Reflecţie la duminica a doua din Postul Mare - Anul A - 2017

O veste bună sublimă şi o surpriză pe măsură.

Suntem deja în a doua săptămână de Postul Mare, iar Isus, trimisul iubitorului nostru Tată ceresc ca să ne mântuiască, ne prezintă potenţialul său divin, de biruitor al satanei şi de posesor deplin al slavei şi fericirii divine pe care noi le-am pierdut, pentru ca noi ca să credem în el şi să-l urmăm pe calea mântuirii cerută de Tatăl. Oare mai putem sta fără să-l primim ca mântuitor şi să ne încredinţăm lui?

O legendă creştină ne spune că odată un vultur ce zbura falnic prin înălţimile cerului şi se desfăta de toate frumuseţile pământului şi ale văzduhului, văzând într-o bătătură un cocoş între găinile lui, se gândea în sine: "Oare cocoşul acela închis între garduri şi ziduri cunoaşte el frumuseţile care există după gardurile lui şi de deasupra lui? Voi zbura la el şi-i voi povesti despre viaţa şi frumuseţile lumii pe care nu le vede". Şi vulturul a venit şi s-a aşezat pe acoperişul gospodăriei unde el se plimba ţanţos printre găini şi a început să-i vorbească despre frumuseţea împrejurimilor şi ale înălţimilor. La început cocoşul părea să-l asculte cu atenţie, dar pentru că cele povestite de vultur nu vorbeau despre râme şi găini, a plecat.

Domnul Isus, ca acest vulturul din legendă, a venit astăzi să ne vorbească nouă, oamenilor, care, orbiţi de diavol, nu mai vedem decât cele pământeşti, şi să ne arate frumuseţile şi strălucirea unei lumii de deasupra noastră, frumuseţi şi străluciri pierdute, dar care ne aparţin de drept. Şi drept argument că acele frumuseţi şi străluciri ale altei lumi din care am căzut ne aparţin, Isus a venit astăzi transfigurat la faţă şi chip, împreună cu doi oameni dintre noi, cu Moise şi Ilie, transfiguraţi şi ei asemenea lui, care au intrat deja în posesia slavei pierdute, spre a ne convinge să venim la el şi să-l urmăm, căci numai el singur ne poate reda slava pierdută. Însă tot astăzi ne spune că preţul pe care trebuie să-l plătească pentru mântuirea noastră este enorm, patimile şi moartea sa pe cruce (cf. Lc 9,31). Şi pentru că Tatăl ceresc va primi jertfa lui, ni-l va trimite pe Duhul slavei cu toate darurile de la început (cf. 1Pt 4,14).

Oare ne vom purta ca acel cocoş din legenda de mai sus sau ne vom purta ca fiul unui împărat dintr-o istorioară, care, fiind exilat pentru ispăşirea unei greşeli, nu-şi mai amintea nimic de fericirea castelului unde s-a născut şi a crescut până la o vreme, iar acum se mulţumea cu o coajă de pâine şi cu o învelitoare. Când trimişii împăratului au venit să-l cheme acasă, el ca şi cocoşul din poveste, neînţelegând menirea lui de a fi rege, a preferat să rămână mai departe printre lucrurile lui fără valoare. Deşi pare straniu, mulţi oameni amăgiţi se mulţumesc cu o pâine şi o învelitoare şi uită de strălucirea şi bogăţiile cerului pentru care au fost creaţi şi unde sunt chemaţi zilnic de Dumnezeu.

Domnul Isus le promisese ucenicilor lui că unii dintre ei nu vor gusta moartea până nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere (cf. Mt 16,28; Lc 9,27). Această făgăduinţă s-a împlinit cu ocazia schimbării sale la faţă. Înfăţişarea lui Isus s-a schimbat şi a strălucit ca soarele. Veşmântul lui era alb şi sclipitor (cf. Mt 17,2). Moise, unul dintre noi care fusese deja transfigurat în cer, era acolo. El îi reprezenta pe cei care vor fi înviaţi din morţi la a doua venire a lui Isus. Ilie, un altul ca noi, care fusese şi el transfigurat în cer, era şi el acolo. El cel care a fost luat la cer fără să vadă moartea, îi reprezenta pe cei care vor fi schimbaţi în nemurire la a doua venire a Domnului Cristos şi vor fi înălţaţi la cer fără să guste moartea (cf. 1Tes 4,15-17). Ucenicii priveau cu uimire maiestatea desăvârşită a Domnului Isus, norul care-i umbrea şi auzeau nedumeriţi glasul lui Dumnezeu care le spunea: "Acesta este Fiul meu prea iubit; de el să ascultaţi" (Mt 17,5), şi parcă nu le venea să creadă că toate acestea erau pentru ei şi pentru întreaga omenire şi că se realizează numai prin Isus pe care oamenii trebuie să-l urmeze la cruce (cf. Lc 9,23).

Satana era cât pe ce să-l biruiască iar pe Petru, care, după ce la vestea pătimirilor şi morţii urmate de învierea glorioasă şi mântuitoare s-a opus (cf. Mt 16,22-23), acum voia să se opună din nou ca Isus să nu mai coboare de pe Tabor şi să meargă la Calvar ca prin patimă şi moarte să-i transfigureze pe toţi cei care vor crede în el şi îl vor urma (cf. Mt 17,4).

Am intitulat reflecţia de astăzi: "O veste sublimă şi o surpriză pe măsură", pentru că toate lecturile acestei duminici stau sub acest semn, căci aşa cum spune Scriptura: "Dumnezeu a pus în inima oamenilor gândul veşniciei, măcar că ei nu pot cuprinde de la început până la sfârşit lucrarea pe care el a făcut-o" (Qho 3,11).

În prima lectură de astăzi (cf. Gen 12,1-4), Dumnezeu îi vorbeşte lui Abraham despre o ţară minunată în care curge lapte şi miere (cf. Ex 3,8), o ţară unde bărbaţii bătrâni şi femeile sterile pot avea copii mai mulţi ca cei tineri (cf. Is 54,1; Gal 4,27.31), o ţară plină de binecuvântări care se revărsa peste toţi locuitori ei şi de la ei peste toţi locuitorii pământului (cf. Gen 12,3.18). Şi acum şi surpriza pe măsură, această ţară există cu adevărat şi este pentru el şi familia lui, pentru el şi pentru urmaşii urmaşilor lui, o ţară unde el bătrânul şi soţia lui sterilă vor avea copii câte stele sunt pe cer şi câte fire ne nisip pe ţărmul mării (cf. Gen 22,17), o ţară unde toţi urmaşii săi din toate timpurile vor fi binecuvântaţi, dacă va accepta să iasă din Ur-ul Caldeii, din ţara sa, din neamul său şi din casa tatălui său şi să meargă spre această ţară pe care i-o va arăta el.

În evanghelia de astăzi (cf. Mt 17,1-9), Isus, descendentul adevărat promis de Dumnezeu lui Abraham (cf. Mt 1,1), ne arată fericire veşnică din "patria cerească", pentru care Canaanul pământesc, în care curge lapte şi miere, a fost doar o imagine pală şi un simbol. Şi surpriza pe măsură este aceea că, datorită venirii sale în lume şi mai ales datorită pătimirilor, morţii şi învierii sale, această strălucire din paradis va fi pentru oricine va crede în el, îl va primi ca mântuitor al său personal şi va trăi după învăţătura sa.

În lectura a doua, sfântul Paul ne repetă şi el vestea cea bună şi frumoasă, că Domnul Isus Cristos a adus la lumină viaţa şi nemurirea prin Evanghelie (cf. 2Tim 1,8-10), că pentru toţi cei pierduţi prin păcat, Dumnezeu, în Duhul Sfânt, l-a trimis pe Fiul său să nimicească moartea, să mântuiască, să dea strălucirea, viaţa şi nemurirea. Şi surpriza pe măsură a acestei istorii fericite este că orice om care îl primeşte pe Isus ca mântuitor personal al său, care primeşte evanghelia predicată de el şi se implică în răspândirea ei, prin trudă şi suferinţă şi chiar moarte, va fi fericitul beneficiar al vieţii şi veşniciei fericite, al mântuirii şi al nemuririi aleşilor.

Iată acum şi adeverirea acestor promisiuni: Abraham a crezut şi a primit copilul făgăduit şi prin copiii copiilor lui Isaac, a intrat în Ţara Canaanului, ba chiar l-a văzut pe Mântuitorul şi s-a bucurat (cf. In 8,56). Moise a crezut în intrarea în Canaan că a iubit întru atât pe copii păcătoşi ai poporului ales, că a voit ca Dumnezeu să-i şteargă numele din cartea vieţii, dacă aceştia nu vor intra (cf. Ex 32,32). Ilie a crezut că ţara Canaanului era voinţa lui Dumnezeu, căci a suportat să fie hăituit chiar de propriul popor, numai ca acesta să rămână în ţară. Isus, care ne-a descoperit că ţara Canaanului este o imagine a paradisului, şi apoi apostolii săi, au crezut că dacă se vor lăsa călăuziţi de Dumnezeu, chiar dacă îi va purta prin necesarele suferinţe şi moarte (cf. Iac 5,7), vor ajunge la strălucirea paradisului. Paul şi ucenicul său, Timotei, l-au primit pe Isus ca mântuitor personal, au primit Evanghelia ca pe o lumină pentru drumul vieţii lor (cf. Ps 119,105) şi prin suferinţe şi moarte nu numai că au ajuns ei în paradis, dar i-au condus şi pe mulţi alţii acolo (cf. 2Tim 4,6).

Sfântul Grigorie de Nazianz (329-390) spune: "Dumnezeu l-a cinstit pe om, dându-i libertatea, pentru ca binele să aparţină în mod propriu celui care îl alege, tot aşa cum îi aparţine şi Aceluia care a aşezat începutul binelui în firea lui". Căderea în păcat a avut consecinţele ei, dar chipul lui Dumnezeu în om nu a fost şters, iar libertatea nu i-a fost atinsă.

Am amintit asta pentru că, aşa cum am mai spus deja, acum, Dumnezeu ne invită şi pe noi ca, asemenea lui Abraham, Moise, Ilie, Paul, apostoli şi mulţi creştini, să primim şi noi strălucirea şi nemurirea sa. De aceea, Dumnezeu, prin Isus şi Duhul Sfânt, bate şi la uşa inimilor noastre (cf. Ap 3,20) şi ne invită în Canaanul ceresc, în viaţa veşnică, în strălucirea veşnică, în mântuirea şi nemurirea sa; dar, atenţie, toate acestea ne sunt date şi vin la pachet cu truda, suferinţa şi chiar moartea pentru evanghelia mântuirii, de aceea trebuie primite împreună şi nedespărţite. De aceea, acum ni se spune unuia fiecăruia dintre noi, ca lui Abraham: "Hai, ieşi din neamul tău şi din casa tatălui tău" (cf. Gen 12,1), adică, "Hai, ieşi din mentalitate păcatului în care trăieşti; hai, ieşi din condiţia de muritor adusă de păcat şi mergi pe calea vieţii veşnice pe care ţi-o voi arăta eu, prin Cristos, prin Duhul Sfânt, prin evanghelie, prin apostolat, prin rugăciune, prin pocăinţă, şi prin jertfă

În tratatul său "Împotriva ereziilor" sfântului Irineu (c. 130-202), episcop de Lyon, ne spune: "Dumnezeu ne-a poruncit să-l ascultăm şi să-l urmăm pe Cristos (cf. Mt 17,5), nu pentru că ar fi avut nevoie de slujirea noastră, ci pentru a ne mântui. Dumnezeu nu are nevoie de serviciile umane, în schimb el le dă oamenilor viaţa, incoruptibilitatea şi gloria veşnică celor care îl urmează şi-i slujesc pe calea crucii. Pentru aceasta, Isus însuşi a spus: "Vreau ca aceia pe care mi i-ai dat să fie împreună cu mine, unde sunt eu, ca să vadă gloria mea" (In 17,24).

Biserica ne învaţă să-l privim astăzi pe Cristos cel transfigurat şi înviat după suferinţele crucii, pentru a ne transforma în eroi care ştiu să depăşească greutăţile şi suferinţele vieţii, privindu-le în lumina învierii sale. O notiţă istorică ne spune că împăratul Alexandru Macedon (356-323 î.Cr.) a avut un "cal legendar", pe nume "Bucefal", dar care la început, din frica de a privi soarele, era o "simplă mârţoagă". Alexandru l-a ajutat să înveţe a privi soarele, şi a făcut din el un "cal legendar. Să ne lăsăm şi noi învăţaţi de Biserică de a privi spre strălucirea Tatălui, spre transfigurarea Fiului şi spre gloria Duhului Sfânt, pentru a deveni "casnicii lui Dumnezeu şi concetăţeni ai sfinţilor" (cf. Ef 2,19).

Biblia spune: "Ştim că atunci când se va arăta el, vom fi asemenea lui, pentru că-l vom vedea cum este" (1In 3,2). Vom fi cu el, vom privi faţa lui şi mai mult, vom fi asemenea cu el. Iată vestea cea bună şi surpriza cea mai plăcută care ne sunt revelate astăzi! Când vom părăsi pământul, nu vom întâlni un străin de care ne temem, ci vom întâlni un Mântuitor şi un prieten pe care-l iubim; vom întâlni pe cel care a fost aproape de noi în necazuri şi în dureri, pe cel care ne-a purtat ca pe aripi de vultur prin ele, pe cel care ne va da bucuria şi nemurirea.

Fericirea din lume este ca un fluture, se aşază o clipă pe umeri, dar zboară când mai puţin te aştepţi.

În schimb fericirea de la Dumnezeu este ca o stâncă (cf. Ps 40,2), pe care nu o clinteşte nimeni din loc: nici prigoana, nici lipsurile, nici durerile, nici moartea.

Stephanus Johannes Paulus Kruger (1825-1904), un german ajuns preşedintele regiunii Transvaal, din Africa de sud, s-a dus într-o zi la vânătoare, lăsându-şi acasă soţia şi copilul, amândoi bolnavi. La întoarcere şi-a auzit soţia cântând, ceea ce nu-i stătea în obicei. A intrat în casă şi a văzut-o lungită în pat, ţinându-şi copilul mort în braţe. Nu după mult timp a murit şi ea. Părăsind tot, Stephanus Johannes Paulus Kruger a hoinărit pe câmpii şi prin păduri încercând să găsească un sens vieţii şi dragostei, care ne uneşte un timp, pentru ca moartea să ne despartă iarăşi. Prietenii lui, alarmaţi, l-au căutat zile în şir şi, în cele din urmă, l-au găsit flămând, dar cântând şi cu o pace adâncă în inimă.

Scriitoarea germană Gertrud von Le Fort (1876-1971), în cartea sa "Ultima suferinţă", povesteşte moartea călugăriţelor carmelite din Compi?gne, ghilotinate în timpul Revoluţiei Franceze. Călugăriţele au sosit în "Piaţa Revoluţiei" într-un car, cântând psalmi. Cântul lor a fost auzit de departe, acoperind larma mulţimii. Terminând de cântat "Salve Regina", au intonat "Veni, Creator Spiritus". Mulţimile erau foarte agitate, dar, încetul cu încetul, în timp ce carul se apropia tot mai mult de eşafodul fatal, agitaţia scădea tot mai mult, până când întreaga piaţă a fost cuprinsă de linişte absolută. Cântul călugăriţelor se stingea, încet-încet, pe măsură ce erau ghilotinate una după alta, dar cele rămase reluau cântarea "Vino, Duhule Preasfânt" de la capăt. Au rămas două, apoi una. Ridicată pe eşafod, cu capul sub ghilotină, şi-a sfârşit cântarea. Când, deodată din mulţime, se ridică un glas ca de privighetoare, care intonează "Veni, Sancte Spiritus". Cine era? O călugăriţă care, de frica morţii, îşi lăsase haina de măicuţă şi se îmbrăcase cu haine obişnuite, se amestecase prin mulţime, separându-se de surorile ei. Plină de căinţă, pentru ceea ce făcuse, la auzul cântului lor, privind suferinţa prin prisma învierii, şi-a recăpătat curajul şi, de la strofa neterminată, ea a continuat, până la capăt.

Relatarea intrării în ţara Canaanului a lui Abraham, relatarea schimbării la faţă a lui Isus, relatarea apariţiei lui Moise şi Ilie glorificaţi alături de Isus, relatarea suferinţelor lui Paul pentru a intra în cer şi relatarea jertfei de sine a călugăriţelor şi cântul lor început aici şi continuat în cer, să ne de-a curaj şi nouă care aici purtăm griji, trude, suferinţe şi moarte, ca acelui călugăr dintr-o istorioară, care ascultând un cântec divin de câteva clipe, a petrecut peste o sută de ani în preajma cerului, să putem şi noi care am stat câteva clipe lângă Isus transfigurat, să primim cu seninătate încercările şi suferinţele vieţii şi să le putem privi prin prisma învierii fericite.

Când Cristos, viaţa noastră, se va arăta atunci şi noi ne vom arăta împreună cu el în glorie (cf. Col 3,3-4). Atunci vom fi asemenea lui Dumnezeu pentru că îl vom vedea aşa cum este (cf. 1In 3,2).

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 23.