Martor al credinţei pascale

Pentru a nouăzecea zi de naştere a lui Benedict al XVI-lea

De Kurt Koch

O vorbă populară spune că trebuie celebrate sărbătorile atunci când cad. Uneori cad chiar la o dată deosebit de potrivită şi semnificativă. Acest lucru este valabil în mod deosebit pentru a nouăzecea zi de naştere a papei nostru emerit Benedict al XVI-lea care anul acesta coincide cu ziua de Paşte. E vorba de o frumoasă coincidenţă mai ales pentru că prin evenimentul pascal al învierii lui Cristos rezistă sau cad credinţa creştină şi vestirea ei, aşa cum subliniază Benedict al XVI-lea cu deosebită insistenţă în cartea sa despre Isus din Nazaret: "Isus a existat numai în trecut sau există în schimb şi în prezent? Unul sau celălalt răspuns depinde de înviere. Răspunzând da sau nu la întrebarea aceea, nu ne pronunţăm cu privire la un singur eveniment alături de altele; ne pronunţăm cu privire la figura lui Isus ca atare".

Coincidenţa fericită a celei de-a nouăzecea zi de naştere cu sărbătoarea învierii Domnului, sărbătoarea tuturor sărbătorilor creştine, ne duce în acelaşi timp la prima zi de viaţă a lui Joseph Ratzinger. Ziua naşterii sale, 16 aprilie 1927, era Sâmbăta Sfântă, iar el a fost botezat imediat dimineaţa cu apa pascală abia binecuvântată. Însuşi Ratzinger mai târziu, într-o privire retrospectivă asupra vieţii sale, a interpretat în lumina credinţei faptul că a fost condus, imediat după naşterea sa, la renaşterea sa în Cristos cu noua apă a vieţii pascale: "Personal am fost mereu recunoscător - va scrie el - pentru faptul că, în acest mod, viaţa mea a fost încă de la început cufundată în misterul pascal, din moment ce nu putea decât să fie un semn de binecuvântare".

În acest mod devin vizibile privirii noastre spirituale două cuvinte cheie care străbat toată viaţa creştinului şi a teologului, a episcopului şi a cardinalului, a Papei şi a Pontifului emerit: recunoştinţă şi binecuvântare. Ele reprezintă articulaţiile cele mai evidente şi credibile ale vieţii creştine în misterul Paştelui. Benedict al XVI-lea, care s-a născut şi a fost botezat în Sâmbăta Sfântă, în uvertura Paştelui, stă în faţa noastră ca martor recunoscător al credinţei pascale. Credinţă care de altfel trebuie vestită într-o lume în care adesea se poate percepe aşa de puţin din Paşte şi din victoria divină a vieţii asupra morţii şi a iubirii asupra urii.

Ratzinger, în predica sa şi în teologia sa, a fost mereu conştient şi de acest fundal obscur al credinţei pascale în lume. Amintind de naşterea sa şi de botezul său el a subliniat în mod expres că n-a fost botezat în duminica de Paşte ci în Sâmbăta Sfântă şi că tocmai această zi caracterizează în modul cel mai profund natura existenţei umane, "care încă aşteaptă Paştele, încă nu este în lumina deplină, dar încrezătoare se îndreaptă spre ea".

Existenţa creştină se împlineşte în pelerinajul pământesc, în mersul de la Sâmbăta Sfântă spre Paşte. De fapt, în istoria mântuirii este mereu în acelaşi timp duminică de Paşte şi Sâmbătă Sfântă. Şi acest "în acelaşi timp" duce la inima convingerilor de credinţă şi a gândirii teologice a lui Benedict al XVI-lea, care constă în triada adevăr, iubire şi libertate.

"Numai dacă adevărul şi iubirea sunt în acord, omul poate să fie fericit: numai adevărul ne face liberi". Cu aceste cuvinte clare, Joseph Ratzinger a condensat într-o formulă nucleul gândirii sale teologice. În acest mod el ţine unit ceea ce este în mod indisolubil legat, dar pe care mentalitatea de astăzi adesea desparte când consideră iubirea şi adevărul ca fiind contrapuse, legând libertatea numai de iubire, dar nu de adevăr. Şi în schimb, pentru Benedict al XVI-lea, iubirea şi adevărul au aşa de mult nevoie una de celălalt şi se hrănesc aşa de mult una cu celălalt încât el poate să afirme: "Iubirea, fără adevăr, devine oarbă şi se transformă într-o caricatură a ei însăşi - adevărul fără iubire devine crud şi îşi pierde însăşi natura sa".

În ochii lui Benedict al XVI-lea, creştinismul este efectiv religia iubirii nu numai prin originea sa ci şi în natura sa cea mai profundă. Creştinismul derivă din iubirea lui Dumnezeu, care ne iubeşte şi ne conduce pe noi oamenii la iubire, pe care noi o redăm lui Dumnezeu şi pe care prin urmare ne-o dăm reciproc. Totuşi, această iubire nu este ceva comod şi la bun preţ, ci cere ca şi noi să ne deschidem la adevărul său, care este angajant.

Ratzinger a contribuit mult la reînnoirea doctrinei catolice despre Biserică, începând de la teza sa de doctorat despre conceptul de Biserică în sfântul Augustin până la pregătirea şi la receptarea ecleziologiei Conciliului al II-lea din Vatican. Totuşi, pentru el Biserica nu este în primul rând temă de teologie, ci - ca "subiect viu şi imutabil prin schimbările istoriei" - ea este spaţiul vital în care se împlineşte teologia întrucât este reflecţie de credinţă. De fapt, credinţa creştină este caracterizată de două elemente: pe de o parte de acel tu, de raportul personal al fiecărui creştin cu Dumnezeu, pe de altă parte de acel noi, în sensul că credinţa fiecărui creştin este întotdeauna un a crede cu credinţa Bisericii şi fiecare creştin poate trăi credinţa sa numai în cadrul comunităţii de credinţă a Bisericii.

Şi această dublă realitate este deja înscrisă în ziua de naştere a lui Joseph Ratzinger. Cu ocazia celei de-a optzecea zi de naştere a sa, el a văzut în realitatea biografică prin care naşterea şi renaşterea i-au fost dăruite în aceeaşi zi, la începutul sărbătorii Paştelui, şi un semn al faptului că naşterea şi renaşterea sunt legate, ca "familie pământească şi mare familie a lui Dumnezeu" şi că ele reprezintă "marele dar al multiplelor milostiviri ale lui Dumnezeu, fundamentul pe care ne sprijinim".

(După L'Osservatore Romano, 7 aprilie 2017)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.