Papa Francisc: Audiența generală de miercuri, 19 aprilie 2017
Speranța creștină - 19. Cristos înviat speranța noastră (cf. 1Cor 15)
Iubiți frați și surori, bună ziua!
Ne întâlnim astăzi în lumina Paștelui, pe care l-am celebrat și continuăm să-l celebrăm cu liturgia. Pentru aceasta, în itinerarul nostru de cateheză despre speranța creștină, astăzi doresc să vă vorbesc despre Cristos Înviat, speranța noastră, așa cum îl prezintă sfântul Paul în Prima Scrisoare către Corinteni (cf. cap. 15).
Apostolul vrea să rezolve o problemă care cu siguranță în comunitatea din Corint era în centrul discuțiilor. Învierea este ultima temă tratată în scrisoare, dar probabil, în ordinea importanței, este prima: de fapt totul se sprijină pe acest fundament.
Vorbind creștinilor săi, Paul pornește de la o realitate incontestabilă, care nu este rezultatul unei reflecții a vreunui om înțelept, ci un fapt, un simplu fapt care a intervenit în viața câtorva persoane. Creștinismul se naște de aici. Nu este o ideologie, nu este un sistem filozofic, ci este un drum de credință care pornește de la un eveniment, mărturisit de primii discipoli ai lui Isus. Paul îl rezumă în acest mod: Isus a murit pentru păcatele noastre, a fost înmormântat și a treia zi a înviat și i s-a arătat lui Petru și celor doisprezece (cf. 1Cor 15,3-5). Acesta este faptul: a murit, a fost înmormântat, a înviat și s-a arătat. Adică, Isus este viu! Acesta este miezul mesajului creștin.
Vestind acest eveniment, care este nucleul central al credinței, Paul insistă mai ales asupra ultimului element al misterului pascal, adică pe faptul că Isus a înviat. De fapt, dacă totul s-ar fi terminat cu moartea, în El am avea un exemplu de dăruire supremă, dar asta n-ar putea genera credința noastră. A fost un erou. Nu! A murit, dar a înviat. Deoarece credința se naște din înviere. A accepta că Cristos a murit, și a murit răstignit, nu este un act de credință, este un fapt istoric. În schimb a crede că a înviat, da. Credința noastră se naște în dimineața de Paște. Paul face o listă a persoanelor cărora le-a apărut Isus înviat (cf. v. 5-7). Avem aici o mică sinteză a tuturor relatărilor pascale și a tuturor persoanelor care au intrat în contact cu Cel Înviat. În capul listei sunt Chefa, adică Petru, și grupul celor doisprezece, apoi "cinci sute de frați", dintre care mulți mai putea încă să dea mărturia lor, apoi este citat Iacob. Ultimul din listă - ca și cel mai puțin vrednic dintre toți - este el însuși. Paul spune despre sine însuși: "Ca un avort" (cf. v. 8).
Paul folosește această expresie pentru că istoria sa personală este dramatică: el nu era un ministrant, ci era un persecutor al Bisericii, orgolios de propriile convingeri; se simțea un om ajuns, cu o ideea foarte limpede despre ce anume era viața cu îndatoririle sale. Însă, în acest cadru perfect - totul era perfect în Paul, știa totul - în acest cadru perfect de viață, într-o zi se întâmplă ceea ce era absolut imprevizibil: întâlnirea cu Isus Înviat, pe drumul Damascului. Acolo n-a fost numai un om care a căzut la pământ: a fost o persoană cuprinsă de un eveniment care avea să-i răstoarne sensul vieții. Și persecutorul devine apostol, de ce? Pentru că eu l-am văzut pe Isus viu! Eu l-am văzut pe Isus Cristos înviat! Acesta este fundamentul credinței lui Paul, ca și al credinței celorlalți apostoli, ca și al credinței Bisericii, ca și al credinței noastre.
Ce frumos este să gândim că, în mod esențial, creștinismul este asta! Nu este atât căutarea noastră față de Dumnezeu - o căutare, într-adevăr, așa de șovăitoare -, ci mai degrabă căutarea lui Dumnezeu față de noi. Isus ne-a luat, ne-a cuprins, ne-a cucerit pentru a nu ne mai lăsa. Creștinismul este har, este surpriză, și pentru acest motiv presupune o inimă capabilă de uimire. O inimă închisă, o inimă raționalistă este incapabilă de uimire și nu poate înțelege ce este creștinismul. Deoarece creștinismul este har și harul doar se percepe, mai mult: se întâlnește în uimirea întâlnirii.
Așadar, chiar dacă suntem păcătoși - noi toți suntem păcătoși -, dacă propunerile noastre de bine au rămas pe hârtie, sau dacă, privind la viața noastră, ne dăm seama că am adunat atâtea insuccese... În dimineața de Paște putem face asemenea acelor persoane despre care vorbește Evanghelia: să mergem la mormântul lui Cristos, să vedem marea piatră dată la o parte și să gândim că Dumnezeu realizează pentru mine, pentru noi toți, un viitor neașteptat. Să mergem la mormântul nostru: toți avem înlăuntrul nostru un pic de mormânt. Să mergem acolo și să vedem cum Dumnezeu este capabil să învie de acolo. Aici este fericire, aici este bucurie, viață, unde toți credeau că era numai tristețe, înfrângere și întuneric. Dumnezeu face să crească florile sale cele mai frumoase în mijlocul pietrelor cele mai aride.
A fi creștini înseamnă a nu porni de la moarte, ci de la iubirea lui Dumnezeu față de noi, care a înfrânt dușmana noastră îndârjită. Dumnezeu este mai mare decât nimicul și este suficientă numai o lumânare aprinsă pentru a învinge cea mai întunecată dintre nopți. Paul strigă, făcând ecou la profeți: "Unde este, moarte, victoria ta? Unde este, moarte, boldul tău?" (v. 55). În aceste zile de Paște, să purtăm acest strigăt în inimă. Și dacă ne vor spune motivul zâmbetului nostru dăruit și al împărtășirii noastre răbdătoare, atunci vom putea răspunde că Isus este încă aici, că El continuă să fie viu între noi, că Isus este aici, în piață, cu noi: viu și înviat.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
lecturi: 8.