Părintele Sosa: "Autosuficienţa este idolul din timpul nostru"

De Cristina Uguccioni

La 14 octombrie 2016 părintele Arturo Sosa Abascal, venezuelean, a fost ales prepozit general al Societăţii lui Isus. Al treizecilea succesor al sfântului Ignaţiu de Loyola, primul non-european, are 68 de ani, este licenţiat în teologie şi filozofie şi a obţinut doctoratul în ştiinţe politice: în ţara sa a fost profesor universitare, rector al Universităţii Catolice de la Táchira şi director al Gumilla, centrul de cercetări şi acţiune socială al Societăţii lui Isus. După ce a condus (din 1998 până în 2004) pe iezuiţii venezuelani în calitate de superior provincial, a fost numit consilier al părintelui general, iar în 2004, delegat pentru casele şi operele interprovinciale ale Societăţii lui Isus la Roma. L-am întâlnit pentru a-i adresa câteva întrebări cu privire la noua sa funcţie şi la această trecere de epocă.

Ce sentimente au însoţit aceste prime luni de muncă la conducerea iezuiţilor?

Înainte de toate dorinţa de a cunoaşte în mod aprofundat Societatea în ansamblul său şi slujirea pe care ea o oferă lumii şi Bisericii: cunoaşterea capilară pe care o dobândeşte este indispensabilă pentru a desfăşura funcţia încredinţată mie. În afară de asta, simt vie responsabilitatea de a da realizare rezultatului discernământului făcut în timpul congregaţiei generale. El ne orientează într-o direcţie precisă pe care am indicat-o în prima mea omilie după alegere: să oferim contribuţia noastră la ceea ce astăzi pare imposibil: o omenire reconciliată în dreptate, care trăieşte în pace într-o casă comună bine îngrijită, unde este loc pentru toţi.

Papa Francisc, intervenind la reuniunea celei de-a 36-a congregaţii generale, spunea: "Biserica se bazează pe voi şi continuă să se îndrepte spre voi cu încredere, îndeosebi pentru a ajunge în acele locuri fizice şi spirituale în care alţii nu ajung sau le este greu să ajungă". Care sunt locurile la care înţelegeţi cu sunteţi destinaţi?

Locurile fizice sunt cele geografic mai îndepărtate şi la care este greu de ajuns, unde Biserica încă nu este prezentă sau este prezentă cu mici comunităţi care au nevoie de sprijin. Apoi sunt acelea pe care Papa Francisc le numeşte "periferii", şi ele se află în toată lumea: sunt locurile în care se concentrează suferinţa, sărăcia, abandonarea, marginalizarea, umilirea umanului. În sfârşit sunt locurile ştiinţei în care se elaborează gândirea care orientează şi plăsmuieşte societăţile şi pe care noi putem contribui să le luminăm cu vestea Evangheliei.

În omilia rostită după alegerea dumneavoastră afirmaţi că este nevoie de "o extraordinară profunzime intelectuală pentru a gândi creativ modurile prin care slujirea noastră adusă misiunii lui Cristos Isus poate să fie eficace". De ce aţi voit să evidenţiaţi caracterul de care nu se poate face abstracţie al profunzimii intelectuale?

Pentru că ea este contribuţia pe care Societatea nu poate să n-o dea Bisericii şi lumii. Încă de la începuturi iezuiţii au cultivat, împreună cu profunzimea spirituală, pe cea intelectuală. Noi iezuiţii ne dedicăm studiului în multe domenii ale ştiinţei nu pentru a obţine titluri prestigioase ci pentru că suntem convinşi că suntem chemaţi să oferim gânduri bune, capabile să susţină cu inteligenţă misiunea Bisericii, gânduri care permit să se aibă incidenţă asupra culturii şi să se înţeleagă mai bine timpul în care trăiesc bărbaţii şi femeile destinatari ai vestirii Domnului.

Ce particularităţi trebuie să aibă discernământul pentru a fi cu adevărat astfel?

Discernământul este un proces frumos şi complex, care implică total viaţa persoanei şi nu trebuie confundat cu simpla gândire şi rumegare între sine şi sine înainte de a lua decizii. Punctul crucial al discernământului - fundament nu numai al spiritualităţii ignaţiene ci al întregii vieţi a Bisericii - este cum să se asculte Duhul Sfânt. Pentru a-l putea asculta există câteva condiţii pe care le sintetizez pe scurt: înainte de toate trebuie crezut că Dumnezeu ni se comunică şi că se comunică prin intermediul Duhului: această credinţă permite să stăm în atitudinea necesară pentru ascultare. A doua condiţie este a şti să se înţeleagă limbajul Duhului: asta se naşte din rugăciune, trăită nu ca moment ocazional, ci ca dimensiune permanentă a existenţei. În Evanghelii Isus este un om care se roagă, care stă în ascultarea Tatălui şi ia deciziile în intimitatea acestui raport.

Şi a treia condiţie?

Este de a învăţa să se simtă înăuntru mişcările Duhului. Pentru ca asta să se întâmple este nevoie de libertate interioară, adică nealipire de propriile idei sau de cele ale grupului la care se aparţine. Şi apoi trebuie înţeles care sunt semnele: Conciliul al II-lea din Vatican a vorbit despre "semnele timpurilor", adică semnele trecerii lui Dumnezeu în istoria fiecăruia şi a omenirii. Această lectură nu este uşoară, este necesară mare atenţie la ceea ce se întâmplă în propriul interior şi în comunitate: Papa Francisc vorbeşte adesea despre discernământ comun pentru că el nu se referă numai la individ, ci şi la Biserică trup al lui Cristos.

Ce spaţiu are în acest proces familiaritatea cu Evangheliile, la care invită în mod repetat Papa Francisc?

Ea ocupă locul central: recomandarea sfântului Ignaţiu este aceea de a contempla în rugăciune scenele din Evanghelii, persoana lui Isus şi a asimila sentimentele sale şi stilul său.

Există un text din Evanghelii care vă este drag în mod deosebit?

În viaţa mea Evangheliile continuă să fie un izvor de inspiraţie permanentă. Preferinţa mea cade asupra întregii Evanghelii a lui Ioan, de care sunt foarte afecţionat: este un izvor inepuizabil, la care recurg adesea.

În prima omilie după alegere, dumneavoastră aţi declarat şi că "Societatea lui Isus va putea să se dezvolte numai în colaborare cu alţii, numai dacă devine minima Societate colaboratoare". Şi precizaţi că propunerea este de "a mări colaborarea, nu numai de a-i căuta pe alţii care să colaboreze cu noi, cu operele noastre pentru că nu vrem să pierdem prestigiul poziţiei celui care are ultimul cuvânt". De ce aţi subliniat acest aspect?

Când vorbim despre "misiunea noastră", noi iezuiţii putem risca să uităm că ea nu este numai a noastră, ci a Bisericii întregi. Aceea de a vesti Evanghelia la toate neamurile este de fapt o responsabilitate încredinţată de Domnul celor care îl urmează. Aşadar colaborarea este fundamentală: noi o practicăm deja în multe ţări din lume; în intervenţia mea am voit să-i subliniez relevanţa. Expresia "minima Societate", creată de sfântul Ignaţiu, face aluzie la faptul de a se recunoaşte porţiune mică a Bisericii care este angajată în vestire. Şi în lucrarea de a face lumea mai umană şi dreaptă.

Care consideraţi că este idolul cel mai periculos al Occidentului contemporan?

Autosuficienţa, ideea de a şti şi a trebui să facă singuri, atât ca individ cât şi ca societate. Occidentul este convins că poate să ajungă de la sine la fericire, la plinătatea umanului, făcând abstracţie de ceilalţi. Pentru acest motiv ridică ziduri şi nu punţi, şi încearcă să se izoleze, să se închidă în el însuşi. Această atitudine este un pericol mare. Convingerea de a fi în măsură să construiască umanul în autonomie completă, fără a avea nevoie să înveţe şi să primească de la alţii, conduce la nerespectarea popoarelor şi culturilor diferite, nici a creaţiei, care este casa comună. Autosuficienţa închide posibilitatea dialogului intercultural şi interreligios şi blochează drumul şi spre viitor. Ea este un idol care izolează şi ajunge să paralizeze.

Acest idol seduce şi restul lumii?

Globalizarea care este în desfăşurare induce să se gândească asta, deoarece ea se caracterizează ca globalizare a unui singur stil de viaţă dictat de ţările occidentale bogate, o omogenizare care elimină diferenţele şi impune o gândire unică. Destinul acestui fenomen este sărăcirea umanului. Însă acest proces nu este ireversibil, poate să ia şi o altă direcţie: putem să ne orientăm spre o globalizare care să se întemeieze pe diversitate ca bogăţie şi drept caracteristică specială a omenirii şi a creaţiei, o diversitate care trebuie protejată, cultivată şi din care trebuie să se ia pentru a construi un viitor mai bun şi drept pentru toţi.

Care este boala cea mai gravă a continentului european şi de care se are conştiinţă mai mică?

Boala cea mai periculoasă, şi pentru că este mai puţin recunoscută, este tocmai autosuficienţa. Ea provoacă paradoxuri de care nici măcar nu ne dăm seama. Să ne gândim la tema migranţilor. Toate ţările europene ştiu, pe planul teoretic, că pentru a putea menţine stilul lor de viaţă, nivelurile lor productive, au nevoie de tineri care să fie în măsură să desfăşoare lucrările cerute de piaţă; totuşi, deşi conştienţi de această necesitate, închid porţile pentru migranţii care, cu munca lor, contribuie la îmbunătăţirea vieţii nu numai a familiilor lor ci a întregii societăţi europene. Acest paradox care străbate întreaga Europă adesea se ascunde sub măştile naţionalismului sau al fricii de ceea ce este diferit.

Anul milostivirii şi magisteriul Papei Francisc au desemnat faţa şi au indicat urgenţa unei civilizaţii a compasiunii. Care sunt primele cărămizi pentru a o edifica?

Prima, esenţială, este a recunoaşte slăbiciunea umană - cea personală, cea colectivă precum şi cea a Bisericii - şi nevoia de iertare. A doua cărămidă, la fel de fundamentală, este a începe să fim milostivi. Isus a spus: "Dacă îţi aduci darul la altar şi acolo îţi aminteşti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă acolo darul tău, în faţa altarului, du-te, împacă-te mai întâi cu fratele tău şi apoi, venind, oferă-ţi darul" (Mt 5,23-24). Când se cere de la Domnul să fim iertaţi trebuie să fim dispuşi să folosim milostivire faţă de fraţi.

Gândindu-vă la viaţa dumneavoastră, cui doriţi să-i mulţumiţi mai mult?

Mă gândesc îndeosebi la două grupuri de persoane, de la care am primit foarte mult: primul este marea mea familie (am cinci fraţi), în care, de exemplu, am învăţat să fiu sensibil faţă de alţii şi faţă de problemele lor şi să mulţumesc pentru ceea ce am primit în fiecare zi, inclusiv lucrurile mici. Şi apoi este Societatea lui Isus, faţă de care nutresc o recunoştinţă profundă. Am intrat în colegiul iezuiţilor din Caracas la 5 ani şi am ieşit de acolo la 18; următorii 50 de ani am trăit împreună cu iezuiţii. Familiei mei şi Societăţii îi datorez tot ceea ce sunt astăzi.

Tinerele generaţii trebuie să trăiască într-un context cultural care înalţă acel a face singur şi pentru sine, fără legături şi fără datorii faţă de cineva, un context care face din autosuficienţă un idol, aşa cum spuneaţi dumneavoastră mai înainte. Care este primul pas pentru a reda elan recunoştinţei?

Trebuie dat exemplu, înainte de toate în familie, pentru că tocmai acolo se începe să se înveţe a aduce mulţumire: un adult care îşi aminteşte de ceea ce a primit de la alţii şi de la Dumnezeu (începând de la viaţa însăşi), care arată că nu este şi nu se simte autosuficient, care recunoaşte că a primit nu datorită meritului ci datorită generozităţii celorlalţi şi a lui Dumnezeu, oferă tinerilor un exemplu de neînlocuit. Îi obişnuieşte să considere recunoştinţa o dimensiune constitutivă a existenţei.

Care sunt formele de sărăcie spirituală mai invizibile?

Sunt multe. Cred că semnul distinctiv care le uneşte este, încă o dată, autosuficienţa, a-şi pune încrederea numai în ei înşişi fără a se încrede în ceilalţi şi în Dumnezeu. Egoismul, aplecarea mândră asupra sieşi, a-i pune deoparte pe ceilalţi şi pe Dumnezeu sunt, după părerea mea, trăsăturile speciale ale celei mai mari sărăcii spirituale.

(După Vatican Insider, 19 martie 2017)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 20.