CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN EGIPT
(28-29 aprilie 2017)

Discursul Sfântului Părinte adresat participanţilor la Conferinţa Internaţională pentru Pace

Al-Azhar Conference Centre, Cairo
Vineri, 28 aprilie 2017

Al Salamò Alaikum!

Este un mare dar să fiu aici şi să încep în acest loc vizita mea în Egipt, adresându-mă vouă în cadrul acestei Conferinţe Internaţionale pentru Pace. Îi mulţumesc fratelui meu, marele imam, pentru că a conceput-o şi a organizat-o şi pentru că m-a invitat cu respect. Aş vrea să vă ofer câteva gânduri, scoţându-le din glorioasa istorie a acestei ţări, care în secole a apărut lumii ca ţară de civilizaţie şi ţară de alianţe.

Ţară de civilizaţie. Încă din antichitate, civilizaţia apărută pe malurile Nilului a fost sinonim cu civilizare: în Egipt s-a ridicat sus lumina cunoaşterii, făcând să răsară un patrimoniu cultural inestimabil, format din înţelepciune şi inteligenţă, din cuceriri matematice şi astronomice, din forme minunate de arhitectură şi de artă figurativă. Căutarea ştiinţei şi valoarea instruirii au fost alegeri rodnice de dezvoltare întreprinse de locuitorii antici ai acestei ţări. Sunt alegeri necesare şi pentru viitor, alegeri de pace şi pentru pace, pentru că nu va fi pace fără o educaţie adecvată a tinerelor generaţii. Şi nu va fi o educaţie adecvată pentru tinerii de astăzi dacă formarea oferită lor nu va răspunde bine naturii omului, fiinţă deschisă şi relaţională.

De fapt, educaţia devine înţelepciune de viaţă când este capabilă să extragă din om, în contact cu Acela care-l transcende şi cu ceea ce-l înconjoară, ce este mai bune din el, formând identităţi care nu se concentrează asupra lor însele. Înţelepciunea îl caută pe celălalt, depăşind tentaţia de a se înţepeni şi de a se închide; deschisă şi în mişcare, umilă şi investigatoare în acelaşi timp, ea ştie să valorizeze trecutul şi să-l pună în dialog cu prezentul, fără a renunţa la o hermeneutică adecvată. Această înţelepciune pregăteşte un viitor în care nu se tinde la prevalarea propriei părţi, ci la celălalt ca parte integrantă din sine: ea nu încetează, în prezent, să găsească ocazii de întâlnire şi de împărtăşire; de la trecut învaţă că din rău provine numai rău şi din violenţă numai violenţă, într-o spirală care ajunge să închidă. Această înţelepciune, refuzând dorinţa de necinste, pune în centru demnitatea omului, preţios în ochii lui Dumnezeu, şi o etică demnă de om, refuzând frica de celălalt şi teama de a cunoaşte prin acele mijloace cu care l-a înzestrat Creatorul[1].

Tocmai în domeniul dialogului, în special interreligios, suntem chemaţi mereu să mergem împreună, având convingerea că viitorul tuturor depinde şi de întâlnirea dintre religii şi culturi. În acest sens, lucrarea Comitetului mixt pentru dialog între Consiliul Pontifical pentru Dialogul Interreligios şi Comitetul de la Al-Azhar pentru dialog ne oferă un exemplu concret şi încurajator. Trei orientări fundamentale, dacă sunt bine conjugate, pot să ajute dialogul: datoria identităţii, curajul alterităţii şi sinceritatea intenţiilor. Datoria identităţii, pentru că nu se poate stabili un dialog adevărat pe ambiguitate sau pe sacrificarea binelui pentru a fi pe placul celuilalt; curajul alterităţii, pentru că acela care este diferit de mine, cultural sau religios, nu trebuie văzut şi tratat ca un duşman, ci primit ca un tovarăş de drum, având convingerea genuină că binele fiecăruia se află în binele tuturor; sinceritatea intenţiilor, pentru că dialogul, ca expresie autentică a umanului, nu este o strategie pentru a realiza scopuri secundare, ci o cale de adevăr, care merită să fie întreprinsă cu răbdare pentru a transforma competiţia în colaborare.

A educa la deschiderea respectuoasă şi la dialogul sincer cu celălalt, recunoscându-i drepturile şi libertăţile fundamentale, în special cea religioasă, constituie calea cea mai bună pentru a edifica împreună viitorul, pentru a fi constructori de civilizaţie. Pentru că singura alternativă la civilizaţia întâlnirii este necivilizaţia ciocnirii, nu există alta. Şi pentru a contrasta cu adevărat barbaria celui care suflă asupra urii şi incită la violenţă, trebuie însoţite şi formate generaţii care să răspundă la logica incendiară a răului cu creşterea răbdătoare a binelui: tineri care, ca pomi bine plantaţi, să fie înrădăcinaţi în terenul istoriei şi, crescând spre Cel Înalt şi alături de ceilalţi, să transforme în fiecare zi aerul poluat al urii în oxigenul fraternităţii.

În această provocare de civilizaţie atât de urgentă şi pasionantă suntem chemaţi, creştini şi musulmani, şi toţi cei care cred, să dăm contribuţia noastră: „trăim sub soarele unicului Dumnezeu milostiv. […] În acest sens putem aşadar să ne numim unii pe alţii fraţi şi surori […], pentru că fără Dumnezeu viaţa omului ar fi asemenea cerului fără soare”[2]. Să se înalţe soarele unei fraternităţi reînnoite în numele lui Dumnezeu şi să răsară din această ţară, sărutată de soare, zorile unei civilizaţii a păcii şi a întâlnirii. Să mijlocească pentru asta sfântul Francisc de Assisi, care în urmă cu opt secole a venit în Egipt şi l-a întâlnit pe sultanul Malik al Kamil.

Ţară de alianţe. În Egipt n-a apărut numai soarele înţelepciunii; şi lumina policromatică a religiilor a luminat această ţară: aici, de-a lungul secolelor, „diferenţele de religie au constituit o formă de îmbogăţire reciprocă în slujba unicei comunităţi naţionale”[3]. Credinţe diferite s-au întâlnit şi diferite culturi s-au amestecat, fără a se contopi ci recunoscând importanţa de a se alia pentru binele comun. Alianţe de acest tip sunt deosebit de urgente astăzi. Vorbind despre asta, aş vrea să utilizez ca simbol „Muntele Alianţei” care se înalţă în această ţară. Sinaiul ne aminteşte înainte de toate că o alianţă autentică pe pământ nu poate să facă abstracţie de cer, că omenirea nu-şi poate propune să se întâlnească în pace excluzându-l pe Dumnezeu de la orizont şi nici nu poate urca pe munte pentru a pune stăpânire pe Dumnezeu (cf. Ex 19,12).

Este vorba despre un mesaj actual, în faţa rămânerii prezente a unui paradox periculos, prin care pe de o parte se tinde să se izoleze religia în sfera privată, fără a o recunoaşte ca dimensiune constitutivă a fiinţei umane şi a societăţii; pe de altă parte se confundă, fără a distinge cum se cuvine, sfera religioasă şi cea politică. Există riscul ca religia să fie absorbită de gestionarea afacerilor temporale şi tentată de linguşirile puterilor lumeşti care în realitate o instrumentalizează. Într-o lume care a globalizat multe instrumente tehnice utile, dar în acelaşi timp atâta indiferenţă şi neglijenţe, şi care aleargă cu o viteză frenetică, în mod dificil sustenabilă, se simte nostalgia marilor întrebări de sens, pe care religiile le fac să apară şi care trezesc amintirea propriilor origini: vocaţia omului, care nu este făcut pentru a se epuiza în precaritatea afacerilor pământeşti, ci pentru a se îndrepta spre Absolutul la care tinde. Pentru aceste motive, astăzi în special, religia nu este o problemă ci este parte a soluţiei: împotriva tentaţiei de a ne aşeza comod într-o viaţă monotonă, unde totul se naşte şi se termină aici pe pământ, ea ne aminteşte că este necesar să înălţăm sufletul spre Cel Înalt pentru a învăţa să construim cetatea oamenilor.

În acest sens, îndreptând iarăşi în mod ideal privirea spre Muntele Sinai, aş vrea să mă refer la acele porunci, promulgate acolo, înainte de a fi scrise pe piatră[4]. În centrul celor „zece cuvinte” răsună, adresată oamenilor şi popoarelor din orice timp, porunca „să nu ucizi” (Ex 20,13). Dumnezeu, iubitor al vieţii, nu încetează să-l iubească pe om şi pentru aceasta îl îndeamnă să contrasteze calea violenţei, drept condiţie fundamentală a oricărei alianţe pe pământ. Sunt chemate să realizeze acest imperativ, înainte de toate şi astăzi în mod deosebit, religiile pentru că, în timp ce ne aflăm în necesitatea urgentă de Absolut, nu se poate face abstracţie de excluderea oricărei absolutizări care justifică forme de violenţă. De fapt, violenţa este negarea oricărei religiozităţi autentice.

Ca responsabili religioşi, suntem chemaţi aşadar să demascăm violenţa care se travesteşte în presupusă sacralitate, bazându-se pe absolutizarea egoismelor şi nu pe deschiderea autentică la Absolut. Suntem ţinuţi să denunţăm încălcările împotriva demnităţii umane şi împotriva drepturilor umane, să aducem la lumină tentativele de a justifica orice formă de ură în numele religiei şi să le condamnăm ca falsificare idolatrică a lui Dumnezeu: numele său este Sfânt, El este Dumnezeu de pace, Dumnezeu salam[5]. De aceea numai pacea este sfântă şi nicio violenţă nu poate fi săvârşită în numele lui Dumnezeu, pentru că ar profana Numele său.

Împreună, din această ţară de întâlnire între cer şi pământ, de alianţe între neamuri şi între cei care cred, repetăm un „nu” puternic şi clar oricărei forme de violenţă, răzbunare şi ură comise în numele religiei sau în numele lui Dumnezeu. Împreună afirmăm incompatibilitatea între violenţă şi credinţă, între a crede şi a urî. Împreună declarăm sacralitatea fiecărei vieţi umane împotriva oricărei forme de violenţă fizică, socială, educativă sau psihologică. Credinţa care nu se naşte dintr-o inimă sinceră şi dintr-o iubire autentică faţă de Dumnezeu Milostiv este o formă de adeziune convenţională sau socială care nu-l eliberează pe om ci îl striveşte. Spunem împreună: cu cât se creşte în credinţa în Dumnezeu cu atât se creşte în iubirea faţă de aproapele.

Însă religia nu este desigur chemată numai să demaşte răul; are în sine vocaţia de a promova pacea, astăzi probabil mai mult ca vreodată[6]. Fără a ceda în faţa sincretismelor conciliante[7], misiunea noastră este aceea de a ne ruga unii pentru alţii cerând lui Dumnezeu darul păcii, de a ne întâlni, de a dialoga şi de a promova înţelegerea în spirit de colaborare şi prietenie. Noi, creştinii – şi eu sunt creştin – „nu-l putem invoca pe Dumnezeu ca Tată al tuturor oamenilor, dacă refuzăm să ne comportăm ca fraţi faţă de unii dintre oamenii care sunt creaţi după imaginea lui Dumnezeu”[8]. Fraţi ai tuturor. Mai mult, recunoaştem că, fiind cufundaţi într-o luptă constantă împotriva răului care ameninţă lumea pentru ca să nu mai fie „spaţiul unei adevărate fraternităţi”, cei care „cred în dragostea lui Dumnezeu El le dă certitudinea că tuturor oamenilor le este deschisă calea iubirii şi că strădania de a instaura fraternitatea universală nu este zadarnică”[9]. Mai mult, este esenţială: la puţin sa la nimic nu foloseşte de fapt a ridica glasul şi a alerga ca să se rearmeze pentru a se proteja: astăzi este nevoie de constructori de pace nu de arme; astăzi este nevoie de constructor de pace, nu de provocatori de conflicte; de pompieri şi nu de incendiatori; de predicatori ai reconcilierii şi nu de vestitori de distrugere.

Se asistă cu descumpănire la faptul că, în timp ce pe de o parte se îndepărtează de realitatea popoarelor, în numele unor obiective care nu se uită la nimeni, pe de altă parte, prin reacţie, apar populisme demagogice, care desigur nu ajută la consolidarea păcii şi stabilităţii: nicio incitare violentă nu va garanta pacea şi orice acţiune unilaterală care nu demarează procese constructive şi împărtăşite este în realitate un cadou oferit creatorilor radicalismelor şi violenţei.

Pentru a preveni conflictele şi a edifica pacea este fundamental să ne străduim pentru a înlătura situaţiile de sărăcie şi de exploatare, unde extremismele încolţesc mai uşor, şi pentru a bloca fluxurile de bani şi de arme spre cel care hrăneşte violenţa. Şi mai la rădăcină, este necesar să se oprească proliferarea armelor care, dacă sunt produse şi comercializate, mai devreme sau mai târziu vor fi şi utilizate. Numai făcând transparente manevrele tulburi care alimentează cancerul războiului se pot preveni cauzele sale reale. La această angajare urgentă şi grea sunt angajaţi responsabilii naţiunilor, ai instituţiilor şi ai informaţiei, ca şi noi responsabilii de civilizaţii, convocaţi de Dumnezeu, de istorie şi de viitor să demarăm, fiecare în propriul teren, procese de pace, nesustrăgându-ne să punem baze solide de alianţă între popoare şi state. Doresc ca această nobilă şi iubită ţară a Egiptului, cu ajutorul lui Dumnezeu, să poată răspunde iar la vocaţia sa de civilizaţie şi de alianţă, contribuind la dezvoltarea proceselor de pace pentru acest iubit popor şi pentru întreaga regiune medio-orientală.

Al Salamò Alaikum!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] „De altfel, o etică de fraternitate şi de coexistenţă paşnică între persoane şi între popoare nu se poate baza pe logica fricii, a violenţei şi a închiderii, ci pe responsabilitate, pe respect şi pe dialogul sincer”: Nonviolenţa: stilul unei politici pentru pace, Mesajul pentru Ziua Mondială a Păcii 2017, 5.

[2] Ioan Paul al II-lea, Discurs adresat autorităţilor musulmane, Kaduna (Nigeria), 14 februarie 1982.

[3] Idem, Discurs la ceremonia de sosire, Cairo, 24 februarie 2000.

[4] „Au fost înscrise în inima omului ca lege morală universală, valabilă în orice timp şi în orice loc”. Ele oferă „baza autentică pentru viaţa indivizilor, a societăţilor şi a naţiunilor; […] sunt unicul viitor al familiei umane. Îl salvează pe om de forţa distructivă a egoismului, a urii şi a minciunii. Evidenţiază toate divinităţile false care îl reduc la sclavie: iubirea de sine până la excluderea lui Dumnezeu, aviditatea de putere şi de plăcere care răstoarnă ordinea dreptăţii şi degradează demnitatea noastră umană şi pe cea a aproapelui nostru”: Idem, Omilia la celebrarea Cuvântului la Muntele Sinai, Mănăstirea Sfânta Ecaterina, 26 februarie 2000.

[5] Cf. Discurs în moscheea centrală din Koudoukou, Bangui (Republica Centrafricană), 30 noiembrie 2015.

[6] „Probabil niciodată ca acum în istoria omenirii a devenit clară pentru toţi legătura intrinsecă dintre o atitudine autentic religioasă şi marele bine al păcii” (Ioan Paul al II-lea, Discurs adresat reprezentanţilor Bisericilor creştine şi Comunităţilor ecleziale şi religiilor mondiale, Assisi, 27 octombrie 1986: Insegnamenti IX, 2 (1986), 1268.

[7] Cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, nr. 251.

[8] Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Declaraţia Nostra aetate, 5.

[9] Idem, Constituţia pastorală Gaudium et spes, 37.38.
 

lecturi: 8.