CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN EGIPT
(28-29 aprilie 2017)

Întâlnire de rugăciune cu clerul, călugării, călugăriţele şi seminariştii

Seminarul Patriarhal din Maadi, Cairo

Sâmbătă, 29 aprilie 2017

Preafericiri,

Iubiţi fraţi şi surori,

Al Salamò Alaikum! (Pacea să fie cu voi!)

"Aceasta este ziua făcută de Domnul, să ne bucurăm în El! Cristos a învins moartea pentru totdeauna, să ne bucurăm în El!".

Sunt fericit să fiu între voi în acest loc unde sunt formaţi preoţii şi care reprezintă inima Bisericii catolice din Egipt. Sunt fericit să salut în voi, preoţi, consacraţi şi consacrate din mica turmă catolică din Egipt, "drojdia" pe care Dumnezeu o pregăteşte pentru această ţară binecuvântată, pentru ca, împreună cu fraţii noştri ortodocşi, să crească în ea Împărăţia sa (cf. Mt 13,13).

Doresc înainte de toate să vă mulţumesc pentru mărturia voastră şi pentru tot binele pe care-l realizaţi în fiecare zi, lucrând în mijlocul atâtor provocări şi adesea puţine mângâieri. Doresc şi să vă încurajez! Nu vă fie frică de poara cotidianului, de povara circumstanţelor dificile pe care unii dintre voi trebuie să le străbată. Noi venerăm Sfânta Cruce, instrument şi semn al mântuirii noastre. Cine fuge de Cruce fuge de Înviere!

"Nu te teme, turmă mică, pentru că i-a plăcut Tatălui vostru să vă dea împărăţia!" (Lc 12,32).

Aşadar este vorba de a crede, de a mărturisi adevărul, de a semăna şi a cultiva fără a aştepta recolta. În realitate, noi adunăm roadele unei cete de alţii, consacraţi şi nu, care cu generozitate au lucrat în via Domnului: istoria voastră este plină de ei!

Şi în mijlocul atâtor motive de descurajare şi printre atâţia profeţi de distrugere şi de condamnare, în mijlocul atâtor glasuri negative şi disperate, voi să fiţi o forţă pozitivă, să fiţi lumină şi sare a acestei societăţi; să fiţi locomotiva care trage trenul înainte, îndreptat spre ţintă; să fiţi semănători de speranţă, constructori de punţi şi făcători de dialog şi de înţelegere.

Acest lucru este posibil dacă persoana consacrată nu cedează în faţa ispitelor pe care le întâlneşte în fiecare zi pe drumul său. Aş vrea să evidenţiez câteva, dintre cele mai semnificative. Voi le cunoaşteţi, pentru că aceste ispite au fost bine descrise de primii monahi din Egipt.

1- Ispita de a se lăsa târât şi a nu conduce. Păstorul cel Bun are datoria să conducă turma (cf. In 10,3-4), s-o conducă la iarbă proaspătă şi la izvorul de apă (cf. Ps 23). Nu se poate lăsa târât de dezamăgire şi de pesimism: "Ce pot să fac?". Este mereu plin de iniţiative şi de creativitate, ca un izvor care ţâşneşte şi atunci când este secat; are mereu mângâierea de consolare şi atunci când inima sa este ostenită; este un tată când fiii îl tratează cu recunoştinţă dar mai ales când nu-i sunt recunoscători (cf. Lc 15,11-32). Fidelitatea noastră faţă de Domnul nu trebuie să depindă niciodată de recunoştinţa umană: "Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti" (Mt 6,4.6.18).

2- Ispita de a se plânge încontinuu. Este uşor a-i acuza mereu pe alţii, datorită lipsurilor superiorilor, datorită condiţiilor ecleziastice sau sociale, datorită posibilităţilor puţine... Însă consacratul este cel care, cu ungerea Duhului Sfânt, transformă orice obstacol în oportunitate şi nu orice dificultate în scuză! Cine se plânge mereu este în realitate unul care nu vrea să muncească. Pentru aceasta Domnul adresându-se păstorilor a spus: "Îndreptaţi mâinile moleşite şi genunchii fără vlagă" (Evr 12,12; cf. Is 35,3).

3- Ispita bârfei şi a invidiei. Şi aceasta este urâtă! Pericolul este serios când consacratul, în loc să-i ajute pe cei mici să crească şi să se bucure pentru succesele fraţilor şi surorilor, se lasă dominat de invidie şi devine unul care îi răneşte pe ceilalţi cu bârfa. Când, în loc să se străduiască pentru a creşte, începe să-i distrugă pe cei care cresc; în loc să urmeze exemplele bune, le judecă şi le diminuează valoarea lor. Invidia este un cancer care ruinează orice corp în puţin timp: "Dacă o împărăţie este dezbinată în sine, împărăţia aceea nu poate dăinui, iar dacă o casă este dezbinată în sine, casa aceea nu va putea dăinui" (Mc 3,24-25). De fapt - nu uitaţi! -, "prin invidia diavolului moartea a intrat în lume" (Înţ 2,24). Şi bârfa este mijlocul şi arma.

4- Ispita de a se compara cu alţii. Bogăţia se află în diversitatea şi în unicitatea fiecăruia dintre noi. A ne compara cu cei care sunt mai bine ne duce adesea să cădem în supărare; a ne compara cu cei care sunt mai rău ne duce adesea să cădem în mândrie şi în lene. Cine tinde să se compare mereu cu alţii ajunge să se paralizeze. Să învăţăm de la sfinţii Petru şi Paul să trăim diversitatea caracterelor, a carismelor şi a opiniilor în ascultare şi în docilitate faţă de Duhul Sfânt.

5- Ispita "faraonismului" - suntem în Egipt! -, adică a împietririi inimii şi a închiderii ei în faţa Domnului şi a fraţilor. Este ispita de a ne simţi deasupra celorlalţi, deci de a-i supune prin laudă deşartă; de a avea prezumţia de fi slujiţi în loc de a sluji. Este o ispită comună încă de la început printre discipoli, care - spune Evanghelia - "pe drum discutaseră unii cu alţii despre cine este mai mare" (Mc 9,34). Antidotul acestei otrave este: "Dacă cineva vrea să fie primul, să fie ultimul dintre toţi şi slujitorul tuturor!" (Mc 9,35).

6- Ispita individualismului. Cum spune cunoscuta vorbă egipteană: "Eu, şi după mine potopul". Este ispita egoiştilor care, mergând, pierd ţinta şi în loc să se gândească la alţii se gândesc la ei înşişi, fără să simtă nicio ruşine, ba chiar justificându-se. Biserica este o comunitate a credincioşilor, trupul lui Cristos, unde mântuirea unui mădular este legată de sfinţenia tuturor (cf. 1Cor 12,12-27; Lumen gentium, 7). În schimb individualistul este motiv de scandal şi de conflictualitate.

7- Ispita de a merge fără busolă şi fără ţintă. Consacratul îşi pierde identitatea şi începe să nu fie "nici carne nici peşte". Trăieşte cu inima împărţită între Dumnezeu şi mondenitate. Uită de prima sa iubire (cf. Ap 2,4). În realitate, fără a avea o identitate clară şi solidă consacratul merge fără orientare şi în loc să-i conducă pe alţii îi risipeşte. Identitatea voastră ca fii ai Bisericii este aceea de a fi copţi - adică înrădăcinaţi în rădăcinile voastre nobile şi antice - şi de a fi catolici - adică parte a Bisericii una şi universală: ca un copac care cu cât este mai înrădăcinat în pământ cu atât este mai înalt în cer!

Dragi preoţi, dragi consacraţi, a rezista în faţa acestor ispite nu este uşor, dar este posibil dacă suntem altoiţi în Isus: "Rămâneţi în mine, şi eu în voi! După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine dacă nu rămâne în viţă, tot la fel nici voi, dacă nu rămâneţi în mine" (In 15,4). Cu cât suntem mai înrădăcinaţi în Cristos, cu atât suntem mai vii şi rodnici! Numai astfel persoana consacrată poate păstra uimirea, pasiunea primei întâlniri, atracţia şi recunoştinţa în viaţa sa cu Dumnezeu şi în misiunea sa. De calitatea vieţii noastre spirituale depinde cea a consacrării noastre.

Egiptul a contribuit la îmbogăţirea Bisericii cu inestimabila comoară a vieţii monastice. De aceea, vă îndemn să luaţi din exemplul sfântului Paul eremitul, al sfântului Anton, al sfinţilor părinţi ai deşertului, al numeroşilor monahi, care cu viaţa lor şi exemplul lor au deschis porţile cerului pentru atâţia fraţi şi surori; şi astfel şi voi puteţi să fiţi lumină şi sare, adică motiv de mântuire pentru voi înşivă şi pentru toţi ceilalţi, care cred sau nu cred, şi în special pentru cei din urmă, cei nevoiaşi, cei abandonaţi şi cei rebutaţi.

Sfânta Familie să vă ocrotească şi să vă binecuvânteze pe voi toţi, ţara voastră şi pe toţi locuitorii săi. Din adâncul inimii mele urez fiecăruia dintre voi tot binele şi prin intermediul vostru îi salut pe credincioşii pe care Dumnezeu i-a încredinţat îngrijirii voastre. Domnul să vă dea roadele Duhului său Sfânt: "iubirea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, bunăvoinţa, fidelitatea, blândeţea, cumpătarea" (Gal 5,22).

Veţi fi mereu prezenţi în inima mea şi în rugăciunea mea. Curaj şi înainte cu Duhul Sfânt! "Aceasta este ziua făcută de Domnul, să ne bucurăm în El!". Şi vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.