Reflecţie la duminica a 3-a din Postul Mare - Anul A - 2017

Dragostea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Cristos şi Duhul Sfânt (cf. Rom 5,5).

Suntem în duminica a treia din Postul Mare, iar Isus, după ce în duminicile trecute ne-a arătat puterea sa asupra vrăjmaşului nostru, diavolul (cf. Mt 4,1-11), dar şi puterea de a ne reda strălucirea şi măreţia pierdute prin păcat (cf. Mt 17,1-13), duminica aceasta porneşte la drum pentru a căuta oamenii înşelaţi de diavol şi lume, pentru a le potoli foamea şi setea după fericire (cf. In 4, 1-42), începând de la oamenii nobili ca Nicodim (cf. In 3,1-13) şi până la cei mai de jos păcătoşi (cf. Mt 9,11; Mc 2,16; Lc 15,1-2), căci nimeni nu este exclus de la dragostea sa, aşa cum vedem din genealogiile sale, unde în programul său divin de mântuire, ca într-o platformă program, sunt incluşi oameni drepţi şi păcătoşi (cf. Mt 1,1-17; Lc 3,23-38). În căutarea sa prin lume, Isus a întâlnit multe persoane pe care le-a vindecat la trup sau la suflet şi pe care le-a determinat ca să-l urmeze ca pe un deţinător al cheii fericirii, învierii şi vieţii veşnice (cf. Ap 3,7), oameni între care îi amintim în primul rând pe apostolii care îl însoţeau în căutările sale de oamenii, apoi şi pe mulţi care au avut puterea de a se recunoaşte păcătoşi şi având nevoie de mântuirea lui (cf. Lc 5,32).

Pericopa evanghelică de astăzi poate fi citită şi interpretată în multe chei, dar Biserica doreşte ca noi astăzi să o citim şi să o interpretăm prin prisma Postului Mare care ne pregăteşte pentru sărbătoarea Învierii Domnului, adică prin prisma chemării la credinţă în Isus, prin prisma recunoaşterii păcatelor, prin prisma chemării la convertire, prin prisma chemării la mântuire şi prin prisma chemării la misiune.

Prima lectură de astăzi (cf. Ex 17,3-7) ni-l arată pe Isus mântuitorul nostru prefigurat pentru noi, atât în mana pe care Dumnezeu le-a dat-o evreilor călători prin pustiu în drum spre ţara Canaanului, cât şi în stânca din care el a scos apa proaspătă pentru ei: "Toţi au băut aceeaşi băutură spirituală, pentru că beau dintr-o stâncă spirituală care îi urma, şi stânca era Cristos" (1Cor 10,4). Dar, tot atunci, Dumnezeu ne-a descoperit că Isus avea să ne mântuiască prin pătimirea şi moartea sa. Căci mana, pentru a fi consumată, mai întâi trebuia măcinată (cf. Num 11,8). Pentru ca apa, simbolul vieţii noi în Duhului Sfânt (cf. In 7,37-39), să curgă şuvoi, stânca trebuia să fie lovită (cf. Ex 17,6). Adică, Cristos, pentru a deveni mântuitorul lumii, mai întâi va fi lovit şi zdrobit pe cruce. "Pentru fărădelegea poporului meu a fost lovit", spune profetul (cf. Is 53,8). Astfel, în timp ce mana este o imagine a lui Cristos, pâinea frântă venită din cer (cf. In 6,32), stânca lovită este imaginea aceluiaşi Cristos care, răstignit pe cruce, a lăsat să iasă din coasta lui sânge şi apă (cf. In 19,34), simbolul vieţii Duhului Sfânt, apă pe care Mântuitorul mort şi înviat o va da tuturor celor care cred în el.

Ei bine, pe acest Cristos venit din cer (cf. In 3,13), pe acest Cristos care a venit să ne dea pâinea şi apa vieţii (cf. In 6,32-33), pe acest Cristos măcinat ca grâul şi lovit de Dumnezeu ca stânca din pustiu pentru a da poporului său pâinea şi apa harului necesare pentru a ajunge dincolo de ţara Canaanului, în Ierusalimul ceresc, îl vom privi astăzi la lucru, vom observa arta încurajării lui prin prezenţă reală, ne vom lăsa cuceriţi de dragostea lui, vom primi de la el pâinea cu orice gust (cf. Înţ 16,20) şi apa vie a Duhului Sfânt care astâmpără orice sete (cf. In 4,15) şi apoi folosind şi noi arta încurajării prin prezenţă reală şi efectivă, vom aduce şi noi la el pe mulţi alţi flămânzi şi însetaţi de fericire, asemenea femeii samaritene şi asemenea nouă.

Este o frumoasă povestire numită "puiul rănit". Nişte vânători treceau printr-un sat şi vorbeau între ei despre un pui de căprioară pe care l-au rănit cu o săgeată, dar care le-a scăpat. Nişte copii care au auzit discuţia vânătorilor au plecat în căutarea puiului rănit din pădure. Într-adevăr, l-au găsit într-o baltă de sânge şi aproape mort. L-au luat şi l-au dus acasă, trecând mai întâi pe la veterinar, care i-a prescris puiului un tratament, pe care copii şi părinţii lor i l-au administrat şi puiul s-a făcut sănătos. Dar într-o zi, datorită sunetelor glasului zglobiu a puiului vindecat, a apărut la poarta lor căprioara, mama puiului care i-a auzit de departe glasul. Dacă ar fi să parafrazăm, puiul rănit ar fi femeia samariteană de care Isus a auzit, de care ştia şi pe care a găsit-o rănită în suflet la fântâna lui Iacob şi căreia Isus i-a tratat rănile sufletului. Dar, la vestirea femeii, la Isus au venit şi membrii familiei ei şi concetăţenii ei, care l-au primit şi ei pe Isus şi mântuirea lui.

Exact ca şi în cazul puiului de căprioară rănit, dar vindecat, al cărui glas a atras-o şi pe mama lui, este şi cazul soldatului egiptean aflat în slujba unui amalecit, urmaş al lui Esau, duşman al poporului evreu (cf. Gen 36,12.16), dar abandonat de acesta din cauza unei boli, dar soldat îngrijit de David, soldat care l-a condus pe David la amaleciţii prădători şi i-a eliberat pe cei subjugaţi de ei (cf. 1Sam 30,10-20). Exact aşa Isus a ajuns prin femeia samariteană la rudele ei şi la locuitorii satului ei, dar şi la noi, oamenii din toate timpurile. Diavolul a subjugat-o pe femeia samariteană, diavolul i-a subjugat pe cei din familia ei, pe cei din satul şi din ţara ei, dar diavolul ne-a subjugat şi pe noi, dar apoi ne-a abandonat în nefericire. Aşa cum acei copii au fost salvatorii puiului de căprioară; aşa cum David a fost salvatorul soldatului bolnav şi al oamenilor prădaţi de amaleciţi; tot astfel şi Isus a fost unicul salvator al femeii samaritene, dar este şi unicul nostru salvator. Şi iarăşi, aşa cum puiul rănit şi vindecat a atras prin glasul său zglobiu şi pe mama sa; aşa cum soldatul egiptean rănit şi vindecat l-a dus pe David la cei oprimaţi spre eliberare; aşa cum femeia samariteană a dus la Isus familia şi tot satul ei; tot astfel şi noi, după ce am fost vindecaţi de Isus, să-i aducem la el pe toţi care ne sunt dragi şi pe toţi cei pe care Dumnezeu ni i-a încredinţat spre aducere la mântuire.

Îmi place mult metafora pe care o foloseşte sfântul Efrem Sirul (306-373), teolog şi autor de imnuri în limba siriană, pentru a-l defini pe Isus, pe care îl compară cu un "vânător de suflete", cu un "vânător de porumbei" care, pentru a nu-şi speria "prada", îi trimite pe apostoli în oraş. Apoi, îmi place evoluţia femeii samaritene în gândire pe parcursul conversaţiei amabile cu Isus: mai întâi l-a privit pe Isus ca pe un om însetat; apoi ca pe un iudeu; apoi ca pe un profet; apoi ca pe Mesia şi apoi ca pe Dumnezeu. Ca unui om însetat i-a vorbit; ca unui iudeu s-a retras din faţa lui; ca unui învăţat i-a adresat întrebări; ca unui profet i-a acceptat mustrările; ca lui Mesia i-a cerut apa vieţii; iar ca unui Dumnezeu i s-a închinat (cf. Comentariu la Diatessaronul lui Tatian 12,16.18).

Sfântul Vasile cel Mare (330-379), în Scrisoarea către văduve, Epistola 111, ne vorbeşte despre secretul vânătorilor de porumbei sălbatici. Ca să prindă porumbeii sălbatici, vânătorul prinde mai întâi unul, îl îmblânzeşte până acolo că acesta vine şi se hrăneşte din palmă. Apoi îl unge cu un ulei special şi îi dă drumul să zboare între ceilalţi porumbei. Apoi aceştia, simţindu-i parfumul plăcut, îl urmează în hambarul vânătorului. Aşa a făcut şi Domnul Isus acum, a uns aripile sufletului samaritenei cu uleiul Duhului Sfânt, şi ea zburând în satul ei şi apoi în multe alte locuri, i-a adus la Isus pe mulţi oameni. Despre femeia samariteană tradiţia ne spune că se chema Fotina, că a avut doi copii şi încă alte cinci surori, pe care i-a adus la Cristos; ba mai mult, împreună cu surorile şi copiii ei, au predicat evanghelia şi au murit martiri ai credinţei, sub împăratul roman Nero.

Pe femeia samariteană, care probabil nu ştia că invidia diavolului este cauza trudelor şi nefericirilor sale (cf. Înţ 2,24), şi care probabil nu ştia nici de victoria lui Isus asupra diavolului (cf. Mt 4,10-11); pe femeia samariteană, care probabil nu ştia că Dumnezeu o crease infinit mai fericită şi mai frumoasă decât era acum (cf. Ps 139,14), dar că diavolul invidios îi răpise toate acestea, dar care nu ştia nici că Isus îi poate reda toate acestea (cf. Mt 17,1-5); zic, pe femeia samariteană, Isus o convinge ca să lase toate pentru el, să lase atât închinarea veche care o ţinea departe de Dumnezeul milostivirilor, să-i lase şi pe cei şase bărbaţi secreţi din viaţa ei nefericită, simbol al tuturor idolatriilor aduse de vrăjmaşul mântuirii în inima omului, asemenea asirienilor care au adus idolii lor în viaţa samaritenilor (cf. 2Rg 17,24-33).

Folosind ca mijloc de întâlnire fântâna, Isus o introduce pe femeia samariteană în istoria mântuirii, în istoria celor cărora Dumnezeu le vorbeşte la inimă şi cu dragoste la o fântână şi îi convinge să-l urmeze ca pe un mire divin. Biblia ne vorbeşte despre Rebeca, care s-a întâlnit cu trimisul mirelui ei Isaac, Eleazar din Damasc, şi s-a lăsat convinsă de nobleţea lui, prin bogăţiile şi generozitatea lui (cf. Gen 24,1-67). Fiul lui Isaac şi al Rebecăi, Iacob, şi-a întâlnit viitoarea mireasă, Rahela, tot la o fântână, şi a cucerit-o cu generozitatea şi farmecul lui (cf. Gen 29,9-10). Istoria biblică ne mai vorbeşte despre Sefora, care şi-a întâlnit mirele, pe Moise, tot la o fântână, şi s-a lăsat convinsă de puterea şi autoritatea lui (cf. Ex 2,15-21). Sunamita şi-a cunoscut mirele, pe împăratul Solomon, tot la un izvor şi o fântână şi s-a lăsat cucerită de frumuseţea şi înţelepciunea lui (cf. Ct 4,15). Putem vedea aici dragostea lui Dumnezeu, mirele nostru, care ne-a introdus şi pe noi cu mii de ani înainte în planul său mântuitor şi a pregătit tot cu mii de ani înainte întâlnirea sa tainică cu noi la "fântâna Botezului".

Ideea centrală care emană din toate cele trei lecturi biblice de astăzi este aceasta: şi pe noi, ca şi pe evrei, ca şi pe miresele celebre din sfânta Scriptură, ca şi pe femeia samariteană, Isus ne aşteaptă la "o fântână", mai întâi "fântâna Botezului", unde să devenim miresele lui veşnice; iar apoi ne aşteaptă şi la multe alte "fântâni", "fântânile Scripturilor şi ale sacramentelor", unde să ne cureţe întinările, unde să ne vindece rănile, unde să ne reînnoiască puterile, unde ne să astâmpere setea de fericire şi unde să ne împartă darurile sale.

Apoi, să reţinem ca important că cea dintâi învăţătură pe care Domnul i-o dă femeii samaritene nu este cea cu privire la bărbaţii ilegali din viaţa ei, ci cea cu privire la închinare, slujba la care sunt chemaţi toţi copiii lui Dumnezeu. Unde, când şi cum trebuie adusă lauda? Odată cu venirea lui Isus, religia formelor şi a ceremoniilor externe a trecut, pentru că a sosit vremea închinării "în duh şi în adevăr" (cf. In 4,24). De acum înainte închinare lui Dumnezeu trebuie adusă numai prin Cristos, nu lui Iahve, Dumnezeul vechiului Israel, ci Tatălui ceresc, potrivit noii relaţii de copii ai lui Dumnezeu, în care ne-a introdus Isus. Să nu ne mulţumim niciodată numai cu experienţa altora atunci când este vorba de cunoaşterea lui Dumnezeu cel întreit şi unic. Trebuie să-l întâlnim personal, asemenea femeii samaritene şi asemenea tuturor celor mântuiţi. Iată, este prezent aici: în scaunul de spovadă, în cuvântul proclamat, la banca de împărtăşanie, unde suntem chemaţi cu insistenţă în timpul Postului Mare.

Isus a petrecut două zile în mijlocul acelor samariteni dispreţuiţi de evrei, aşa cum era şi el dispreţuit de ei (cf. In 8,48). Samaritenii au crezut în Isus nu numai datorită mărturiei femeii, ci şi în urma contactului lor personal cu "Mântuitorul lumii" (cf. In 4,42; 1In 4.14). Dar Isus petrece cu noi toată viaţa noastră. "Iată că eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin" (Mt 28,20).

Ne uimeşte mult succesul spiritual a lui Isus nu numai cu femeia samariteană, dar şi cu mulţi alţi păcătoşi greu de abordat, şi poate ne dorim şi noi măcar puţin din acest succes în aducerea oamenilor la el şi la mântuirea lui. Nimic mai simplu, asemenea episcopului nostru Petru Gherghel, să-l imităm şi noi pe Isus în modul său agreabil de a se apropia, de a-i aborda şi de a-i încuraja pe oameni.

Iată şi un alt exemplu în acest sens: tatăl lui Mardoheu Yofeh, viitorul celebru rabin din Lechowitz (1742-1810), Lituania, se plângea de lenea fiului său la învăţătură. Într-una din zile, a ajuns în oraş un rabin sfânt. Tatăl l-a condus pe Mardoheu la acesta pentru ca să-l corijeze. Rămânând singur cu băiatul, rabinul nu a făcut altceva decât să-l ţină strâns la inimă pentru o bună bucată de vreme. Când tatăl a revenit, rabinul i-a spus: "I-am făcut lui Mardoheu puţină morală. Ai să vezi că de azi înainte o să fie mai silitor". Şi aşa a fost. Ajuns adult şi faimos, Mardoheu Yofeh povestea tuturor acest episod şi spunea: "Atunci am învăţat arta cum se convertesc oamenii". Să facem şi noi la fel cu toţi cei care se lasă îmbrăţişaţi de noi cu dragostea lui Cristos.

Pentru că tema centrală a Postului Mare este convertirea, să ascultăm ceea ce ne spunea papa Francisc în acest sens: "Convertirea nu este asemenea mersului la o zână care, cu bagheta ei magică, ne schimbă, nu! Convertirea este un parcurs lung. Este un parcurs al îndepărtării de rău şi o cale a învăţării binelui". Şi are dreptate sfântul Părinte, căci timpul Postului Mare, având 40 de zile, 40 de zile care simbolizează anii unei generaţii de oameni, ne spune practic că munca convertirii noastre durează toată viaţa.

Închei cu chemarea psalmistului: "Astăzi, dacă veţi auzi glasul Domnului, nu vă împietriţi inimile voastre" (Ps 95,8). Amin.

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 22.