Exerciţii spirituale pentru papa şi Curia Romană. Părintele Michelini: A nu despărţi niciodată rugăciunea şi caritatea

La Ariccia, exerciţiile spirituale pentru papa şi Curia Romană au continuat luni după-amiază, 6 martie 2017, cu a doua meditaţie dedicată temei: "Ultimele cuvinte ale lui Isus şi începutul Pătimirii" în Evanghelia lui Matei. Predicatorul, părintele franciscan Giulio Michelini, a amintit importanţa de a conjuga ajutorul dat săracilor şi rugăciunea. Dimineaţa a fost prima meditaţie. Reportaj de Debora Donnini:

"După ce s-au terminat toate discursurile", Isus anunţă că va fi dat pentru a fi răstignit. Textul din Evanghelia lui Matei de la care porneşte meditaţia de după-amiază dă oportunitatea pentru părintele Michelini să se oprească asupra tăcerii lui Isus în faţa opozanţilor, caracteristică Pătimirii.

Tăcerea lui Isus în Pătimire şi tăcerile care în schimb n-ar trebui să existe

Am putea spune că în unele momente cuvintele nu folosesc deloc ca atunci când interlocutorii sunt nişte antagonişti potenţiali sau puterea nu permite să le pronunţăm, subliniază el. Şi Francisc de Assisi le spune fraţilor să stea printre necredincioşi în două moduri: vestind Evanghelia dacă pot sau cu simpla lor prezenţă dătătoare de viaţă. Ba chiar uneori cuvintele pot dăuna, afirmă el, cum spunea Baal Shem Tow, rabin şi considerat fondatorul hasidismului modern: "Cuvintele care ies de pe buzele învăţătorilor şi ale celor care se roagă, dar nu dintr-o inimă îndreptată spre cer, nu se urcă sus, ci umplu casa de la un perete la celălalt şi de la paviment la plafon". Deci Isus tace în faţa celui care-l considera un blasfemiator, a celui care vrea să-l distrugă. Este o tăcere care se frânge cu lovitura de suliţă şi strigătul cu care se termină existenţa sa pământească. Însă există diferite tipuri de tăcere, afirmă franciscanul: există o tăcere supărată a celui care meditează răzbunări sau tăcerea care, aşa cum a spus Elie Wiesel, "nu ajută niciodată victimele". Tăcerea lui Isus în Pătimire este una dezarmantă, dezarmată şi senină. Dar în afară de tăcerea lui Isus există "tăcerea mai arzătoare, cea a lui Dumnezeu". Şi Isus se încredinţează acelei tăceri a Tatălui. Deci trebuie să ne întrebăm de ce tip sunt propriile tăceri: "Gândindu-mă la tăcerea lui Isus, mă întreb înainte de toate dacă eu comunic credinţa numai prin cuvinte sau dacă viaţa mea este evanghelizatoare. Apoi mă întreb de ce tip sunt tăcerile mele, şi în raport cu funcţia eclezială pe care o desfăşor, dacă sunt vinovat de tăceri care n-ar fi trebuit să existe".

A nu salvgarda faţada în dauna persoanelor

Alte personaje care apar în acest text din Evanghelia lui Matei sunt Caiafa, conducătorii preoţilor şi bătrânii poporului, care decid să-l captureze pe Isus dar nu în timpul sărbătorii, pentru a evita o revoltă. Nu este vorba de a-i stigmatiza pe evrei, pentru că această atitudine se referă la o ierarhie religioasă care poate să există în orice formă de instituţie umană, explică părintele Michelini. Este vorba despre o atitudine care pierde perspectiva corectă crezând că-l slujeşte pe Dumnezeu. Reiese deci confruntarea între două logici: pe de o parte este Isus, un evreu practicant dar laic care se pregăteşte să celebreze Paştele şi pe de altă parte marii preoţi care se pregătesc să ucidă un nevinovat, care se preocupă de sărbătoare în sensul desfăşurării exterioare. Întrebarea pe care părintele Michelini invită să se adreseze este dacă sunt "profesionişti ai sacrului" coborând la compromisuri numai să-şi salveze faţada, instituţia, în dauna drepturilor persoanelor.

Femeia care unge capul lui Isus şi săracii

Imediat după aceea, Evanghelia propune ungerea din Betania: o femeie varsă parfum preţios pe capul lui Isus. Scena este transmisă de toate cele patru Evanghelii chiar dacă au unele diferenţe. Isus o apără pe această femeie care pare singura să înţeleagă ceea ce urmează să i se întâmple lui Isus şi face un gest foarte simbolic. Ungerea este o ungere regală dar poate să fie interpretată şi ca o ungere funebră. Isus laudă gestul acelei femei şi respinge argumentările celui care spune că banii cheltuiţi pentru acel parfum scump putea să fie daţi săracilor pentru că, aşa cum aminteşte Sergio Quinzio, acela era momentul pentru a-l sluji pe Isus. Părintele Michelini îi aminteşte apoi pe săracii cei mulţi: de la cei care nu iau parte la liturgii pentru că sunt bătrâni sau bolnavi la cei care bat la uşile noastre cerând chiar şi numai să fie ascultaţi: "Apoi sunt mulţi cei care nu au curajul să bată la uşile noastre şi spre care ar trebui să mergem noi. Dacă apoi suntem sinceri şi ne privim înăuntru, nu putem să nu ne punem şi pe noi printre acei săraci: în fond, fiecare este un sărac pentru celălalt. Cuvintele lui Isus spun că misiunea sa nu se termină cu existenţa sa istorică, şi de fapt continuă cu angajarea comunităţii credincioase faţă de toţi săracii, inclusiv noi".

A-l iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele

O ultimă sugestie, părintele Michelini povesteşte că a primit-o de la o clarisă cu privire tocmai la "risipa" parfumului preţios din partea femeii care îl unge pe Isus. Acea femeie, ca toate călugăriţele din claustrare, face vizibil cu toată viaţa darul pe care cei dintâi l-am primit de la Isus: care ni s-a oferit în întregime. Apoi îndemnul de a ţine împreună iubirea faţă de Dumnezeu şi cea faţă de aproapele: "Mă întreb dacă aleg numai o parte - cea mai potrivită pentru mine, sau aceea mai «uşoară», şi apoi îi ung picioarele lui Isus, eventual cu liturgia, rugăciunea, neglijându-i pe săraci, sau mă dedic săracilor, dar uit să mă rog şi să-i dau cinste Lui. Reuşesc să ţin împreună iubirea faţă de Dumnezeu şi cea faţă de aproapele".

(După Radio Vatican, 6 martie 2017)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.