Wojtyła şi Pinochet, adevărul despre acea fotografie rod al unei înşelătorii

De Luis Badilla

În urmă cu treizeci de ani, la 1 aprilie 1987, sfântul Ioan Paul al II-lea, imediat după sosirea la aeroportul internaţional din Santiago de Cile, la ceremonia de bun-venit, cu fermitate şi claritate pentru cel care voia să înţeleagă - şi printre cei prezenţi era dictatorul general Augusto Pinochet cu generalii săi - a rostit aceste cuvinte: "Ca mesager al lui Cristos, purtător de cuvânt al mesajului său în slujba omului, împreună cu toţi păstorii Bisericii, proclam demnitatea inalienabilă a persoanei umane create de Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa şi destinată pentru mântuirea veşnică. Însufleţit de acest spirit, exclusiv religios şi pastoral, doresc să celebrez cu voi misterul pascal al lui Isus Cristos, pentru a-l insera mai profund în viaţa şi în istoria patriei voastre atât de iubite. Vom medita în comun învăţăturile Domnului, ne vom ruga uniţi şi în mod comunitar vom încerca să facem în aşa fel încât mesajul Răscumpărătorului divin să pătrundă în vieţile noastre şi în structurile societăţii, pentru a le transforma după planul lui Dumnezeu, convertind inimile şi construind o ţară reconciliată".

În aceeaşi zi în colina San Cristóbal, la picioarele unui uriaş monument dedicat Fecioarei Maria, Papa Wojtyła a adăugat: "Din acest loc la picioarele Mariei, care a fost peste jumătate de secol un far de speranţă, salut şi binecuvântez pe toţi locuitorii ţării, de la Arica la Cabo de Hornos până în Insula Paştelui - dar în mod deosebit pe toţi cei care suferă în trup şi în spirit; bărbaţii, femeile şi copiii din populaţiile marginalizate; comunităţile indigene; muncitorii şi conducătorii, cei care au îndurat consecinţele violenţei; tinerii, bolnavii, bătrânii. Găsesc un loc în inima mea de păstor şi toţi chilienii care din atâtea părţi ale lumii privesc cu nostalgie la ţara îndepărtată. Ca preot şi păstor, mă gândesc cu iubire la toţi cei care, cedând în faţa forţelor răului, l-au ofensat pe Dumnezeu şi pe fraţii lor: în numele Domnului Isus îi invit la convertire pentru ca să aibă pacea".

O pregătire negociată îndelung

Limbaj măsurat, îndelung studiat şi elaborat, cu discursuri văzute şi revăzute de mai multe ori şi ţinute sub control până în ultimul moment. Vizita Papei în Chile în aprilie 1987, unde dictatura militară a lui Pinochet guverna cu mână de fier fără să aibă grijă de respectarea vreunui drept de 14 ani, era printre cele mai dificile făcute până în acel moment (32 de la începutul pontificatului). Pontiful, diplomaţia vaticană, Biserica din Chile, opinia publică internă şi internaţională, politica din afara graniţelor continentului, toţi, erau conştienţi de delicateţea misiunii. Presa din jumătate de glob nu numai că era prezentă cu sute de trimişi, ci urmărea pelerinajul minut cu minut. Pentru a trăi un asemenea moment a trebuit să se aştepte până în 1998, anul vizitei lui Ioan Paul al II-lea în Cuba.

Chestiunea principală, aproape unică s-ar spune, era una singură: papa şi dictatorul, îndeosebi viclenia şi disperarea lui Pinochet, care nu era convins în interiorul său de "bunătatea" vizitei papei pentru regimul său oribil. Generalul se temea de papa şi se temea de reacţia poporului, în afară de asta se temea - şi în asta a fost clarvăzător - de consecinţele destabilizatoare pentru regimul său, deşi treptate şi nu imediate, care puteau proveni din prezenţa lui Karol Wojtyła. A făcut orice pentru a evita ca papa să-i întâlnească pe toţi exponenţii opoziţiei, aşa cum s-a întâmplat la 3 aprilie 1987. A încercat până la capăt să evite un discurs al lui Ioan Paul al II-lea adresat conducătorilor opoziţiilor. A folosit orice mijloc: diplomaţia care nu face zgomot, ameninţarea, tonul dur şi energic, insinuând represalii împotriva Bisericii din Chile cu care raporturile erau foarte rele de mulţi ani, îndeosebi cu cardinalul Raul Silva Henríquez, de acum arhiepiscop emerit de Santiago, "cel mai ferm, coerent şi evanghelic opozant" al său.

Şi Biserica locală şi Vaticanul se temeau de Pinochet, de insolenţa, nemernicia şi duplicitatea sa. Putem scrie asta şi pentru că l-am cunoscut personal pe general şi cu care am vorbit de mai multe ori, chiar cu puţine zile înainte de puciul pe care l-a condus cu cruzime chiar dacă până cu un minut înainte spunea că este "un militar care respectă Constituţia". Cu Pinochet şi cu ai săi pregătirea vizitei a fost lungă şi delicată şi pentru că pretenţiile sale, identice cu acelea ale lui Imelda Marcos, soţia dictatorului din Filipine (ţară vizitată de papa Wojtyła în 1981), erau neruşinate: să-l însoţească pe pontif în toate evenimentele principale ale programului de şase zile în cinci oraşe. Responsabilii pregătirii călătoriei l-au informat în mai multe rânduri pe Pinochet că protocolul pontifical prevedea numai trei întâlniri: sosirea, plecarea şi vizita de curtoazie la casa guvernului (La Moneda), însă acest lucru nu i-a plăcut niciodată până acolo încât s-a simţit "marginalizat şi maltratat" (din partea vaticană). După mai mulţi ani a continuat să relateze cu amărăciune acest eveniment arătând cu degetul împotriva unui "entourage al polonezului" neprecizat mai bine (cuvinte textuale spuse unui ambasador al său).

Fotografia foarte cunoscută

La 2 aprilie 1987, la 9 dimineaţa era prevăzută, pregătită şi organizată cu precizie milimetrică din partea părintelui Roberto Tucci şi a colaboratorilor săi vizita de curtoazie a sfântului Ioan Paul al II-lea la palatul prezidenţial, La Moneda. Întâlnirea privată trebuia să dureze 10 minute şi apoi erau prevăzute alte câteva minute pentru salutarea rudelor mai apropiate. După aceea papa trebuia să meargă imediat la "La Bandera", probabil cel mai sărac cartier din periferia capitalei chiliene de atunci, vizită pe care Karol Wojtyła o considera foarte importantă şi pe care voia să o desfăşoare cu calm şi seninătate.

În schimb dictatura a creat şi pregătit un lucru foarte diferit de ceea ce fusese concordat şi încercat de mai multe ori. În timpul primelor ore ale dimineţii au fost transportate în piaţa din faţa palatului prezidenţial aproape 7-8 mii de persoane, susţinători ai guvernului ("Vreau să-l văd pe Papa", se spune jurnaliştilor). Apoi, cele 20-25 de minute cât trebuia să dureze toată vizita au devenit peste 45 graţie întârzierilor şi surprizelor create pentru a face să crească miile de glasuri care veneau din piaţă ("Juan Pablo Segundo te quiere tot el mundo"... [Ioan Paul al II-lea, te iubeşte toată lumea]). La un moment dat, rod al "manevrei studiate", la sfârşitul colocviului cu dictatorul, Papa a fost scos pe o uşă neprevăzută în acorduri, cu propunerea clară de a-l pune în faţa unei mari perdele negre, moment în care Pinochet s-a adresat Papei astfel: "Sanctitate, afară oamenii vor să vă salute şi să vă vadă. Aşteaptă o binecuvântare a dumneavoastră". În aceeaşi clipă, nişte militari au dat perdeaua la o parte şi au deschis fereastra balconului central al palatului prezidenţial care dădea spre piaţa aflată în sărbătoare. Ioan Paul al II-lea a rămas amuţit, simţindu-se trădat şi constrâns să se conformeze manevrelor lui Pinochet care după aceea, prin colaboratorii săi, a transmis o minciună ruşinoasă: că Papa Ioan Paul al II-lea i-ar fi dat împărtăşania, minciună uriaşă care, repetată fără control, încă este promovată ca "autentică".

Iată relatarea unui protagonist al acestei istorii, cardinalul Roberto Tucci, responsabil al organizării vizitei: "Apoi cum să uit faţa lui Wojtyła când şi-a dat seama de lovitura pe care i-a jucat-o Pinochet în timpul călătoriei în Chile în 1987? L-a făcut să apară împreună cu el la balconul palatului prezidenţial, împotriva voinţei sale. Ne-a luat pe toţi în râs. Noi cei din suită am fost conduşi într-un salon în aşteptarea colocviului privat. Conform celor stabilite - pe care le-am concordat din dispoziţia precisă a Papei - Ioan Paul al II-lea şi preşedintele nu trebuiau să apară pentru a saluta mulţimea. Wojtyła era foarte critic faţă de dictatorul chilian şi nu voia să apară alături de el. Eu pândeam mereu uşa care lega salonul, unde eram noi cei din suită, cu camera în care erau Papa şi Pinochet. Însă cu o manevră studiată i-au scos pe altă uşă. Au trecut prin faţa unei mari perdele negre închise - ne-a povestit după aceea Papa furios - şi Pinochet l-a oprit acolo pe Ioan Paul al II-lea, ca şi cum trebuia să-i arate ceva. Perdeaua a fost dată la o parte dintr-o dată şi Pontiful s-a aflat în faţa balconului deschis spre piaţa plină de oameni. N-a putut să se retragă, dar îmi amintesc că atunci când şi-a luat rămas-bun de la Pinochet l-a îngheţat cu privirea. Alfonsín, în Argentina, a fost mai respectuos şi n-a pretins deloc să apară alături de el. În schimb în Africa regi, dictatori şi guvernanţi corupţi îl trăgeau din toate părţile pentru a profita de imaginea lui. El ştia asta, dar era un cont de plătit pentru a-i întâlni pe oameni. Era îndurerat de asta, dar suporta. Apoi cu noi se descărca. Şi când vorbea, nu precupeţea denunţările" (L'Osservatore Romano, 23 decembrie 2009).

Pinochet, la 6 aprilie 1987, şi-a luat rămas-bun de la Papa Ioan Paul al II-lea, umflat de mulţumire. Considera că a "învins". Numai după mai mulţi ani şi-a dat seama de două lucruri: că Sfântul Părinte în câteva clipe, în palatul guvernului, înţelesese până la capăt cine era el cu adevărat şi apoi, că Papa pe care el se lăuda că l-a înşelat semănase sfârşitul său.

(După Vatican Insider, 1 aprilie 2017)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.