Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 19 aprilie 2017

Speranţa creştină - 19. Cristos înviat speranţa noastră (cf. 1Cor 15)

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Ne întâlnim astăzi în lumina Paştelui, pe care l-am celebrat şi continuăm să-l celebrăm cu liturgia. Pentru aceasta, în itinerarul nostru de cateheză despre speranţa creştină, astăzi doresc să vă vorbesc despre Cristos Înviat, speranţa noastră, aşa cum îl prezintă sfântul Paul în Prima Scrisoare către Corinteni (cf. cap. 15).

Apostolul vrea să rezolve o problemă care cu siguranţă în comunitatea din Corint era în centrul discuţiilor. Învierea este ultima temă tratată în scrisoare, dar probabil, în ordinea importanţei, este prima: de fapt totul se sprijină pe acest fundament.

Vorbind creştinilor săi, Paul porneşte de la o realitate incontestabilă, care nu este rezultatul unei reflecţii a vreunui om înţelept, ci un fapt, un simplu fapt care a intervenit în viaţa câtorva persoane. Creştinismul se naşte de aici. Nu este o ideologie, nu este un sistem filozofic, ci este un drum de credinţă care porneşte de la un eveniment, mărturisit de primii discipoli ai lui Isus. Paul îl rezumă în acest mod: Isus a murit pentru păcatele noastre, a fost înmormântat şi a treia zi a înviat şi i s-a arătat lui Petru şi celor doisprezece (cf. 1Cor 15,3-5). Acesta este faptul: a murit, a fost înmormântat, a înviat şi s-a arătat. Adică, Isus este viu! Acesta este miezul mesajului creştin.

Vestind acest eveniment, care este nucleul central al credinţei, Paul insistă mai ales asupra ultimului element al misterului pascal, adică pe faptul că Isus a înviat. De fapt, dacă totul s-ar fi terminat cu moartea, în El am avea un exemplu de dăruire supremă, dar asta n-ar putea genera credinţa noastră. A fost un erou. Nu! A murit, dar a înviat. Deoarece credinţa se naşte din înviere. A accepta că Cristos a murit, şi a murit răstignit, nu este un act de credinţă, este un fapt istoric. În schimb a crede că a înviat, da. Credinţa noastră se naşte în dimineaţa de Paşte. Paul face o listă a persoanelor cărora le-a apărut Isus înviat (cf. v. 5-7). Avem aici o mică sinteză a tuturor relatărilor pascale şi a tuturor persoanelor care au intrat în contact cu Cel Înviat. În capul listei sunt Chefa, adică Petru, şi grupul celor doisprezece, apoi "cinci sute de fraţi", dintre care mulţi mai putea încă să dea mărturia lor, apoi este citat Iacob. Ultimul din listă - ca şi cel mai puţin vrednic dintre toţi - este el însuşi. Paul spune despre sine însuşi: "Ca un avort" (cf. v. 8).

Paul foloseşte această expresie pentru că istoria sa personală este dramatică: el nu era un ministrant, ci era un persecutor al Bisericii, orgolios de propriile convingeri; se simţea un om ajuns, cu o ideea foarte limpede despre ce anume era viaţa cu îndatoririle sale. Însă, în acest cadru perfect - totul era perfect în Paul, ştia totul - în acest cadru perfect de viaţă, într-o zi se întâmplă ceea ce era absolut imprevizibil: întâlnirea cu Isus Înviat, pe drumul Damascului. Acolo n-a fost numai un om care a căzut la pământ: a fost o persoană cuprinsă de un eveniment care avea să-i răstoarne sensul vieţii. Şi persecutorul devine apostol, de ce? Pentru că eu l-am văzut pe Isus viu! Eu l-am văzut pe Isus Cristos înviat! Acesta este fundamentul credinţei lui Paul, ca şi al credinţei celorlalţi apostoli, ca şi al credinţei Bisericii, ca şi al credinţei noastre.

Ce frumos este să gândim că, în mod esenţial, creştinismul este asta! Nu este atât căutarea noastră faţă de Dumnezeu - o căutare, într-adevăr, aşa de şovăitoare -, ci mai degrabă căutarea lui Dumnezeu faţă de noi. Isus ne-a luat, ne-a cuprins, ne-a cucerit pentru a nu ne mai lăsa. Creştinismul este har, este surpriză, şi pentru acest motiv presupune o inimă capabilă de uimire. O inimă închisă, o inimă raţionalistă este incapabilă de uimire şi nu poate înţelege ce este creştinismul. Deoarece creştinismul este har şi harul doar se percepe, mai mult: se întâlneşte în uimirea întâlnirii.

Aşadar, chiar dacă suntem păcătoşi - noi toţi suntem păcătoşi -, dacă propunerile noastre de bine au rămas pe hârtie, sau dacă, privind la viaţa noastră, ne dăm seama că am adunat atâtea insuccese... În dimineaţa de Paşte putem face asemenea acelor persoane despre care vorbeşte Evanghelia: să mergem la mormântul lui Cristos, să vedem marea piatră dată la o parte şi să gândim că Dumnezeu realizează pentru mine, pentru noi toţi, un viitor neaşteptat. Să mergem la mormântul nostru: toţi avem înlăuntrul nostru un pic de mormânt. Să mergem acolo şi să vedem cum Dumnezeu este capabil să învie de acolo. Aici este fericire, aici este bucurie, viaţă, unde toţi credeau că era numai tristeţe, înfrângere şi întuneric. Dumnezeu face să crească florile sale cele mai frumoase în mijlocul pietrelor cele mai aride.

A fi creştini înseamnă a nu porni de la moarte, ci de la iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, care a înfrânt duşmana noastră îndârjită. Dumnezeu este mai mare decât nimicul şi este suficientă numai o lumânare aprinsă pentru a învinge cea mai întunecată dintre nopţi. Paul strigă, făcând ecou la profeţi: "Unde este, moarte, victoria ta? Unde este, moarte, boldul tău?" (v. 55). În aceste zile de Paşte, să purtăm acest strigăt în inimă. Şi dacă ne vor spune motivul zâmbetului nostru dăruit şi al împărtăşirii noastre răbdătoare, atunci vom putea răspunde că Isus este încă aici, că El continuă să fie viu între noi, că Isus este aici, în piaţă, cu noi: viu şi înviat.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.