Reflecţie la duminica a 20-a de peste an - Anul A - 2017

Isus predica evanghelia împărăţiei şi vindeca orice suferinţă în popor (cf. Mt 4,23)

Două mari idei se desprind din lecturile biblice ale duminicii de astăzi: mântuirea se face numai prin Cristos; mântuirea începe de la poporul ales evreu, pe care vor fi altoite naţiunile păgâne. Aceste idei le vom urmări pe parcursul reflecţiei de astăzi.

1. În ambianţa plăcută din ţinutul Genezaretului de după potolirea furtunii pe mare şi de după întărirea apostolilor în credinţă, ambianţă în care Isus era înconjurat de mulţimea credincioşilor care voiau şi numai să se atingă de poala hainei lui ca să fie vindecaţi, dar şi de cea a apostolilor activi care nu aveau timp nici măcar să se spele pe mâini ca să mănânce, se introduc neinvitaţi nişte farisei făţarnici şi nişte cărturari potrivnici veniţi de la Ierusalim ca să spioneze activitatea lui Isus şi a ucenicilor săi, să-i poată acuza şi condamna, ei care uitau dragostea faţă de părinţi (cf. Mt 15,3) Şi neavând ce obiecta, îi reproşează lui Isus că ucenicii lui nu ţin datina bătrânilor şi nu se spală pe mâini înainte ca să mănânce (cf. Mt 14,34-15,20).

Sărmanii orbi sufleteşte credeau că praful de pe mâini întinează sufletul şi îl pierde pe om; iar spălarea prafului de pe mâini purifică sufletul de păcate şi îl mântuieşte. Ştiau ei ceva în legătură cu "apa" lui Mesia, dar nu ştiau bine. Din voinţa lui Dumnezeu, Isus fusese rânduit întemeieze un botez, dar "apa împreună cu sângele" (cf. 1In 5,6) puteau să spele păcatele şi să mântuiască sufletele, nu numai apa. Iar apa cu sângele trebuiau să izvorască din rănile lui Mesia răstignit pe cruce (cf. In 19,34). Dar ei refuzau să creadă în Isus şi să vină la el cu viaţa şi păcatele lor ca să fie iertaţi, vindecaţi şi mântuiţi. Amăgiţi de duhul rău, credeau că se pot curăţa singuri prin spălări rituale cu apă şi prin diferite fapte ale lor, fără Isus şi fără sângele lui de la cruce.

Voiau să se cureţe şi să se mântuiască pe o cale străină de calea şi planul lui Dumnezeu. Diavolul care îi amăgise odinioară pe Adam şi Eva că vor ajunge ca Dumnezeu, dar fără Dumnezeu (cf. Gen 3,1-7); diavolul care îi amăgise pe evreii robi în Egipt că pot fi liberi, dar fără să iasă din Egipt şi fără să parcurgă pustiul (cf. Num 14,4); acelaşi diavol acum îi amăgise pe farisei şi cărturari că pot ajunge la curăţia cugetului şi la mântuirea sufletului, tot pe o cale străină de voinţa lui Dumnezeu, fără curăţirea făcută de Isus la cruce, ci doar dar prin spălarea mâinilor şi a vaselor (cf. Mt 15,2). Diavolul a oferit din totdeauna oamenilor scurtături pierzătoare numai ca să nu se împlinească voinţa lui Dumnezeu şi să se piardă.

O astfel de scurtătură periculoasă îi oferise diavolul şi lui Isus ca să-l împiedice de a-şi împlini misiunea, urmând o cale străină de Dumnezeu, fără suferinţele Calvarului, dar cu munţi de pâine pentru toţi, bogăţie pentru toţi, popularitate de la toţi, găsind argumente chiar versete biblice trunchiate. De exemplu, satana, citându-i lui Isus Psalmul 91,11-12, intenţionat a omis să adauge şi versetul următor 13, care vorbeşte despre propria sa zdrobire: "Vei păşi peste lei şi peste vipere, vei călca în picioare pui de lei şi de balauri". Balaurul, vipera, şarpele nu este altul decât satana, cel cu chip de şarpe din Geneza 3,15, căruia Domnul îi vestise că Mesia, "sămânţa femeii", îi va zdrobi capul. În Eden, cel dintâi Adam, fără să-i lipsească nimic, călcând porunca lui Dumnezeu şi lăsându-se târât de diavol în "pofta cărnii", în "pofta ochilor" şi în "trufia vieţii" (cf. 1In 2,16), a suferit o grea înfrângere; în timp ce mântuitorul Isus, în pustiul gol, rămânând fidel cuvântului lui Dumnezeu (cf. Ps 17,4), a triumfat asupra şarpelui. De aceea Isus poate acum să-i ajute pe cei ispitiţi să nu cadă (Evr 2,18).

Isus vrea să-i convingă pe toţi oamenii, inclusiv pe farisei şi cărturari, că nu există curăţire de păcat şi mântuire pe o cale străină de calea trasată de Dumnezeu din veşnicie. Iar această cale de ajuns la curăţirea de păcat şi la mântuirea sufletului este Isus însuşi care a zis: "Eu sunt calea, adevărul şi viaţa" (In 14,6), este Isus în care avem totul pe deplin (cf. Col 2,10). Deci, nu un Isus imaginat şi dorit de oameni la înmulţirea pâinilor, un Isus al belşugului şi al succesului pământesc (cf. In 6,15), ci un Isus răstignit, mort şi înviat (cf. 1Cor 1,23). De aceea Biblia spune fiecărui om: "Cunoaşte bine pe Dumnezeul tău şi slujeşte-i cu toată inima şi cu un suflet binevoitor" (1Cr 28,8).

Un păgân s-a convertit la creştinism. Înfuriaţi peste măsură toţi ai lui au venit pentru a-l trage la răspundere pentru actul săvârşit. Fiind întrebat ce la determinat să facă acest lucru, el a răspuns: "Închipuiţi-vă că eu călătoream pe un drum. Drumul nu îmi era cunoscut; deodată am ajuns la o răscruce. Mi-am zis: Acuma chiar nu mai ştiu care este calea cea bună. Dar iată că la răscruce văd doi oameni: unul era mort şi celălalt viu. Ce ziceţi voi: Pe care dintre ei l-am întrebat şi pe care l-am rugat să-mi arate calea bună?" "Bineînţeles că pe cel viu, n-ai cum să te adresezi uni mort". "Exact aşa am făcut. Eu mă aflăm cu viaţă la răscruce, şi deodată mi-au apărut înfaţă doi oameni. Zeul religiei voastre, oricât am insistat, n-a putut să-mi spună nimic. Dar Isus, cel care este viu, mi-a zis: Eu sunt calea! Numaidecât am plecat pe această cale care duce la mântuire şi el mi-a dat adevărul şi viaţa (cf. In 14,6)". "El este piatra lepădată de voi, zidarii, care a ajuns să fie pusă în capul unghiului. În nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi" (Fap 4,11-12)

Astăzi în evanghelie, în timp ce Isus, Fiul lui Dumnezeu opera vindecări în plinătatea harului divin, fariseii şi cărturarii, orbi la cele ce se întâmplă, veneau cu rânduielile lor, cu datinile lor. Ei desfiinţau "porunca lui Dumnezeu" pentru "tradiţia lor". Talmudul, era cartea care conţinea tradiţiile bătrânilor. Aceste tradiţii ale bătrânilor erau nişte explicaţii şi nişte deducţii omeneşti scoase din Lege, ce conţineau uneori amplificări, alteori diminuări şi îndulciri, care întunecau minţile oamenilor.

Între aceste amplificări şi îndulciri ale Legii şi ale voinţei lui Dumnezeu, trăiau iudeii dinaintea lui Isus, trăiau iudeii de pe timpul lui Isus şi, culmea, au trăit şi trăiesc şi unii creştini care ar dori să li se predice şi lor un "Talmud al evangheliei", adică o evanghelie cu extensii ale milei, cu îndulciri ale cerinţelor, cu limitări ale datoriilor şi cu excluderi ale pedepselor (cf. 2Tim 4,3-4). Dumnezeu spunea una prin profeţi şi prin Cristos, diavolul spune alta prin "rabinii" de ieri şi de astăzi, şi lumii îi plăcea mai mult ce spune diavolul, deşi au văzut cu ochii lor ce-au păţit: Adam şi Eva, Cain, contemporanii lui Noe, contemporanii lui Lot, Esau, faraon, evreii răzvrătiţi din pustiu, evreii care au acceptat şi au urmat regi opriţi. Aşa de dulce li se pare unora otrava diavolului, că o servesc. Aşa de amară li se pare altora dulceaţa evangheliei, că o refuză.

Lucrul care întinează este cel iese din gura omului, arătând ce este în inima lui. Inima omului este izvorul întinării (cf. Mt 15,19). Ei erau făţarnici, iar Isus le-a spus direct acest lucru: "Poporul acesta mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, dar inima lui este departe de mine şi frica pe care o are de mine nu este decât o învăţătură de datină omenească" (Mt 15, 8-9; Is 29,13). Fariseii şi cărturarii nu erau nişte răsaduri pe care să le fi plantat Dumnezeu. Sfârşitul lor va fi că vor fi dezrădăcinaţi (cf. Mt 15,13).

Iată norma Bisericii dată de sfântul Paul: "Chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema" (Gal 1,8)!

Refuzat de farisei şi cărturari, Domnul Isus a plecat de acolo şi s-a dus în Tir şi Sidon, arătând tuturor că mântuirea lui Dumnezeu, deşi s-a adresat în primul rând iudeilor, ea îi are în vedere pe toţi oamenii, chiar şi pe păgânii pe care iudeii îi numeau "câini".

Tirul şi Sidonul erau două oraşe străvechi ale Feniciei, Orientul Mijlociu. Tirul era un centru comercial, asediat când de Salmanasar (721 î.Cr.), când de Nabucodonosor (588 î.Cr.), când de Alexandru Macedon (332 î.Cr.), când de greci (126 î.Cr.). Sidonul era, de asemenea, un centru comercial, fiind chiar mai vechi decât Tirul. Îşi avea numele de la Sidon, nepotul lui Noe (cf. Gen 10,15-19). Deşi erau păgâni, vestea despre Cristos ajunsese şi la cananeeni şi se răspândise în toată Siria (cf. Mt 4,24), căci mântuirea lui era aşteptată de toate ţinuturile (cf. Is 42,4)

Dumnezeu spusese în cartea lui Isaia: "Pe fiii străinilor îi voi face să vină la muntele meu cel sfânt" (Is 56,7). Iată că aici, în ţinutul Tirului şi Sidonului, o femei canaanită aleargă la Isus, deşi era dintr-un popor blestemat. Conform Dt 7,1-6 şi 20,16-18, canaaniţii fuseseră excluşi în trecut de la orice bunăvoinţă divină pentru că a prigonit poporul ales. Dacă "binecuvântaţii" nu-l recunosc pe Isus ca Mesia şi îl resping că are diavol (cf. In 8,48.52); păgânii, "blestemaţii" îl recunosc ca Mesia, şi voind să scape de diavol aleargă la el (cf. Mt 15,22). Pentru că acum planul divin era ca şi "străinii" să ajungă pe "muntele sfânt" al lui Dumnezeu, pentru credinţa ei în Mesia, Isus îi vindecă copila şi le mântuieşte pe amândouă. Tradiţia ne spune că această femeie se numea Iusta, iar fiica ei se numea Veronica. Amândouă au rămas credincioase lui Isus şi au fost cinstite de Biserică primară.

Fiul lui David, "nu sunt vrednic", spunea centurionul (cf. Lc 7,7); "Fiul lui David", "căţeii mănâncă firimiturile care cad de pe masa stăpânilor lor" (cf. Mt 15,26-27). Aşa este întotdeauna: gândurile înalte despre sine merg împreună cu credinţa mică, iar gândurile modeste despre sine, merg împreună cu o credinţa mesianică mare. Să cercetăm şi să vedem cum este credinţa noastră.

Femeia, deşi considerată ca "un câine" de mentalitatea iudaică din acea vreme, a obţinut nu numai o mare firimitură de pe masa lui Dumnezeu, ci chiar întreaga masă avea să fie servită "câinilor" (cf. Fap 13,46), pentru că acesta este şi înţelesul şi unui alt anunţ făcut de Paul: "Să ştiţi, dar, că mântuirea aceasta a lui Dumnezeu a fost trimisă neamurilor, şi ele o vor asculta" (Fap 28,28).

2. După aceste fapte săvârşite în Tir şi Sidon, unde şi-a arătat misiunea sa de mântuitor al tuturor oamenilor şi popoarelor, Isus s-a întors din nou lângă marea Galileei, s-a întors la poporul ales pentru care venise în primul rând (cf. Mt 15,24), la poporul său de care îi este în continuare milă (cf. Mt 15,32). Şi aşa cum anunţase deja psalmistul (cf. Ps 132,15), el îi binecuvântează din belşug cu minuni şi îi satură cu pâine, înmulţind iar pâinile, unde numai bărbaţi erau patru mii, afară de femei şi de copii (cf. Mt 15,38). Aici cifra patru ne vorbeşte despre faptul că Dumnezeu a aşezat întreaga aventură a vieţii umane într-un univers cu patru dimensiuni ale iubirii sale: lungime, lăţime, înălţime şi adâncime (cf. Rom 8,39; Ef 3,18). Şi au strâns şapte coşuri de firimituri. Aici cifra şapte defineşte superlativul dragostei divine în toată splendoarea şi desăvârşirea ei.

Iată că în ciuda necredinţei unora din poporul iudeu, Dumnezeu nu l-a lepădat pe Israel, chiar dacă pentru un timp a dat întâietate păgânilor pentru completarea locurilor din cer şi ca să-i facă geloşi pe evrei (cf. Rom 11,11). Dovada că Dumnezeu nu l-a lepădat pe Israel este însuşi sfântul Paul, care era un israelit care a fost chemat la mântuire după moartea şi învierea lui Isus; apoi atâţia alţi convertiţi şi sfinţi ai Bisericii proveniţi din poporul evreu. Precum în zilele lui Ilie, când Dumnezeu şi-a păstrat 7000 de suflete, iar cifra 7 în Biblie, aşa cum am mai spus defineşte superlativul iubirii lui Dumnezeu în toată splendoarea şi desăvârşirea ei, tot astfel şi acum Dumnezeu a dat dovadă de grijă şi de iubire la superlativ faţă de poporul său.

Că Dumnezeu nu i-a lepădat pe până astăzi mai stau de mărturie şi cuvintele Scripturii care spun: "Darurile şi chemarea lui Dumnezeu sunt irevocabile" (Rom 11,29), şi apoi cuvântul lui Isus care spune: "Mântuirea vine de la iudei" (In 4,22). Pe vechiul măslin iudaic, pe care au înflorit înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele, patriarhii, şi din care a ieşit, după trup, Cristos, care este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci (cf. Rom 9,4-5), zic, pe acest măslin iudaic, chiar dacă unele ramuri au fost tăiate din cauza necredinţei (cf. Rom 11,20), Dumnezeu a rânduit toate acestea ca să fie altoit măslinul sălbatic al popoarelor păgâne, adică să fim altoiţi noi toţi care nu eram evrei (cf. Rom 11,19). Iar dacă noi vom trăi în necredinţă, vom fi tăiaţi şi noi, căci dacă Dumnezeu nu a cruţat ramurile fireşti, nu te va cruţa nici pe noi (cf. Rom 11,21). Iar dacă iudeii vor lăsa necredinţa, vor fi altoiţi din nou (cf. Rom 11,22-24). Astfel, în timp ce naţiunile nu aveau nici un drept la mântuire datorită originii, iar Israel îşi pierduse drepturile prin necredinţă, îndurarea lui Dumnezeu a rămas pentru toţi singura posibilitate a mântuirii.

Un creştin care se lăuda cu faptele sale bune, a visat într-o noapte că a murit şi a ajuns la poarta cerului, pe care scria: "Cei ce vor să intre aici au nevoie de 1000 de puncte". Atunci un înger l-a întrebat: "Ce ai făcut în viaţă?" "Am fost credincios Domnului întreaga mea viaţă. Am păzit Cuvântul lui Dumnezeu cu toată sfinţenia". "Foarte bine. Ai un punct. Altceva?" "Am dat bani pentru misiuni. Am ajutat pe săraci, pe văduve, pe orfani". "Ai încă un punct". "Am avut o familie numeroasă, pe care am educat-o creştineşte". "Foarte bine, ai încă un punct. Ai mai făcut ceva?" Bietul om s-a pierdut cu totul. Dacă pentru tot ce spusese până acum avea numai 3 puncte, ce să mai adauge? A ridicat ochii spre uriaşa inscripţie, a oftat adânc şi a exclamat: "În cazul acesta aici se poate intra doar prin harul lui Dumnezeu". "Exact, a spus îngerul. Ai încă 997 de puncte!" "Prin har aţi fost mântuiţi datorită credinţei şi aceasta nu e de la voi, ci este darul lui Dumnezeu, nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni" (Ef 2,8-9).

"Dacă alunecarea iudeilor a fost o bogăţie pentru lume, şi paguba lor a fost o bogăţie pentru neamuri, ce va fi întoarcerea lor? Căci, dacă lăsarea lor temporară în planul doi lor a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor din nou, decât o înviere din morţi" (cf. Rom 11,12.15)? Atunci se vor împlini cuvintele Scripturii: "Ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele tău, oameni din orice seminţie şi limbă şi popor şi naţiune" (Ap 5,9).

Pr. Ioan Lungu

* * *

Duminica a 20-a de peste an. Predici la Radio Iaşi. Anul A (20 august)

lecturi: 10.