Martiriul sfântului Ioan Botezătorul

Şi în moarte îl precede pe Mesia

De Adalberto Mainardi

Biserica comemorează naşterea şi moartea lui Ioan, cel mai mare dintre cei născuţi din femeie (cf. Mt 11,11; Lc 7,28). Ioan - anunţat la naşterea sa ca acela care avea să meargă înaintea Domnului "cu duhul şi puterea lui Ilie" (Lc 1,17) - şi în moarte îl precede pe Domnul, pregăteşte calea pentru Mesia. În acest sfârşit obscur al său, în banalitatea răului, Biserica recunoaşte un martiriu, cea mai elocventă mărturie adusă lui Cristos Domnul.

În realitate, toată viaţa lui Ioan a fost o pregătire, o mărturie adusă lui Cristos. Vocaţia sa este împletită cu aceea a lui Isus. Evanghelia a patra ne spune că Ioan a recunoscut în acel discipol al său "care venea după el" pe unul care era în faţa lui, ba chiar era înainte de el: în Isus, Ioan a recunoscut pe "mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii" (In 1,29-30), slujitorul Domnului despre care vorbise Isaia, care "ca un miel dus la înjunghiere nu şi-a deschis gura" (Is 53,7).

În Ioan revine la viaţă puterea vestirii profetice (cf. Mc 6,17; 8,27; 9,12-13). El este "glasul unuia care strigă în pustiu", care cere convertirea inimilor în vederea reconcilierii unora faţă de alţii (cf. Lc 1,17): cere să se aducă un rod de dreptate, să se convertească drumurile noastre întortocheate, deformate de ipocrizie, într-un drum de adevăr şi corectitudine, de comuniune cu Dumnezeu şi cu fraţii. Cuvintele sale sunt aceleaşi ale lui Isus: "Convertiţi-vă, pentru că împărăţia cerurilor este aproape!" (Mt 3,2; 4,17).

Ioan îl mărturiseşte pe Cristos şi Isus dă mărturie despre Ioan: numai cel care mărturiseşte că vine de la Dumnezeu cuvântul lui Ioan şi nu de la oameni poate să cunoască şi autoritatea lui Cristos (cf. Mc 11,27-33) şi să-i primească cuvântul. Însă acest cuvânt, pentru Ioan ca şi pentru Isus, este un cuvânt scump. Ioan i-a amintit lui Irod ascultarea faţă de legea dăruită de Dumnezeu - "Nu-ţi este permis s-o ai pe soţia fratelui tău" (cf. Ex 20,17; Lev 20,21) - fără a se înspăimânta în faţa puterii; cuvântul său este "ca o cetate întărită, ca un stâlp de fier şi ca un zid de bronz" (Ier 1,17-19) împotriva ipocriziei celor puternici, împotriva multelor cuvinte duble care acoperă samavolnicia şi violenţa, cu care prea uşor ne lăsăm obişnuiţi. Este apelul curajos şi plin de francheţe (parrhesia) al profetului, care duce la viaţa sau la moartea celui care îl ascultă (cf. Ez 3,18). Ioan plăteşte consecinţele: este în închisoare. Asupra lui se complotează planuri de moarte - "Irodiada îl ura şi voia să-l omoare" (Mc 6,9) - aşa cum se va întâmpla pentru Isus (cf. Mc 6,14-15): fără să ştie, fără să înţeleagă, fără să asculte (cf. Mc 6,27-28). Prea adesea şi noi vorbim despre Evanghelie fără să deschidem urechea inimii noastre la Cuvântul Domnului, care cere să fie ascultat. Vine însă "o zi prielnică" (Mc 6,21) pentru a-l reduce la tăcere pe Ioan, aşa cum va veni o zi prielnică (cf. Mc 14,11) pentru a-l da pe Isus în mâinile oamenilor. Strigătul lui Ioan devine mai puternic atunci când nu se mai aude. Marcu pune în scenă martiriul său încredinţându-l tăcerii. Ioan, glas care striga în pustiu, este acum mielul fără glas: puţin mai mult decât un obiect în mâna călăilor săi, marfă dintr-un macabru schimb de favoruri.

Cuvintelor zadarnice de care puterii îi place să se înconjoare se opune marea tăcere a lui Ioan. În această micşorare definitivă a sa, în această necondiţionată încredinţare de sine în ascultare faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, Ioan însuşi devine un drum pentru Isus, care nu-şi va deschide gura în ora pătimirii (cf. Mc 15,4-5), ca miel "mut în faţa celor care îl tund". Isus recunoaşte forţa profetică a acestei morţi fără glorie, în tăcerea şi în întunericul unei tainiţe, va citi însuşi drumul său: în Ioan "Ilie a şi venit şi au făcut cu el ceea ce au vrut, aşa cum este scris despre el" (Mc 9,12-13). Dar această moarte pentru adevăr şi dreptate, în noapte şi în ascuns, această viaţă încredinţată din iubire în ascultare faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, este şi profeţie de înviere, aşa cum va spune în mod paradoxal Irod auzind vorbindu-se despre Isus: "Ioan, pe care eu l-am decapitat, a înviat!" (Mc 6,16). Şi noi astăzi în comemorarea martiriului său mărturisim cu Ioan credinţa noastră în Domnul înviat.

(După L'Osservatore Romano, 30 august 2017)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 14.