Discursul papei Francisc adresat participanţilor la al XXVIII-lea curs despre forul intern organizat de Penitenţiaria Apostolică (17 martie 2017)

Iubiţi fraţi,

Sunt bucuros să vă întâlnesc, în această primă audienţă cu voi după Jubileul Milostivirii, cu ocazia cursului anual despre forul intern. Adresez un salut cordial cardinalului paenitentiarius maior şi îi mulţumesc pentru expresiile sale respectuoase. Îl salut pe regent, pe prelaţi, pe oficiali şi personalul din Penitenţiarie, colegiile de penitenţiari ordinari şi extraordinari din bazilicile papale din urbe şi pe voi toţi participanţi la acest curs.

În realitate, vă mărturisesc, acesta al Penitenţiariei este tipul de tribunal care-mi place cu adevărat! Pentru că este un "tribunal al milostivirii", căruia i se adresează pentru a obţine acel medicament indispensabil pentru sufletul nostru care este milostivirea divină!

Cursul vostru despre forul intern, care contribuie la formarea de buni duhovnici, este deosebit de util şi aş spune chiar necesar în zilele noastre. Desigur, nu se devine buni duhovnici graţie unui curs, nu: şcoala confesionalului este o "şcoală lungă", care durează toată viaţa. Dar cine este "duhovnicul bun"? Cum se devine duhovnic bun?

Aş vrea să indic, în această privinţă, trei aspecte.

1. "Duhovnicul bun" este, înainte de toate, un adevărat prieten al lui Isus Bunul Păstor. Fără această prietenie, va fi foarte dificil de maturizat acea paternitate, aşa de necesară în slujirea Reconcilierii. A fi prieteni ai lui Isus înseamnă înainte de toate a cultiva rugăciunea. Fie o rugăciune personală cu Domnul, cerând cu insistenţă darul carităţii pastorale; fie o rugăciune specifică pentru exercitarea misiunii de duhovnici şi pentru credincioşi, fraţi şi surori care se apropie de noi în căutarea milostivirii lui Dumnezeu.

O slujire a Reconcilierii "pansată cu rugăciune" va fi reflexie credibilă a milostivirii lui Dumnezeu şi va evita acele asprimi şi neînţelegeri care, uneori, s-ar putea genera şi în întâlnirea sacramentală. Un duhovnic care se roagă ştie bine că el însuşi este primul păcătos şi primul iertat. Nu se poate ierta în sacrament fără conştiinţa de a fi fost iertat înainte. Aşadar rugăciunea este prima garanţie pentru a evita orice atitudine de duritate, care în mod inutil îl judecă pe păcătos şi nu păcatul.

În rugăciunea este necesar de implorat darul unei inimi rănite, capabilă să înţeleagă rănile altuia şi de a le trata cu untdelemnul milostivirii, acela pe care bunul samaritean l-a vărsat pe rănile acelui nenorocit, faţă de care nimeni nu a avut milă (cf. Lc 10,34).

În rugăciune trebuie să cerem darul preţios al umilinţei, pentru ca să apară mereu clar că iertarea este dar gratuit şi supranatural al lui Dumnezeu, pentru care noi suntem simpli, chiar dacă necesari, administratori, prin însăşi voinţa lui Isus; şi El îşi va afla desfătarea cu siguranţă dacă vom folosi pe larg milostivirea sa.

Apoi, în rugăciune îl invocăm mereu pe Duhul Sfânt, care este Duh al discernământului şi al compasiunii. Duhul permite să ne întruchipăm în suferinţele surorilor şi fraţilor care se apropie de confesional şi să-i însoţim cu discernământ prudent şi matur şi cu adevărată compasiune faţă de suferinţele lor, cauzate de sărăcia păcatului.

2. Duhovnicul bun este, în al doilea rând, un om al Duhului, un om al discernământului. Cât rău vine Bisericii de la lipsa de discernământ! Cât rău vine sufletelor de la un mod de a acţiona care nu-şi înfige propriile rădăcini în ascultarea umilă a Duhului Sfânt şi a voinţei lui Dumnezeu. Duhovnicul nu face propria voinţă şi nu învaţă o doctrină proprie. El este chemat să facă mereu şi numai voinţa lui Dumnezeu, în comuniune deplină cu Biserica, al cărei slujitor, adică servitor, este.

Discernământul permite să se distingă mereu, pentru a nu confunda, şi pentru a nu crede niciodată că "tot ce zboară se mănâncă". Discernământul educă privirea şi inima, permiţând acea delicateţe a sufletului atât de necesar în faţa celui care ne deschide tainiţa propriei conştiinţe pentru a primi lumină, pace şi milostivire.

Discernământul este necesar şi pentru că, acela care se apropie de confesional, poate proveni din cele mai disparate situaţii; ar putea să aibă şi tulburări spirituale, a căror natură trebuie să fie supusă unui discernământ atent, ţinând cont de toate circumstanţele existenţiale, ecleziale, naturale şi supranaturale. Acolo unde duhovnicul şi-ar da seama de prezenţa unor adevărate tulburări spirituale - care pot să fie în mare parte şi psihice, şi acest lucru trebuie să fie verificat printr-o colaborare sănătoasă cu ştiinţele umane - nu va trebui să ezite să facă referinţă la cei care, în dieceză, au primit această slujire delicată şi necesară, adică exorciştii. Însă aceştia trebuie să fie aleşi cu multă grijă şi multă prudenţă.

3. În sfârşit, confesionalul este şi un adevărat loc de evanghelizare. De fapt, nu există evanghelizare mai autentică decât întâlnirea cu Dumnezeul milostivirii, cu Dumnezeul care este Milostivire. A întâlni milostivirea înseamnă a întâlni adevărata faţă a lui Dumnezeu, aşa cum ne-a revelat-o Domnul Isus.

Confesionalul este aşadar loc de evanghelizare şi apoi de formare. În dialogul scurt pe care-l stabileşte cu penitentul, duhovnicul este chemat să discearnă ce anume este mai util şi ce anume este chiar necesar pentru drumul spiritual al acelui frate sau al acelei surori; uneori va fi necesară să se vestească din nou cele mai elementare adevăruri de credinţă, nucleul incandescent, kerigma, fără de care însăşi experienţa iubirii lui Dumnezeu şi a milostivirii sale ar rămâne mută; uneori va fi vorba de a indica fundamentele vieţii morale, mereu în raport cu adevărul, cu binele şi cu voinţa Domnului. Este vorba despre o operă de discernământ prompt şi inteligent, care poate face mult bine credincioşilor.

De fapt, duhovnicul este chemat zilnic să meargă în "periferiile răului şi păcatului" - aceasta este o periferie urâtă! - şi opera sa reprezintă o prioritate pastorală autentică. A spovedi este prioritate pastorală. Vă rog, să nu existe acele anunţuri: "Se spovedeşte numai lunea, miercurea de la ora cutare la ora cutare". Se spovedeşte ori de câte ori îţi cer asta. Şi dacă tu stai acolo [în confesional] rugându-te, stai cu confesionalul deschis, care este inima deschisă a lui Dumnezeu.

Iubiţi fraţi, vă binecuvântez şi vă urez să fiţi duhovnici buni: cufundaţi în raportul cu Cristos, capabili de discernământ în Duhul Sfânt şi gata să profitaţi de ocazia de a evangheliza.

Rugaţi-vă mereu pentru fraţii şi surorile care se apropie de sacramentul iertării. Şi, vă rog, rugaţi-vă şi pentru mine.

Şi n-aş vrea să termin fără un lucru care mi-a venit în minte când cardinalul prefect a vorbit. El a vorbit despre chei şi despre Sfânta Fecioară Maria, şi mi-a plăcut şi voi spune un lucru... două lucruri. Mie mi-a făcut mult bine când, tânăr fiind, citeam cartea sfântului Alfons Maria de' Liguori despre Sfânta Fecioară Maria: Gloriile Mariei. Mereu, la sfârşitul fiecărui capitol, era o minune a Sfintei Fecioare Maria, cu care ea intra în mijlocul vieţii şi aranja lucrurile. Şi al doilea lucru. Despre Sfânta Fecioară Maria este o legendă, o tradiţia pe care mi-au povestit că există în sudul Italiei: Sfânta Fecioară Maria a mandarinelor. Este un ţinut unde sunt mulţi mandarini, nu-i adevărat? Şi spun că este patroana hoţilor. [râde, râd] Spun că hoţii vin să se roage acolo. Şi legenda - aşa povestesc - este că hoţii care o roagă pe Sfânta Fecioară Maria a mandarinelor, când mor, este coada în faţa lui Petru care are cheile şi deschide şi lasă să treacă unul, apoi deschide şi lasă să treacă un altul; şi Sfânta Fecioară Maria, când vede unul dintre aceştia, îi face semn să se ascundă; şi apoi, când au trecut toţi, Petru închide şi vine noaptea şi Sfânta Fecioară Maria de la fereastră îl cheamă şi îl lasă să intre pe fereastră. Este o poveste populară, dar este atât de frumoasă: a ierta cu Mama alături; a ierta cu Mama. Pentru că această femeie, acest bărbat care vine la confesional, are o Mamă în cer care îi va deschide poarta şi îl va ajuta în acel moment să intre în cer. Mereu Sfânta Fecioară Maria, pentru că Sfânta Fecioară Maria ne ajută şi pe noi în exercitarea milostivirii. Îi mulţumesc cardinalului pentru aceste două semne: cheile şi Sfânta Fecioară Maria. Multe mulţumiri.

Vă invit - este ora - să ne rugăm Angelus împreună: "Angelus Domini..."

[Binecuvântare]

Nu spuneţi că hoţii merg în cer! Nu spuneţi asta [râde, râd].

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.