Reflecţie la Duminica Floriilor - Anul A - 2017

Intrarea lui Isus în Ierusalim este o prefigurare a intrării lui Isus şi a credincioşilor săi în rai.

Cu învierea lui Lazăr din Betania, Isus a ajuns aproape de finalul misiunii sale, urmând să împlinească cea din urmă lucrare a vieţii sale pământeşti, lucrarea de la cruce, lucrare pentru a cărei împlinire a intrat astăzi în Ierusalim, unde credincioşii care aşteaptă mântuirea lui îl primesc cu bucurie, cu flori şi cântece de Osana, de "Doamne, miluieşte-ne"; iar duşmanii, care l-au respins şi l-au condamnat la moarte în inimile şi adunările lor, îl întâmpină cu ură, cu ocări şi acuze nedrepte.

Pentru a pătrunde în tainele duminicii Floriilor, să analizăm câteva din datele oferite de lecturile biblice ale sărbătorii de astăzi.

Isus, venind din Betania unde l-a înviat pe prietenul său Lazăr, se opreşte un pic la Betfaghe unde împrumută o măgăriţă şi mânzul ei, încalecă pe mânz (cf. Mt 21,1-4), împlinind Scripturile (cf. Zah 9,9), intră în Ierusalim spre bucuria celor care cred în el şi spre întristarea duşmanilor săi. Mai întâi intrarea lui Isus în Ierusalim călare pe un asin înseamnă împlinirea semnului profetic dat de Dumnezeu, prin care Isus, "Mirele divin", va veni la "Mireasa captivă" la diavol şi lume, ca s-o elibereze (cf. Zah 9,9), eliberare pe care o va începe chiar de Florii, eliberare care îl va costa pe Isus, Mirele Mesia, dureri sufleteşti şi trupeşti, proces şi condamnare nedreaptă, urcarea Calvarului şi moartea pe cruce, toate anunţate cu secole înainte ca semne ale recunoaşterii sale ca Mesia (cf. Is 50,4-7; 53,3-5). Acum înţelegem mai bine de ce un măgar îl aduce pe Isus să se nască la Betleem în Iudeea şi îl încălzeşte în locul oamenilor şi apoi tot un măgar îl duce îl duce cu grabă pe Isus la păgâni, la "Fuga" sa în Egipt. Deci, măgarul a fost ales ca semn profetic al sosirii lui Mesia şi al mântuirii lui pentru iudei şi păgâni, "Mireasa" lui. Pentru că măgarul a fost semnul animalului lui Mesia, nu se mai găseşte la nici un rege.

Apoi, intrarea lui Isus în Ierusalim pe mânzul unei măgăriţe simbolizează smerenia şi dragostea lui Mesia pentru poporul său, în contrast cu mândria regilor pământului care vin călărind armăsari puternici, vin sub semnul măreţiei şi al autorităţii de temut (cf. Lc 22,25-26).

Dar mai mult decât atât, intrarea solemnă a lui Isus în Ierusalim, călărind pe mânzul unei măgăriţe, măgarul fiind un animal încăpăţinat, simbolizează atât pe păcătoşii evrei, cât şi pe rebelii păgânii care până acum nu au fost supuşi lui Dumnezeu, dar care vor veni la credinţă prin lucrarea lui Isus de la cruce şi prin apostolatul tuturor ucenicilor săi, iar apoi aceştia, convertiţi fiind, vor accepta jugul dulce şi uşor al lui Isus (cf. Mt 11,29-30). Această aducere a păcătoşilor evrei şi a păgânilor nesupuşi la Isus a început cu prima sa venire în lume, când îngerii şi stelele au adus la el iudei şi păgâni, păstori evrei şi magi păgâni la Isus; iar această aducere la Isus se va încheia numai la a doua sa venire, când ucenicii săi, oameni îngereşti şi stele vii, vor fi terminat de adus la el şi ultimii aleşi dintre evrei şi păgâni. Atunci se vor împlini cuvintele Scripturii care spun: "Neamuri vor umbla în lumina ta, şi împăraţi în strălucirea razelor tale. Ridică-ţi ochii împrejur şi priveşte, toţi se strâng şi vin spre tine! Fiii tăi vin de departe, şi fiicele tale sunt purtate pe braţe. Când vei vedea aceste lucruri, vei tresări de bucurie şi îţi va bate inima şi se va lărgi (cf. Is 60,3-5).

Apoi intrarea glorioasă a lui Isus în Ierusalim, simbolizează şi anticipă intrarea glorioasă a lui Isus şi a credincioşilor săi, în Ierusalimul ceresc, în paradis, în împărăţia sa, în împărăţia iubirii şi a păci, împărăţie unde se va intra numai după pătimirile, moartea şi învierea Domnului.

Evanghelia intrării lui Isus în Ierusalim ne mai spune că oamenii care l-au întâmpinat pe Isus şi-au aşternut hainele pe jos înaintea lui, dar şi ramuri verzi, ca să calce pe ele ca pe un covor (cf. Mt 21,8). Aşternerea hainelor în faţa lui Isus, era un gest era un gest simbol care prevestea aşternerea vieţii oamenilor la picioarele lui Isus şi a disponibilităţii lor de a-i sluji lui; iar aşternerea ramurilor verzi era un simbol al aşternerii naturii întregi la picioarele lui, natură care aşteaptă mântuirea lui (cf. Rom 8, 22-23), căci Isus care a intrat astăzi în Ierusalim ca să mântuiască omul şi întreaga creaţie şi să-i îmbrace cu gloria sa (cf. Gal 3,27).

Ramurile de finic, semnele biruinţei pe care oamenii le fluturau în mâinile lor, prefigurau şi anunţau biruinţele lui Isus asupra diavolului şi a morţii, biruinţe arătate chiar la începutul misiunii sale când l-a învins pe diavol şi acum la finalul activităţii sale când a biruit moartea prin învierea lui Lazăr, biruinţă pe care mai apoi o va fi arătată la învierea sa, şi mai apoi o va pe care o va arăta şi la învierea noastră din morţi.

Prin cântarea de Osana Fiul lui David, cântare care înseamnă: "Doamne, Fiul lui David, mântuieşte-ne", noi ca şi mulţimea din evanghelie îl recunoaştem pe Isus ca Fiul lui Dumnezeu, ca Mesia cel născut din familia lui David, ca pe Mântuitorul trimis de Dumnezeu ca să realizeze mântuirea mult dorită (cf. Ps 118,25-26), căci "mântuirea noastră este de la Dumnezeul nostru care şade pe tron, şi de la Miel" (Ap 7,10).

Dar toate aceste lucruri minunate vestite nouă şi cuprinse în intrare solemnă a lui Isus în Ierusalim se vor împlini pentru noi numai dacă Isus va merge la cruce şi la moarte, plătind cu moartea sa moartea noastră şi salvând cu învierea sa viaţa noastră. Şi noi ştim că Isus a acceptat asta chiar din veşnicie şi a exprimat-o clar la intrarea sa în lume când zice: "Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci mi-ai pregătit un trup (Evr 10,5).

Evanghelia de la sfânta Liturghie de astăzi, evanghelia Patimilor, ne spune că Isus, mai înainte de a-şi începe pătimirea sa mântuitoare, a mâncat Mielul de Paşti împreună cu ucenicii săi, înfiinţând tainele Preoţiei şi Euharistiei, pentru a ne lăsa prin ele jertfa iubirii sale de la cruce. Începând cu ultima cină, el avea să devină noul Miel de Paşti, pe a cărui carne o vom mânca şi al cărui sânge îl vor bea de acum înainte spre mântuire; pe ale cărui patimi, moarte şi înviere le vom medita spre întărire şi le vom vesti spre mântuire (cf. 1Cor 11,26), adică spre trecerea de la sclavie la libertate, spre trecere de la moarte la înviere. De aceea, Isus a şi zis: "Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţa veşnică; şi eu îl voi învia în ziua de apoi" (In 6,54). Iuda care a ieşit afară în timpul Cinei, a ajuns trădător şi apoi sinucigaş. De aceea, Isus a spus iar: "Dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sângele lui, n-aveţi viaţa în voi" (In 6,53). Iar de atunci şi până astăzi şi până la sfârşitul lumii, ne vom împărtăşi cu Isus şi cu mântuirea sa până când va veni: "Pentru că, ori de câte ori mâncăm din pâinea aceasta şi bem din paharul acesta, moartea Domnului o vestim, până va veni el (cf. 1Cor 11,26).

Petru care încrezându-se în forţele proprii se declarase gata să moară împreună cu Isus, nu va ajunge prea departe cu lauda sa, căci mai întâi va adormi la rugăciune, va folosi sabia pentru a-l apăra pe regele păcii, apoi se va lepăda de Isus. Cine nu stă alături de Isus la rugăciune, cine nu va trăi în liniştea lui Isus, va defecta pe parcursul vieţii. Petru a plâns amar toată purtarea lui de mai înainte şi a găsit îndurare, iertare şi echilibru (cf. Lc 22,62).

Mai marii religioşi şi civili ai poporului îl aveau pe Isus în mâinile lor şi, deşi îl condamnaseră deja la moarte în inima şi adunarea lor (cf. In 11,50-53), totuşi le trebuiau un motiv pentru oameni şi istorie care să le permită condamnarea lui la moarte, pentru că Isus nu le dăduse oamenilor nici un prilej pentru a-l acuza. Sunt nevoiţi să recurgă la "mărturii mincinoase" (cf. Ps 27,12; 35.11-12) şi "răstălmăciri de cuvinte", ca cea a "templului" trupului său pe care Isus îl va ridica în trei zile din mormânt", pe care ei au răstălmăcit-o cu dărâmarea templului şi a ridicării lui în trei zile (cf. Mt 26,61; In 2,19). Astfel se pronunţă sentinţa nedreaptă cu moartea asupra lui şi dau frâu liber brutalităţii lor asupra lui (cf. Mt 26,67-68).

Dar Isus a tăcut: a tăcut înaintea lui Pilat, a tăcut înaintea marilor preoţi, a tăcut în timpul biciuirii, a tăcut în timpul încoronării cu spini, a tăcut în timpul îmbrăcării cu haină roşie a dispreţului, a tăcut în timpul purtării crucii, a tăcut în timpul răstignirii, adeverind prezicerea profetică: "ca o oaie mută înaintea celor ce o tund, aşa n-a deschis gura sa" (Is 53,7). Isus a vorbit numai când şi-a recunoscut titlul de împărat al iudeilor (cf. Mt 27,11), pentru a-i atenţiona pe călăi că într-o zi va apărea în toată gloria sa de împărat al împăraţilor, iar mâna sa puternică, care în acest moment ţine o trestie, se va ridica pentru a-i judeca pe vrăjmaşii săi (cf. Ps 21,3,5,8). Prin aceasta Isus ne cheamă şi pe noi la tăcere în timpul nedreptăţilor şi a suferinţelor noastre; chiar dacă noi nu le vedem logica totdeauna, ele au o logică perfectă în planul lui Dumnezeu.

O legendă creştină ne spune că un om voia tare mult să sufere cu Isus şi chiar în locul lui Isus. După multe rugăminţi, Isus i-a permis să fie aşezat pe cruce în locul lui cu cerinţa expresă de a tăcea în timpul suferinţelor şi a nedreptăţilor. Un timp a tăcut, dar apoi s-a revoltat. Atunci Isus a venit, l-a dat jos de pe cruce şi i-a zis că încă nu este pregătit să devină ucenicul lui

Apoi, aşa cum preotul Aron a fost trimis de Moise să stea cu cădelniţa ispăşirii între răsculaţii vii şi cei care muriseră (cf. Num 16,47-50), tot astfel arhiereul credinţei noastre, Isus, a fost trimis de Tatăl ceresc să stea în mijloc şi să facă ispăşire între doi tâlhari (cf. Mt 27,38), între doi răzvrătiţi, adică între iudei şi păgâni (cf. Rom 10,12). Şi mântuirea a început chiar de pe cruce cu tâlharul convertit şi continuă până astăzi prin venirea la credinţă, fie a iudeilor, fie a păgânilor, pentru că Isus a stat pe cruce în mijloc.

O altă legendă creştină ne spune că atunci când Baraba l-a văzut pe Isus între cei doi tâlhari, partenerii săi de fapte rele, a spus că Isus a fost răstignit şi a murit în locul său şi s-a convertit. Este poate numai o legendă, dar ne spune ceea trebuie să zicem şi să facem şi unul fiecare dintre noi, astăzi când am auzit Evanghelia pătimirilor şi morţii lui Isus, adică să ne convertim.

Profetul Isaia, văzându-l de departe pe Isus, a zis: "El a fost străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste el şi prin rănile lui suntem tămăduiţi (cf. Is 53,5). Căci Dumnezeu a voit să împace totul cu sine prin Cristos, făcând pace prin sângele crucii lui (cf. Col 1,19-20).

Închei cu rugăciunea zilei: "Dumnezeule atotputernic şi veşnic, tu ai dat neamului omenesc un exemplu de umilinţă în Mântuitorul nostru, care s-a făcut om şi a îndurat moartea pe cruce: dă-ne harul să învăţăm a-l urma cu răbdare, şi astfel, să ne învrednicim a fi părtaşi de învierea sa". Amin.

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 20.