şi nici suferinţele viei sub povoara ciorchinilor şi a soarelui dogoritor, căci pe ei ca şi pe păstorii plătiţi care fug când văd lupul venind, nu-i interesa decât plata şi "plată au avut" (cf. In 10,12-13). Ceilalţi lucrători din vie, veniţi la ore mai târzii, când au văzut durerea stăpânului pentru ciorchinii care stăteau gata ca să se piardă şi când au auzit de suferinţa viei, au mers imediat la lucru fără a se mai gândi la plată. Pe aceştia din urmă stăpânul i-a preţuit şi i-a iubit mai mult, fapt care nu a rămas neobservat de lucrătorii dintâi care au murmurat la plată egală pentru muncă mai puţină şi mai uşoară. Paradisul este răsplata tuturor lucrătorilor din "via stăpânului", care se dă întreg şi nu pe felii celor care muncesc din iubire. Bucuria, fericirea, pacea sufletească, libertatea lăuntrică se dă celui care îi slujeşte Domnului ca o anticipare a paradisului.

Profetul Isaia, în prima lectură (cf. Is 55,6-9), notează două trăsături ce caracterizează marea mântuire a lui Dumnezeu, trăsături pe care trebuie să le vestim şi noi: în primul rând este mântuirea "fără plată". Oamenii se căznesc şi cheltuiesc mult pentru "ceea ce nu satură" (cf. Is 55,2), în timp ce bunul cel mai de preţ pe care îl putem avea, mântuirea, se obţine "fără bani şi fără plată" (cf. Is 55,1), nu pentru că nu ar avea preţ, ci pentru că Dumnezeu a plătit totul pentru noi (cf. Is 52,3). În al doilea rând, mântuirea trebuie apucată "acum": "Căutaţi pe Domnul cât timp se poate găsi" (cf. Is 55,6). Dumnezeu este aproape, el iartă din plin, dar grăbiţi-vă! Vine clipa când nu va mai putea fi găsit (cf. In 7,34; 8,21).

Inima omului a fost în aşa fel întocmită, încât ea nu suportă să fie goală. Şi dacă nu este umplută cu Dumnezeu este veşnic goală. Sfântul Paul şi-a umplut inima cu Isus, de aceea spunea: "Pentru mine a trăi este Cristos, şi a muri este un câştig" (cf. Fil 1,22). Cristos îi era îndeajuns lui Paul pentru a trăi şi pentru a muri. În faţa unei asemenea alternative, el nu ştia ce să aleagă. Murind, îl câştiga pe Cristos; trăind, îl slujea pe Cristos. Dragostea pentru predicarea evangheliei aducea oameni de mântuit la Cristos, ceea ce îl făcea să încline mai degrabă să mai rămână în viaţă.

Sfatul sfântului Augustin este acesta: Iubeşte şi fă ceea ce-ţi place! Dacă taci, taci din dragoste; dacă vorbeşti, vorbeşte din dragoste; dacă îl corijezi pe cineva, corijează-l din dragoste; dacă ierţi, iartă din dragoste! Să ai în inimă rădăcina dragostei, fiindcă din această rădăcină nu poate odrăsli decât binele!

Versetul de la evanghelie: "Deschide, Doamne, inimile noastre, ca să pătrundă în ele cuvântul Fiului tău" (Fap 16,14), face trimitere Lidia din Filipi căreia Domnul îi deschisese inima ca să ia aminte la vestirea lui Paul (cf. Fap 16,14-15, 40). Să cerem Domnului să deschidă şi inima noastră şi inima fraţilor noştri, să ne păzească de tot ce ne-ar abate atenţia de la cuvântul divin şi să ne dea curajul mărturisirii credinţei, ca mulţi lucrători ca sfânta Lidia să se adauge.

Unii vestesc adevărul Bibliei, cu multe rezerve, ca nu cumva să supere pe cineva, în unele biserici, nu se mai afirmă învăţătura despre iad, căci ar deranja pe unii ascultători. Aceştia sunt "învăţători după poftele lor". Dar, vestitorul Evangheliei trebuie să caute să placă Domnului, nu oamenilor.

Un misionar în insulele din Marea Sudului a luat cu sine pe un credincios şi a plecat să viziteze nişte sate din Insulele Solomon. În timp ce urcau un deal mare, i-a ajuns o ploaie torenţială, cum se revarsă numai la tropice. Noroiul era până la genunchi, iar ei erau murdari până sus la brâu. La un moment dat, misionarul s-a oprit şi a zis zâmbind însoţitorului său să se uite cât este de murdar. Apoi a adăugat: "Despre aceste picioare murdare Domnul zice că sunt frumoase, căci vestesc pacea" (Is 52,7). Tot ce punem în slujba evangheliei şi mântuirii devine frumos. Avem noi gură frumoasă, picioare frumoase, mâini frumoase, inimă frumoasă, viaţă frumoasă? Dacă nu avem, să ni le facem măcar de acum înainte, măcar în ultimul ceas.

Din lucrarea crucii se revarsă harul, precum din stânca lovită în pustiu (cf. Is 48,21). "Dacă însetează cineva, să vină la mine şi să bea" (In 7,37). Lucrarea crucii trebuie să o vestim şi noi, ca Paul, ca Matei, ca ceilalţi apostoli. Asta înseamnă să lucrăm cu dragoste în via Domnului. Asta înseamnă a oferi ceea ce satură. Asta înseamnă a apuca repede mântuirea. Asta înseamnă a ne pune întreaga fiinţă şi întreaga viaţă în slujba evangheliei.

Iată cum cânta plin de bucurie un negustor de sclavi convertit şi dedicat vestirii evangheliei, Brady-Handy John Newton (1725-1807): "Măreţul har m-a mântuit pe mine din păcat. Pierdut eram, dar m-a găsit, de moarte m-a scăpat. Măreţul har m-a învăţat s-o rup cu orice rău. Ce scump mi-e azi tot harul dat; trăiesc prin el mereu".

Una dintre gloriile lui Isus este îndurarea. Ea aduce mântuirea, căci: "Domnul susţine" (Ps 37.24, Domnul deschide ochii (Ps 146.,8), Domnul dă hrană, Domnul satură (Ps 107.9), Domnul este alături de cei care-l cheamă (Ps 145,18). În Psalmul responsorial de astăzi, psalmul 145, David intonează lauda mântuirii care prin Cristos se va extinde la întreaga creaţie: "Domnul este îndurător şi plin de dragoste, el este îndelung răbdător şi plin de îndurare; Domnul este bun faţă de toţi, el îşi arată dragostea faţă de orice făptură. Drept este Domnul pe toate căile sale şi credincios în toate lucrările sale. Domnul este alături de toţi cei care-l cheamă, de toţi cei care-l cheamă în adevăr" (Ps 145,8-9.17-18). Da, "noi toţi am primit din plinătatea lui har după har" (In 1,16).

Pr. Ioan Lungu

* * *

Duminica a 25-a de peste an. Predici la Radio Iaşi

lecturi: 10.