Predica părintelui Raniero Cantalamessa din Vinerea Sfântă 2017, în bazilica "Sfântul Petru", din Vatican

Între cer şi apă

Am ascultat relatarea Pătimirii lui Cristos. Este vorba în substanţă despre relatarea unei morţi violente. Ştiri despre morţi, şi despre morţi violente, nu lipsesc aproape niciodată din telejurnalele de seara. Şi în aceste ultime zile le-am ascultat, ca aceea despre cei 38 de creştini copţi ucişi în Egipt în Duminica Floriilor. Aceste ştiri se succed cu aşa rapiditate încât ne fac să uităm în fiecare seară pe cele din ziua de dinainte. Atunci pentru ce, după 2000 de ani, lumea mai aminteşte, ca şi cum ar fi avut loc ieri, moartea lui Cristos? Este că această moarte a schimbat pentru totdeauna faţa morţii; ea a dat un sens nou morţii fiecărei fiinţe umane. Asupra ei să reflectăm câteva clipe.

"Dar când au venit la Isus şi au văzut că deja murise, nu i-au zdrobit fluierele picioarelor, ci unul dintre soldaţi i-a străpuns coasta cu o suliţă şi îndată a ieşit sânge şi apă" (In 19,33-34). La începutul activităţii sale, celui care-l întreba cu ce autoritate alunga pe vânzătorii din templu, Isus a răspuns: "Distrugeţi acest templu şi în trei zile îl voi ridica". "El vorbea despre templul trupului său" (1,19.21), a comentat Ioan cu acea ocazie, şi iată că acum acelaşi evanghelist ne atestă că din coasta acestui templu "distrus" curg apă şi sânge. Este o aluzie evidentă la profeţia lui Ezechiel care vorbea despre viitorul templu al lui Dumnezeu, din coasta căruia curge un fir de apă care devine mai întâi un pârâiaş, apoi un fluviu navigabil şi în jurul căruia înfloreşte orice formă de viaţă (cf. 47,1 şu).

Dar să pătrundem în izvorul acestui "râu de apă vie" (In 7,38), în inima străpunsă a lui Cristos. În Apocalips acelaşi discipol pe care-l iubea Isus scris: "Şi am văzut stând în picioare, la mijloc, între tron şi cele patru fiinţe şi între bătrâni, un Miel ca înjunghiat" (5,6). Înjunghiat, dar în picioare, adică străpuns, dar înviat şi viu.

Există de acum, înăuntrul Treimii şi înăuntrul lumii, o inimă umană care pulsează, nu numai metaforic, ci realmente. De fapt, dacă Cristos a înviat din morţi, şi inima sa a înviat din morţi; ea trăieşte, ca tot restul trupului său, într-o dimensiune diferită de cea dinainte, reală, chiar dacă mistică. Dacă Mielul trăieşte în cer "înjunghiat, dar stând în picioare", şi inima sa împărtăşeşte aceeaşi stare: este o inimă străpunsă dar vie; veşnic străpunsă, tocmai pentru că veşnic vie.

A fost creată o expresie pentru a descrie grămada de răutate care se poată îngrămădi în sânul omenirii: "inimă de întuneric". După jertfa lui Cristos, mai profundă decât inima de întuneric, palpită în lume o inimă de lumină. De fapt, Cristos, înălţându-se la cer, nu a abandonat pământul, aşa cum, întrupându-se, nu abandonase Treimea.

"Acum se împlineşte planul Tatălui - spune un antifon de la Liturgia Orelor - să facă din Cristos inima lumii". Aceasta explică optimismul creştin ireductibil care a făcut-o pe o mistică medievală să exclame: "Păcatul este inevitabil, dar totul va fi bine şi totul va fi bine şi orice specie de lucru va fi bine" (Iuliana de Norwich).

Călugării certozini au adoptat o stemă care figurează la intrarea în mănăstirile lor, în documentele lor oficiale şi în alte ocazii. În ea este reprezentat globul pământesc, surmontat de o cruce, având scris în jur: Stat crux dum volvitur orbis: Stă nemişcată crucea, printre tulburările din lume.

Ce reprezintă crucea, pentru a fi acest punct ferm, acest catarg în mijlocul unduirii lumii? Ea este "nu"-ul definitiv şi ireversibil al lui Dumnezeu spus violenţei, nedreptăţii, urii, minciunii, la tot ceea ce numim "răul"; şi este în acelaşi timp "da"-ul la fel de ireversibil spus iubirii, adevărului, binelui. "Nu" spus păcatului, "da" spus păcătosului. Este ceea ce Isus a practicat în toată viaţa sa şi ceea ce acum consacră definitiv cu moartea sa.

Motivaţia acestei distincţii este clară: păcătosul este creatură a lui Dumnezeu şi păstrează demnitatea sa, în pofida tuturor nelegiuirilor sale; păcatul nu; el este o realitate contrafăcută, adăugată, rod al propriilor patimi şi al "invidiei diavolului" (Înţ 2,24). Este aceeaşi motivaţie pentru care Cuvântul, întrupându-se, a asumat totul din om, cu excepţia păcatului. Tâlharul cel bun, căruia Isus muribund îi promite paradisul, este demonstraţia vie a toate acestea. Nimeni nu trebuie să dispere; nimeni nu trebuie să spună, asemenea lui Cain: "Vina mea este prea mare pentru a o putea duce" (Gen 4,13).

Crucea nu "stă" aşadar împotriva lumii, ci pentru lume: pentru a da un sens întregii suferinţe care a existat, există şi va exista în istoria umană. "Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea - îi spune Isus lui Nicodim -, ci ca lumea să fie mântuită prin el" (In 3,17). Crucea este proclamaţia vie că victoria finală nu este a celui care triumfă asupra altora, ci a celui care triumfă asupra sa însuşi; nu a celui care provoacă suferinţă, ci a celui care suferă.

Dum volvitur orbis, în timp ce lumea face evoluţiile sale. Istoria umană cunoaşte multe treceri de la o eră la alta: se vorbeşte despre perioada de piatră, de bronz, de fier, despre perioada imperială, despre era atomică, despre era electronică. Dar astăzi există ceva nou. Ideea de tranziţie nu mai este suficientă pentru a descrie realitatea în act. La ideea de schimbare trebuie să se alăture cea de fărâmiţare. Trăim, a fost scris, într-o societate "lichidă"; nu mai există puncte ferme, valori indiscutabile, nicio stâncă în mare, de care să ne prindem, sau de care să ne izbim eventual. Totul este fluctuant.

S-a realizat cea mai rea dintre ipotezele pe care filozoful le prevăzuse ca efect al morţii lui Dumnezeu, aceea pe care venirea super-omului trebuia s-o împiedice, dar pe care n-a împiedicat-o: "Ce am făcut noi să dezlegăm acest pământ de lanţul soarelui său? Unde se mişcă acum? Unde ne mişcăm noi? Departe de toţi sorii? Nu este prăbuşirea noastră una veşnică? Şi în spate, alături, în faţă, pe toate părţile? Mai există un sus şi un jos? Oare nu bântuim ca printr-un nimic infinit?" (F. Nietzsche, Ştiinţa veselă, aforism 125).

S-a spus că "a-l ucide pe Dumnezeu este cel mai oribil dintre sinucideri", şi este aceea pe care în parte o vedem. Nu este adevărat că "unde se naşte Dumnezeu, moare omul" (Jean-Paul Sartre); este adevărat contrariul: unde moare Dumnezeu, moare omul.

Un pictor suprarealist din a doua jumătate a secolului trecut (Salvador Dalí) a pictat un crucifix care pare o profeţie a acestei situaţii. O cruce imensă, cosmică, având deasupra un Cristos, la fel de monumental, văzut de sus, cu capul înclinat în jos. Însă, sub el nu este uscatul, ci apa. Crucifixul nu este suspendat între cer şi pământ, ci între cer şi elementul lichid al lumii.

Această imagine tragică (există, pe fundal, şi un nor care ar putea face aluzie la norul atomic), conţine însă şi o certitudine mângâietoare: există speranţă şi pentru o societate lichidă ca a noastră! Există speranţă, pentru că pe ea "stă crucea lui Cristos". Este ceea ce ne face să repetăm în fiecare an liturgia din Vinerea Sfântă cu cuvintele poetului Venanţiu Fortunatus: O crux, ave spes unica, Bucură-te, o, cruce, unică speranţă a lumii.

Da, Dumnezeu a murit, a murit în Fiul său Isus Cristos; dar n-a rămas în mormânt, a înviat. "Voi l-aţi răstignit - strigă Petru mulţimii în ziua de Rusalii - dar Dumnezeu l-a înviat!" (Fap 2,23-24). El este cel care "era mort, dar acum trăieşte în veci" (Ap 1,18). Crucea nu "stă imobilă în mijlocul tulburărilor din lume" ca amintire a unui eveniment trecut, sau un pur simbol; stă ca o realitate în act, vie şi activă.

Nu trebuie să ne oprim, ca sociologii, la analiza societăţii în care trăim. Cristos n-a venit să explice lucrurile, ci să schimbe persoanele. Inima de întuneric nu este numai cea a vreunui răufăcător ascuns în adâncul junglei, şi nici cea a societăţii care l-a produs. În măsură diferită este înăuntrul fiecăruia dintre.

Biblia o numeşte inima de piatră: "Voi îndepărta inima de piatră din trupul vostru şi vă voi da o inimă de carne" (36,26). Inimă de piatră este inima închisă la voinţa lui Dumnezeu şi la suferinţa fraţilor, inima celui care adună sume nemărginite de bani şi rămâne indiferent la disperarea celui care nu are un pahar de apă de dat copilului său; este şi inima celui care se lasă complet dominat de patima necurată, gata să ucide pentru ea sau să ducă o viaţă dublă. Pentru a nu rămâne cu privirea mereu îndreptată spre exterior, spre alţii, să spunem mai concret: este inima noastră de slujitori ai lui Dumnezeu şi de creştini practicanţi dacă încă trăim în mod fundamental "pentru noi înşine" şi nu "pentru Domnul".

Este scris că în momentul morţii lui Cristos "catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos, pământul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat, mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor morţi au înviat" (Mt 27,51 şu). De obicei, se dă despre aceste semne o explicaţie apocaliptică, asemenea unui limbaj simbolic necesar pentru a descrie evenimentul escatologic. Însă ele au şi o semnificaţie parenetică: indică ceea ce trebuie să se întâmple în inima celui care citeşte şi meditează Pătimirea lui Cristos. Într-o liturgie ca aceasta de astăzi, sfântul Leon cel Mare le spunea credincioşilor: "Să tremure natura umană în faţa supliciului Răscumpărătorului, să se frângă stâncile inimilor infidele şi cei care erau închişi în mormintele mortalităţii lor să vină afară, ridicând piatra care apăsa asupra lor" (Sermo 66, 3: PL 54, 366).

Inima de carne, promisă de Dumnezeu în profeţi, este de acum prezentă în lume: este inima lui Cristos străpunsă pe cruce, aceea pe care o venerăm ca "Preasfânta Inimă". Primind Euharistia, credem cu fermitate că acea inimă vine să bată şi înlăuntrul nostru. Privind peste puţin timp crucea să spunem din adâncul inimii, asemenea vameşului din templu: "Dumnezeule, ai milă de mine păcătosul!", şi atunci şi noi, asemenea lui, ne vom întoarce acasă "justificaţi" (Lc 18,13-14).

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.