Reflecţie la duminica a 6-a de după Paşti - Anul A - 2017

Isus a fost omorât în trup, dar a fost înviat în duh (cf. 1Pt 3,18)

Sfântul Augustin (354-430) ne spune că istoria destinului nostru are două faze: una care trece acum în mijlocul tentaţiilor şi al necazurilor vieţii acesteia, cealaltă care va fi în siguranţă şi în bucurie veşnică. Pentru acest motiv a fost instituită pentru noi şi celebrarea celor două timpuri, adică cel dinainte de Paşte şi cel de după Paşte. Timpul care precedă Paştele prefigurează necazul în care ne găsim; în schimb, cel care urmează după Paşte reprezintă fericirea de care ne vom bucura. Ceea ce celebrăm înainte de Paşte este şi ceea ce facem acum. Ceea ce celebrăm după Paşte indică ceea ce încă nu posedăm. Pentru aceasta petrecem primul timp în posturi şi rugăciuni. Celălalt timp însă, după sfârşitul posturilor, îl celebrăm în laudă. Iată de ce cântăm în timpul pascal: Aleluia! (cf. Comentariul asupra Psalmilor, Aleluia pascal)

Da, Cristos, capul nostru, este prefigurat şi manifestat şi într-un timp, şi în celălalt. Pătimirea Domnului ne prezintă viaţa actuală cu aspectul său de trudă, de necaz şi cu perspectiva sigură a morţii. În schimb, învierea şi glorificarea Domnului sunt vestire a vieţii care ne va fi dăruită..

Iar lecturile biblice de la sfânta Liturghie de astăzi, tocmai acest adevăr îl ilustrează. Domnul nostru Isus Cristos care a murit pentru păcatele noastre şi a înviat spre îndreptăţirea noastră (cf. Rom 4,25), ajuns la capătul misiunii sale pământeşti şi pregătindu-şi întoarcerea la Tatăl său ceresc, unde va deveni mijlocitorul nostru (cf. 1Tim 2,5; Evr 8,6; 1In 2,1), văzându-i pe ucenicii întristaţi de apropiata sa întoarcere la Tatăl, le făgăduieşte că "nu-i va lăsa orfani" de Dumnezeu şi că le va trimite un "alt apărător care să rămână tovarăş de viaţă cu ei în veci", că li-l va trimite pe Duhul Sfânt: care va desăvârşi Biserica până la a doua sa venire; care le va alina durerile despărţirii trupeşte, deşi tainic prin cuvânt şi Euharistie va rămâne cu ei până la sfârşitul veacurilor (cf. Mt 28,20); care să-i apere zi şi noapte în faţă lui Dumnezeu de acuzele nedrepte ale diavolului (cf. Iov 1,9; Iov 2,5; Zah 3,1; Ap 12,10); care să-i mângâie în necazuri şi dureri; care să-i sprijine în misiunea lor de vestitori ai evangheliei mântuirii; care să le vină în ajutor în purtarea crucii; care să-i învie în ziua de apoi (cf. Rom 8,11) şi care să-i însoţească spre cer.

Duhul Sfânt promis astăzi, ca şi Isus care are multe nume (cf. Is 9,6), are şi el mai multe nume: "Mângâietor" = cel care ne şterge lacrimile, "Consolator" = de la "con sole", care asemenea soarelui ne însoţeşte şi ne încălzeşte cu prezenţa sa (cf. Ps 19,6); "Însoţitor" = cineva chemat să stea mereu alături de noi gata să intervină, "Iubitor" = cel care nu ştie decât să iubească şi să ocrotească; "Avocat" = cineva care mijloceşte şi intermediază pentru noi la Dumnezeu cu suspine negrăite (cf. Rom 8,26); cineva care sprijină şi ajută în nevoi., "Antrenor" = cineva care "ne antrenează" pentru victorie, cineva care ne aşteaptă în colţul ringului de luptă al vieţii cu apa răcoritoare a harului şi cu sfaturile lui.

În pericopa evanghelică de astăzi, celor care aici pe pământ îl iubesc şi-i împlinesc poruncile, Isus le face alor săi trei mari promisiuni, care se vor realiza în viitor, prin puterea Duhului Sfânt care le va fi dăruit după învierea sa: 1. viaţa nouă, izvorâtă din viaţa lui (v. 19); 2. un loc special în dragostea lui şi a Tatălui (v.21-23); 3. pacea sa divină (v. 27).

1. Viaţa cea nouă, izvorâtă din viaţa lui. De la păcat şi până la Isus am trăit mai mult "o zbatere" decât o viaţă de copii ai lui Dumnezeu. Datorită morţii sale prin care a ucis păcatele şi moartea noastră şi înviind ne-a redat viaţa şi speranţa, Isus ne aduce cea mai scumpă veste bună: "Fiul lui Dumnezeu s-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului" (1In 3,8).. "Moartea a fost înghiţită de biruinţă" (1Cor 15,54). "Pentru că eu trăiesc, şi voi veţi trăi" (In 14,19). De toate aceste daruri vor avea parte toţi cei ce se încred în el. Aceştia chiar dacă au murit, vor fi înviaţi din nou (cf. In 11,25-26). De exemplu: Lazăr a murit, dar a fost înviat de Isus (cf. In 11,43-44), la fel fiica lui Iair (cf. Mc 5,41-42) şi şi fiul văduvei din Naim (cf. Lc 7,14-15). Noi toţi vom muri ca urmare a păcatului (cf. Rom 6,23), dar noi toţi vom fi înviaţi de Isus (cf. 1Cor 15,52), pentru că el a plătit zapisul cu înscrisul păcatelor noastre (cf. Col 2,14); şi pentru că el trăieşte şi noi vom trăi (cf. In 14,19).

William Kendall (n. 1935), un scriitor creştin englez, când a ajuns în clipele morţii, a zis, "O, cerul a coborât aici pe pământ! Văd îngerii. Uite cum zboară peste tot aici prin casă". Apoi şi-a aţintit privirea într-un punct. Soţia l-a întrebat, "Ce vezi? " Şi el a răspuns, "Văd lumină, lumină, lumină!" După aceasta a început să cânte un imn de glorie şi şi-a dat duhul.

O fetiţă de zece ani, era în pragul morţii. Deodată a zis către tatăl ei, "O, tată, ce privelişte măreaţă văd! Nişte porţi de aur se deschid, şi o mulţime de copii vin încoace. O, ce mulţime! lată-i, vin la mine, mă sărută şi mă cheamă cu un nume nou". A mai stat puţin, apoi a şoptit cu vocea-i stinsă, "Da, da. Vin, vin!"

Victor Hugo (1802-1885), un scriitor francez, simţindu-şi sfârşitul aproape, zicea: "În lăuntrul fiinţei mele eu simt viaţa veşnică. Cu cât mă apropii mai mult de sfârşitul vieţii pământeşti, cu atât aud mai limpede în jurul meu simfoniile nemuritoare ale lumii viitoare care mă cheamă. Cât sunt de minunate! Ce glorioase sunt! E ceva ca-n basme şi totuşi e adevărat. Când mă voi cobor îngroapă nu voi putea spune că mi-am terminat viaţa. O altă zi de lucru va începe a doua zi dimineaţa. Mormântul nu e o alee închisă, ci o stradă de trecere. Se închide cu un amurg şi se deschide cu un revărsat al zorilor".

2. Un loc special în inima iubitoare a lui şi a Tatălui. Este un cântec în care interpretul îi cere persoanei iubite să-i facă loc în inima ei. Isus prin moartea şi învierea lui ne-a făcut la toţi un loc în inima lui şi a Tatălui său. Adevărata dragoste nu socoteşte preţul. Biblia spune: "Apele cele mari nu pot să stingă dragostea şi râurile n-ar putea s-o înece" (Ct 8,7). Dragostea Tatălui nostru milostiv şi bun covârşeşte păcatul nostru, iar despre lărgimea şi lungimea, înălţimea şi profunzimea ei (cf. Ef 3,18), Cristos a vorbit că nimeni altul.

Într-o zi un om cu renume de înţelept a fost întrebat: "Ai mulţi copii, care dintre ei ţi-e mai drag"? Omul a răspuns: "Dintre toţi copiii, cel mai drag îmi este cel mai mic până va creşte; cel ce este departe până se întoarce; cel bolnav până se va vindeca; cel întemniţat până ce va fi liber; cel încercat până va fi mângâiat". Noi toţi suntem acei copii: mici, de departe, bolnavi, întemniţaţi şi încercaţi pe care Dumnezeu ne iubeşte în mod special. Da, Dumnezeu ne iubeşte cu iubirea de tată din care nu lipseşte nici iubirea de mamă.

Sfântul Paul îl numeşte pe Dumnezeu "Fericitul Dumnezeu" (cf. 1Tim 1,11). Dumnezeu care este iubire (cf. 1In 4,8.16), este un Dumnezeu veşnic fericit pentru că el iubeşte mereu, pentru că el iubeşte şi pe cei care nu-l iubesc, pentru că el îi iubeşte şi pe "răi şi buni" şi pe "drepţi şi nedrepţi" (cf. Mt 5,45). Chiar când spune că nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru "prietenii săi" (In 15,12), trebuie să ne gândim că între prietenii săi de atunci şi din toate timpurile, erau şi sunt: Iuda care l-a trădat, Petru care l-a renegat şi mulţi dintre cei pe care i-a ajutat, dar care l-au abandonat în ceasul greu. De aceea în Isus nu există umbră de întristare, pentru că el îi iubeşte pe toţi fără deosebire şi fără să ţină seama de răul primit. Aici, în această dragoste divină, ne-a promis astăzi Isus că ne va aduce şi pe unul fiecare dintre noi. Mulţumim, Doamne, pentru iubirea ta!

În Psalmul 66 de astăzi, natura şi omenirea sunt convocate să recunoască intervenţia Domnului în favoarea lor. Da, mântuitorul Isus, cu păcatele noastre asupra sa, a fost trecut prin foc ca argintul, ca să ne facă iarăşi loc în inima lui Dumnezeu, de unde am plecat de bunăvoie. Cine ne va despărţi de acum înainte de dragostea lui Dumnezeu (cf. Rom 8,35). Suntem noi oare în stare să înţelegem că Dumnezeu ne aşteaptă ca să locuim împreună, el cu noi, şi noi cu el? Apostolul Ioan ne spune: "Am auzit un glas puternic de la tron, spunând: Acesta este cortul lui Dumnezeu împreună cu oamenii! El va locui împreună cu ei, iar ei vor fi poporul lui şi el, Dumnezeu cu ei, va fi Dumnezeul lor" (Ap 21,3).

3. Pacea sa divină. Isus ne-a adus pacea sa. Isus a avut mereu pace pentru că mereu era convins că tot ce i se întâmplă face parte dintr-un plan divin de fericire. Şi intrarea glorioasă din Ierusalim, şi trădarea lui Iuda, şi biciuirea, şi răstignirea, şi învierea, toate făceau parte dintr-un plan de fericire a lui Dumnezeu. Isus a avut încrederea că încercările sale de o clipă vor lucra o greutate veşnică de slavă, pentru el şi pentru noi. Pentru că a avut această încredere în planul de fericire al lui Dumnezeu, Isus a avut mereu pace. Această pace ne-a promis-o şi nouă, că orice ni se întâmplă este spre binele nostru vremelnic şi veşnic.

Când potopul nu se terminase încă, pe cer a apărut curcubeul păcii (cf. Gen 9,13-14). Când durerile noastre vor fi în toi, tocmai atunci Dumnezeu îşi va descoperi pacea sa: De aceea, să nu cădem în oboseală, căci tocmai când vom fi slabi, atunci vom primi pacea şi vom deveni puternici (2Cor 12,10).

Paul Kruger (1825-1904, fost preşedinte al fostei Republici Sud-Africane Transvaal), s-a dus la vânătoare, lăsându-şi acasă soţia şi copilul, amândoi bolnavi. La întoarcere şi-a auzit soţia cântând, ceea ce nu-i stătea în obicei. A intrat în casă şi a văzut-o lungită în pat, ţinându-şi copilul mort în braţe. Nu după mult timp a murit şi ea. Părăsind tot, Kruger a hoinărit pe câmpii şi prin păduri încercând să găsească un sens vieţii şi dragostei, care ne uneşte un timp, pentru ca moartea să ne despartă iarăşi. Prietenii lui, alarmaţi, l-au căutat zile în şir şi, în cele din urmă, l-au găsit flămând, cântând, şi cu o pace adâncă în inimă. Aceasta este pacea lui Cristos adusă în suflete.

Să avem mereu în noi încrederea sfântului Paul: "Suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu în strâmtorare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi la pământ, dar nu omorâţi. Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru" (2Cor 4,8-10).

Apoi, vânturile şi încercările, care par a ne tulbura pacea, sunt necesare în economia divină a mântuirii aducătoare de pace veşnică. Domnul le poruncise ucenicilor: "Îmi veţi fi martorii atât în Ierusalim, cât şi în toată Iudeea şi Samaria şi până la marginea pământului" (Fap 1,8). Până la acest moment al discursului lui Isus, apostolii împliniseră doar prima parte a acestui ordin, fiind martori numai în Iudeea. Pentru a-i face să urce la etapa următoare, "martori în Samaria şi până la marginile pământului", Isus recurge, în înţelepciunea sa, la un mijloc dureros, "la vântul tăios al persecuţiei", vânt început la moartea lui Ştefan (cf. Fap 6,9). Persecuţia a avut ca rezultat fuga ucenicilor în lume, dar odată cu risipirea lor în lume şi răspândirea Evangheliei printre neamurile păgâne. Un misionar spunea: "Nu-mi place mizeria din colibe, dar plăcerea sau neplăcerea nu au nici o legătură cu misiunea. Avem ordin să mergem şi vom merge. Dragostea ne sileşte să răspândim lumina evangheliei" (2Cor 5,14).

Pentru a înţelege toate acestea, avem nevoie de: "telescopul credinţei", prin care să vedem că "vântul încercărilor", a fost şi este necesar pentru misiunea noastră de apostoli în lume, aşa cum este necesar pentru un avion "generatorul de vortex", care creează vârtejuri de curenţi, de mici turbulenţe, fără de care un avion nu poate să zboare în siguranţă. Deci, prin credinţa în învierea lui Isus, noi vom înţelege că furtunile vieţii, lucrează la un parcurs bun al vieţii noastre şi la răsăritul unui curcubeu minunat.

Un creştin care a avut suferinţe fizice toată viaţa spunea mereu: "Eu privesc suferinţele mele prin prisma învierii şi am pace în suflet"!

Dar, repet, toate acestea sunt pentru noi, dar cu o condiţie: "Dacă mă iubiţi şi păziţi poruncile mele", spune Isus. Numai dacă îl vom iubi pe Isus şi îi vom păzi poruncile, el îl va ruga pe Tatăl ca să ne dea un alt Mângâietor (cf. In 14,15-16)..Numai dacă îl vom iubi pe Isus şi îi vom păzi poruncile, Tatăl ceresc ne va iubi şi împreună vor veni la noi (cf. In 14,23). Patriarhul Iacob numai pentru că a iubit-o pe frumoasa Rahela şi a slujit pentru ea 14 ani fără să se plângă, i-a fost dată de soţie (cf. Gen 29,20). Sfinţii apostoli numai pentru l-au iubit pe Isus înviat şi l-au slujit fără rezerve până la moarte, prin grele încercări (cf. 2Cor 11,23-33), le-a fost dat să ajungă în odihna lui. Sfântul Paul care a fost înălţat până la al treilea cer unde a văzut frumuseţile paradisului, numai pentru că nu a mai avut altă iubire decât pe Cristos, a putut primi coroana vieţii (cf. 2Cor 12,2-4; 2Tim 4,8). Noi care în acest timp am văzut tot ceea ce a făcut Isus pentru noi prin patimă, moarte şi înviere, numai dacă îl vom iubi şi sluji fără rezerve până la moarte, vom putea primi coroana vieţii (cf. Ap 2,10).

În romanul englezului, Charles Dickens (1812-1870), "Poveste despre două oraşe", punctul culminant este atins atunci când familia eroului se confruntă cu o mare criză. Soţul urma să fie executat, în perioada Terorii în Paris, iar cel care o iubea pe soţia eroului avea darul ciudat de a semăna leit cu condamnatul. Dacă eroul ar fi murit, poate că omul acesta ar fi avut şansa să o curteze pe cea pe care o iubea fără speranţă. În schimb, printr-un tertip, el a luat locul eroului, astfel el însuşi devenind erou. A mers la ghilotină şi a murit în locul celuilalt. Ultimele lui cuvinte: "Ceea ce fac este un lucru mult mai bun decât tot ce am făcut vreodată". Să nu uităm că, în aproapele nostru, îl vedem şi îl iubim pe Dumnezeu. Şi astfel, iubindu-l pe Dumnezeu, ne facem părtaşi de toate promisiunile lui

"Strigaţi-i de bucurie voi toţi locuitorii pământului! Cântaţi gloria numelui său, daţi glorie prin laudele voastre! Spuneţi-i lui Dumnezeu: Cât de minunate sunt lucrările tale" (Ps 66,1-3).

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 21.