Emilia, fericita ţiganilor

De Giorgio Bernardelli

O femeie ţigancă a intrat de ieri, 25 martie 2017, în ceata fericiţilor Bisericii Catolice. Se numeşte Emilia Fernández Rodríguez şi - cu ritul solemn prezidat la Aguadulce în Spania de cardinalul Angelo Amato, prefect al Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor - a mers să se alăture lui Zefirino Jiménez Malla, primul şi până acum unicul ţigan care a fost proclamat fericit de Ioan Paul al II-lea în anul 1997.

Ca Zefirino şi ea va urca la gloria altarelor pentru martiriul îndurat în războiul civil spaniol. Chiar dacă - spre deosebire de Jiménez Malla, împuşcat pentru că a apărat un preot - Emilia a murit în închisoare datorită consecinţelor unei hemoragii de naştere, de care nimeni nu s-a îngrijit. Împreună ieri, sâmbătă, 25 martie, au fost proclamaţi fericiţi şi alţi 114 martiri din Almeria, cea mai mare parte preoţi ucişi în acei ani întunecaţi pentru Spania.

Emilia era născută într-o familie ţigănească din Tíjola la 13 aprilie 1914. Botezată şi crescută în credinţa creştină, când era tânără îşi câştiga existenţa ca împletitoare de coşuri. La 24 de ani se căsătoreşte cu Juan Cortés, ţigan şi el, şi a rămas repede însărcinată. Însă asupra celor doi tineri se abate curând tragedia războiului: Juan primeşte scrisoarea care-i anunţă înrolarea în Garda revoluţionară, pentru un război împotriva franchiştilor care nu este războiul său. Emilia însăşi se străduieşte să-l scape de înrolarea obligatorie: îi unge ochii cu sulfat pentru ca să fie respins. Dat totul este inutil. Astfel, când soţul nu se prezintă la arme, şi ea este arestată pentru dezertare deşi sarcina era de acum evidentă; o condamnă la şase ani de închisoare.

Însă închisoarea se revelează o experienţă de credinţă profundă pentru Emilia: în sectorul feminin întâlneşte un grup de femei din Acţiunea Catolică, şi ele în spatele gratiilor. Şi cu ele tânăra ţigancă descoperă rugăciunea Rozariului: ea care n-a mers la şcoală învaţă acele cuvinte în latină care încep să ritmeze zilele sale. Înseşi gardienele îşi dau seama de asta şi o supun la interogatorii continue: în furia lor ideologică ar vrea ca ea să le denunţe pe cele care au învăţat-o Rozariul; îi promit chiar s-o elibereze dacă va face asta. Însă Emilia, în pofida sarcinii de acum înaintate, tace.

La 13 ianuarie 1939, fără ca să-i fie garantată nicio asistenţă, o va naşte în închisoare pe fetiţa sa. Colegele din închisoare o vor boteza în ascuns dându-i numele Ángeles. În timp ce pentru Emilia va începe, însă, ultima parte a Calvarului: o hemoragie de naştere neîngrijită se va dovedi fatală, va muri după câteva zile, la 25 ianuarie. Cu o ultimă insultă care îi va fi rezervată de persecutorii săi şi după moarte: fetiţa nu va fi dată rudelor, ci încredinţată unui institut şi apoi dată în adopţie de guvernul revoluţionar. Nimeni n-a mai ştiut de soarta sa şi fiind născut în 1939 astăzi ar putea să mai fie vie fără a cunoaşte istoria adevăratei sale mame. O femeie care în caravanele ţiganilor de mâine va fi invocată ca fericită.

(După Vatican Insider, 26 martie 2017)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.