Papa la Milano: Întâlnirea cu preoţii şi persoanele consacrate

Domul din Milano, sâmbătă, 25 martie 2017

Întrebarea 1 - Pr. Gabriele Gioia

Multe din energiile şi din timpul preoţilor sunt absorbite pentru a continua formele tradiţionale ale slujirii, dar simţim provocările secularizării şi irelevanţa credinţei într-o evoluţie a unei societăţi milaneze, care este tot mai pluralistă, multietnică, multireligioasă şi multiculturală. Ni se întâmplă şi nouă uneori să ne simţim ca Petru şi apostolii după ce au trudit şi nu au prins peşti. Vă întrebăm: ce purificări şi ce alegeri prioritare suntem chemaţi să facem pentru a nu pierde bucuria de a evangheliza şi de a fi popor al lui Dumnezeu care mărturiseşte iubirea sa faţă de orice om? Sanctitate, vă iubim şi ne rugăm pentru dumneavoastră.

Papa Francisc:

Mulţumesc. Mulţumesc.

Cele trei întrebări pe care voi le veţi pune mi-au fost trimise. Mereu se face aşa. De obicei, eu răspund liber, dar de data aceasta m-am gândit, într-o zi cu un program aşa de dens, că era mai bine să scriu ceva pentru a răspunde.

Am ascultat întrebarea ta, părinte Gabriele. Am citit-o mai înainte, dar în timp ce tu vorbeai, mi-au venit în minte două lucruri. Unul, "a prinde peşti". Tu ştii că evanghelizarea nu este întotdeauna sinonim cu "a prinde peşti": înseamnă a merge, a înainta în larg, a da mărturie... şi apoi Domnul, El "prinde peştii". Când, cum şi unde, noi nu ştim. Şi acest lucru este foarte important. Precum şi a porni de la acea realitate, că noi suntem instrumente, instrumente inutile. Un alt lucru pe care tu l-ai spus, acea preocupare pe care ai exprimat-o care este preocuparea voastră a tuturor: a nu pierde bucuria de a evangheliza. Pentru că a evangheliza este o bucurie. Marele Paul al VI-lea, în Evangelii nuntiandi - care este cel mai mare document pastoral de după Conciliu, care şi astăzi are actualitate - vorbea despre această bucurie: bucuria Bisericii este a evangheliza. Şi noi trebuie să cerem harul de a nu o pierde. El [Paul al VI-lea] ne spune, aproape la sfârşitul [acelui document]: Să păstrăm această bucurie de a evangheliza; nu ca evanghelizatori trişti, plictisiţi, asta nu merge; un evanghelizator trist este unul care nu este convins că Isus este bucurie, că Isus îţi aduce bucuria, şi când te cheamă îţi schimbă viaţa şi îţi dă bucuria şi te trimite în bucurie, şi în cruce, dar în bucurie, pentru a evangheliza. Mulţumesc că ai subliniat aceste lucruri pe care tu le-ai spus, Gabriele.

Şi acum, lucrurile pe care le-am gândit cu privire la această întrebare, acasă, pentru a spune lucruri mai gândite.

a. Unul dintre primele lucruri care îmi vin în minte este cuvântul provocare - pe care tu l-ai folosit: "atâtea provocări", ai spus. Fiecare epocă istorică, încă din primele timpuri ale creştinismului, a fost încontinuu supusă la multiple provocări. Provocări în interiorul comunităţii ecleziale şi în acelaşi timp în raportul cu societatea în care credinţa căpăta trup. Să ne amintim de episodul lui Petru în casa lui Corneliu la Cezareea (cf. Fap 10,24-35), sau de controversa de la Antiohia şi apoi la Ierusalim cu privire la necesitatea sau nu de a-i circumcide pe păgâni (cf. Fap 15,1-6), şi aşa mai departe. De aceea nu trebuie să ne temem de provocări, acest lucru să fie clar. Nu trebuie să ne temem de provocări. De câte ori se aud plângeri: "Ah, epoca aceasta, există atâtea provocări, şi suntem trişti...". Nu. A nu ne fi teamă. Provocările trebuie luate ca pe bou, de coarne. A nu ne teme de provocări. Şi este bine că există provocările. Este bine, pentru că ne fac să creştem. Sunt semn al unei credinţe vii, al unei comunităţi vii care îl caută pe Domnul său şi ţine ochii şi inima deschişi. Mai degrabă trebuie să ne temem de o credinţă fără provocări, o credinţă care se consideră completă, în întregime completă: nu am nevoie de alte lucruri, totul este făcut. Această credinţă este atât de diluată încât nu foloseşte. De asta trebuie să ne temem. Şi se consideră completă ca şi cum totul ar fi fost spus şi realizat. Provocările ne ajută să facem în aşa fel încât credinţa noastră să nu devină ideologică. Există pericolele ideologiilor, mereu. Ideologiile cresc, răsar şi cresc atunci când unul crede că are credinţa completă, şi devine ideologie. Provocările ne salvează de la o gândire închisă şi definită şi ne deschid la o înţelegere mai amplă a realităţii revelate. Aşa cum a afirmat constituţia dogmatică Dei Verbum: "Biserica, pe măsura trecerii veacurilor, tinde mereu către plinătatea adevărului divin, până ce se vor împlini în ea cuvintele lui Dumnezeu" (8b). Şi în asta provocările ne ajută să ne deschidem la misterul revelat. Acesta este un prim lucru pe care îl iau din ceea ce tu ai spus.

b. Al doilea lucru. Tu ai vorbit despre o societate "multi" - multiculturală, multireligioasă, multietnică -. Eu cred că Biserica, în arcul întregii sale istorii, de atâtea ori - fără ca să fim conştienţi de asta - are multe să ne înveţe şi să ne ajute pentru o cultură a diversităţii. Trebuie să învăţăm. Duhul Sfânt este Învăţătorul diversităţii. Să privim diecezele noastre, preoţii noştri, comunităţile noastre. Să privim congregaţiile călugăreşti. Atâtea carisme, atâtea moduri de a realiza experienţa credinţei. Biserica este una într-o experienţă multiformă. Este un, da. Dar într-o experienţă multiformă. Evanghelia este una în forma sa cvadruplă. Evanghelia este una, dar sunt patru şi sunt diferite, însă acea diversitate este o bogăţie. Evanghelia este una într-o formă cvadruplă. Asta dă comunităţilor noastre o bogăţie care manifestă acţiunea Duhului. Tradiţia eclezială are o mare experienţă despre modul de "a gestiona" multiplul în cadrul istoriei sale şi al vieţii sale. Am văzut şi vedem de toate: am văzut şi vedem multe bogăţii şi multe orori şi erori. Şi aici avem o cheie bună care ne ajută să citim lumea contemporană. Fără a o condamna şi fără a o sanctifica. Recunoscând aspectele luminoase şi aspectele întunecate. Precum şi ajutându-ne să discernem excesele de uniformitate sau de relativism: două tendinţe care încearcă să şteargă unitatea diferenţelor, interdependenţa. Biserica este una în diferenţe. Este una, şi acele diferenţe se unesc în acea unitate. Dar cine face diferenţele? Duhul Sfânt: este Învăţătorul diferenţelor! Şi cine face unitatea? Duhul Sfânt: El este şi Învăţătorul unităţii! Acel mare Artist, acel mare Învăţător al unităţii în diferenţe este Duhul Sfânt. Şi acest lucru trebuie să-l înţelegem bine. Şi apoi voi vorbi mai târziu despre asta, cu privire la discernământ: a discerne când e Duhul cel care face diferenţele şi unitatea şi când nu e Duhul cel care face o diferenţă şi o diviziune. De câte ori am confundat unitatea cu uniformitatea? Şi nu este acelaşi lucru. Sau de câte ori am confundat pluralitatea cu pluralismul? Şi nu este acelaşi lucru. Uniformitatea şi pluralismul nu sunt de la duhul bun: nu vin de la Duhul Sfânt. În schimb pluralitatea şi unitatea vin de la Duhul Sfânt. În ambele cazuri ceea ce se caută să se facă este de a reduce tensiunea şi de a şterge conflictul sau ambivalenţa la care suntem supuşi ca fiinţe umane. A căuta să se elimine unul dintre polii tensiunii înseamnă a elimina modul în care Dumnezeu a voit să se reveleze în omenitatea Fiului său. Tot ceea ce nu asumă drama umană poate să fie o teorie foarte clară şi distinctă dar care nu este coerentă cu revelaţia şi de aceea este ideologică. Credinţa pentru a fi creştină şi nu iluzorie trebuie să se configureze în cadrul proceselor: al proceselor umane fără să se reducă la ele. Şi aceasta este o tensiunea frumoasă. Este o misiune frumoasă şi exigentă pe care ne-a lăsat-o Domnul nostru, acel "deja şi încă nu" al mântuirii. Şi acest lucru este foarte important: unitate în diferenţe. Aceasta este o tensiune, dar este o tensiune care mereu ne face să creştem în Biserică.

c. Un al treilea lucru. Există o alegere pe care ca păstori n-o putem neglija: a forma la discernământ. Discernământul acestor lucruri care par opuse sau care sunt opuse pentru a şti când o tensiune, o opoziţie vine de la Duhul Sfânt şi când vine de la Cel Rău. Şi pentru aceasta, a forma la discernământ. Aşa cum mi se pare că am înţeles din întrebare, diversitatea oferă un scenariu foarte încurcat. Cultura abundenţei la care suntem supuşi oferă un orizont de atâtea posibilităţi, prezentându-le pe toate ca valabile şi bune. Tinerii noştri sunt expuşi la un zapping continuu. Pot să navigheze pe două sau trei ecrane deschise în acelaşi timp, pot să interacţioneze în acelaşi timp în diferite scenarii virtuale. Ne place sau nu, este lumea în care sunt inseraţi şi este datoria noastră ca păstori să-i ajutăm să străbată această lume. De aceea consider că este bine să-i învăţăm să discearnă, pentru că avem instrumentele şi elementele care să-i ajute să parcurgă drumul vieţii fără ca să stingă Duhul Sfânt care este în ei. Într-o lume fără posibilităţi de alegere, sau cu mai puţine posibilităţi, probabil că lucrurile ar părea mai clare, nu ştiu. Însă astăzi credincioşii noştri - şi noi înşine - suntem expuşi la această realitate şi de aceea sunt convins că noi ca o comunitate eclezială trebuie să mărim habitus-ul discernământului. Şi aceasta este o provocare şi cere harul discernământului, pentru a încerca să învăţăm şi să avem deprinderea discernământului. Acest har, de la cei mici la adulţi, toţi. Când suntem copii este uşor ca tata şi mama să ne spună ceea ce trebuie să facem şi este bine - astăzi nu cred că este atât de uşor; în timpurile mele, da, dar astăzi nu ştiu, dar oricum este mai uşor -. Dar treptat ce creştem, în mijlocul unei multitudini de glasuri unde aparent toate au dreptate, discernământul a ceea ce ne conduce la Înviere, la Viaţă şi nu la o cultură a morţii, este crucial. Pentru aceasta subliniez aşa de mult această necesitate. Este un instrument catehetic precum şi pentru viaţă. În cateheză, în călăuzirea spirituală, în omilii trebuie să învăţăm poporul nostru, să-i învăţăm pe tineri, să-i învăţăm pe copii, să-i învăţăm pe adulţi, discernământul. Şi să-i învăţăm să ceară harul discernământului.

Cu privire la asta vă trimit la acea parte din exortaţia Evangelii gaudium intitulată "Misiunea care se întrupează în limitele umane": numerele 40-45 din Evangelii gaudium. Şi acesta este al treilea punct cu care ţi-am răspuns ţie. Sunt lucruri mici care probabil vor ajuta în reflecţia voastră asupra întrebărilor şi apoi în dialogul dintre voi. Îţi mulţumesc mult.

Întrebarea 2 - Roberto Crespi, diacon permanent

Sanctitate, bună ziua. Sunt Roberto, diacon permanent. Diaconatul a intrat în clerul nostru în 1990 şi actualmente suntem 143, nu este un număr mare dar este un număr semnificativ. Suntem bărbaţi care trăiesc pe deplin propria vocaţie, cea matrimonială sau cea celibatară, dar trăiesc pe deplin şi lumea muncii şi a profesiei şi aducem deci în cler din lumea familiei şi din lumea muncii, aducem toate acele dimensiuni ale frumuseţii şi experienţei dar şi ale trudei şi uneori şi ale rănilor. Vă întrebăm aşadar: ca diaconi permanenţi care este partea noastră pentru ca să putem ajuta să schiţăm acea faţă a Bisericii care este umilă, care este dezinteresată, care este fericită, aceea pe care simţim că este în inima dumneavoastră şi despre care ne vorbiţi adesea? Vă mulţumesc pentru atenţie şi vă asigur de rugăciunea noastră şi împreună cu a noastră de rugăciunea soţiilor noastre şi a familiilor noastre.

Papa Francisc:

Mulţumesc. Voi diaconii aveţi multe de dat, multe de dat. Ne gândim la valoarea discernământului. În cadrul preoţimii, voi puteţi să fiţi un glas autoritar pentru a arăta tensiunea care există între datorie şi voinţă, tensiunile care se trăiesc în cadrul vieţii familiale - voi aveţi o soacră, ca să dau un exemplu! - De asemenea binecuvântările care se trăiesc în cadrul vieţii familiale.

Dar trebuie să fim atenţi să nu-i vedem pe diaconi ca jumătate preoţi şi jumătate laici. Acesta este un pericol. La sfârşit nu stau nici aici nici acolo. Nu, asta nu trebuie să se facă, este un pericol. A-i privi aşa ne face rău nouă şi le face rău lor. Acest mod de a-i considera elimină puterea carismei proprii diaconatului. Asupra acestui lucru vreau să revin: carisma proprie a diaconatului. Şi această carismă este în viaţa Bisericii. Şi nici nu este bună imaginea diaconului ca un soi de intermediar între credincioşi şi păstori. Nici la jumătatea drumului între preoţi şi laici, nici la jumătatea drumului între păstori şi credincioşi. Şi există două tentaţii. Există pericolul clericalismului: diaconul care este prea clerical. Nu, nu, asta nu merge. Eu uneori văd pe cineva când asistă la liturgie: pare aproape că vrea să ia locul preotului. Clericalismul, feriţi-vă de clericalism. Şi cealaltă tentaţie, funcţionalismul: este un ajutor pe care-l are preotul pentru asta sau pentru aia...; este un cineva pentru a desfăşura anumite îndatoriri şi nu pentru alte lucruri... Nu. Voi aveţi o carismă clară în Biserică şi trebuie s-o construiţi.

Diaconatul este o vocaţie specifică, o vocaţie familială care aminteşte de slujire. Mie îmi place mult când [în Faptele Apostolilor] primii creştini elenişti au mers la apostoli ca să se plângă pentru că văduvele lor şi orfanii lor nu erau bine asistaţi, şi au făcut acea reuniune, acel "sinod" între apostoli şi discipoli, şi i-au "inventat" pe diaconi pentru a sluji. Şi acest lucru este foarte interesant şi pentru noi episcopii, pentru că toţi aceia erau episcopi, aceia care i-au "făcut" pe diaconi. Şi ce anume ne spune? Că diaconii sunt slujitorii. Apoi au înţeles că, în acel caz, era pentru a asista pe văduve şi pe orfani; dar a sluji. Iar nouă episcopilor: rugăciunea şi vestirea Cuvântului; şi asta ne face să vedem care este carisma cea mai importantă a unui episcop: să se roage. Care este misiunea unui episcop, prima misiune? Rugăciunea. A doua misiune: vestirea Cuvântului. Dar se vede bine diferenţa. Şi vouă [diaconilor]: slujirea. Acest cuvânt este cheia pentru a înţelege carisma voastră. Slujirea este ca unul dintre darurile caracteristice ale poporului lui Dumnezeu. Diaconul este - ca să spunem aşa - păzitorul slujirii în Biserică. Fiecare cuvânt trebuie să fie bine măsurat. Voi sunteţi păzitorii slujirii în Biserică: slujirea adusă Cuvântului, slujirea adusă Altarului, slujirea adusă Săracilor. Şi misiunea voastră, misiunea diaconului, şi contribuţia sa constă în asta: în a ne aminti nouă tuturor că credinţa, în diferitele sale exprimări - liturgia comunitară, rugăciunea personală, diferitele forme de caritate - şi în diferitele sale stări de viaţă - laicală, clericală, familială - are o dimensiune esenţială de slujire. Slujire adusă lui Dumnezeu şi fraţilor. Şi cât drum este de parcurs în acest sens! Voi sunteţi păzitorii slujirii în Biserică.

În asta constă valoarea carismelor în Biserică, faptul că sunt o amintire şi un dar pentru a ajuta tot poporul lui Dumnezeu să nu piardă perspectiva şi bogăţiile acţiunii lui Dumnezeu. Voi nu sunteţi jumătate preoţi şi jumătate laici - asta ar însemna "a funcţionaliza" diaconatul -, sunteţi sacrament al slujirii aduse lui Dumnezeu şi fraţilor. Şi din aceste cuvânt "slujire" derivă toată dezvoltarea lucrării voastre, a vocaţiei voastre, a existenţei voastre în Biserică. O vocaţie care ca toate vocaţiile nu este numai individuală, ci este trăită în cadrul familiei şi cu familie; în cadrul poporului lui Dumnezeu şi cu poporul lui Dumnezeu.

În sinteză:

- nu există slujire la altar, nu există liturgie care să nu se deschidă la slujirea săracilor şi nu există slujire a săracilor care să nu conducă la liturgie;

- nu există vocaţie eclezială care să nu fie familială.

Asta ne ajută să reevaluăm diaconatul ca vocaţie eclezială.

În sfârşit, astăzi pare că totul trebuie "să ne slujească", ca şi cum totul ar avea ca scop individul: rugăciunea "îmi slujeşte", comunitatea "îmi slujeşte", caritatea "îmi slujeşte". Aceasta este o realitate a culturii noastre. Voi sunteţi darul pe care Duhul ni-l oferă pentru a vedea că drumul corect merge în direcţie opusă: în rugăciune slujesc, în comunitate slujesc, cu solidaritatea îl slujesc pe Dumnezeu şi pe aproapele. Şi fie ca Dumnezeu să vă dăruiască harul de a creşte în această carismă de a păzi slujirea în Biserică. Mulţumesc pentru ceea ce faceţi.

Întrebarea 3 - Maica M. Paola Paganoni, osc

Sanctitate, sunt maica Paola de la Ursuline şi sunt aici în numele întregii vieţi consacrate prezente în Biserica milaneză dar şi din toată Lombardia. Vă mulţumim pentru prezenţa dumneavoastră, dar mai ales pentru mărturia de viaţă pe care dumneavoastră ne-o oferiţi. De la sfânta Marcelina, sora lui Ambroziu, viaţa consacrată în Biserica milaneză până astăzi a fost prezenţă vie, semnificativă, cu forme antice - şi le-aţi văzut aici - şi cu forme noi. Vrem să vă întrebăm, Părinte, cu să fim astăzi, pentru omul de astăzi, martori ai profeţiei, aşa cum spuneţi dumneavoastră: păzitori ai uimirii, şi să mărturisim cu sărmana noastră viaţă însă o viaţă care să fie ascultătoare, feciorelnică, săracă şi fraternă? Şi apoi, dat fiind că suntem puţine - părem numeroase, dar vârsta este îmbătrânită - dat fiind că suntem puţine probabil, pentru viitor, care periferii existenţiale, care locuri trebuie alese, privilegiate într-o conştiinţă reînsufleţită a minorităţii noastre - minorat în societate şi minorat şi în Biserică? Mulţumesc - Vă asigurăm de amintirea noastră zilnică.

Papa Francisc:

Mulţumesc. Îmi place, mie îmi place cuvântul "minorat". Este adevărat că este carisma franciscanilor, dar şi noi toţi trebuie să fim "minori": este o atitudine spirituală, minoratul, care este ca un sigiliul al creştinului. Îmi place că dumneavoastră aţi folosit acest cuvânt. Şi voi începe de la acest ultim cuvânt: minorat, minoritate. În mod normal - dar nu spun că este cazul dumneavoastră - este un cuvânt care însoţeşte un sentiment: "Părem multe, dar atâtea sunt bătrâne, suntem puţine...". Şi sentimentul care este dedesubt care este? Resemnarea. Sentiment rău. Fără să ne dăm seama, de fiecare dată când gândim sau constatăm că suntem puţini, sau în multe cazuri bătrâni, că experimentăm mai mult povara, slăbiciunea, decât strălucirea, spiritul nostru începe să fie corodat de resemnare. Şi resemnarea conduce după aceea la apatie... Vă rog, dacă aveţi timp citiţi ceea ce spun părinţii deşertului despre apatie: este un lucru care are atâta actualitate, astăzi. Cred că aici se naşte prima acţiune la care trebuie să fim atenţi: puţini da, în minoritate da, bătrâni da, resemnaţi nu! Sunt fire foarte subţiri care se recunosc numai în faţa Domnului examinând interioritatea noastră. Cardinalul, când a vorbit, a spus două cuvinte care m-au marcat mult. Vorbind despre milostivire a spus că milostivirea "răcoreşte şi dă pace". Un bun remediu împotriva resemnării este această milostivire care răcoreşte şi dă pace. Atunci când noi cădem în resemnare, ne îndepărtăm de milostivire, să mergem imediat la cineva, la Domnul ca să cerem milostivire, pentru ca să ne răcorească şi să ne dea pacea.

Când ne cuprinde resemnarea, trăim cu imaginarul unui trecut glorios care, departe de a trezi carisma iniţială, ne învăluie tot mai mult într-un vârtej de greutate existenţială. Totul devine mai apăsător şi greu de ridicat. Şi aici, acesta este un lucru pe care nu-l scrisesem dar îl voi spune, pentru că este un pic urât a-l spune, dar scuzaţi-mă, se întâmplă, şi îl voi spune. Încep să fie grele structurile, goale, nu ştim ce să facem şi ne gândim să vindem structurile pentru a avea bani, bani pentru bătrâneţe... Încep să fie grei banii pe care-i avem în bancă... Şi sărăcia, unde merge? Însă Domnul e bun, şi când o congregaţie călugărească nu merge pe drumul votului de sărăcie, de obicei îi trimite un econom sau o economă rea care face să se prăbuşească totul! Şi acesta este un har! [râde, aplauze]. Spuneam că totul devine mai apăsător şi greu de ridicat. Şi tentaţia este mereu de a căuta siguranţele umane. Am vorbit despre bani, care sunt una dintre siguranţele cele mai umane pe care le avem aproape. De aceea, ne face bine nouă tuturor să vizităm din nou începuturile, să facem un pelerinaj la începuturi, o amintire care ne salvează de orice imaginaţie glorioasă dar ireală a trecutului.

"Privirea de credinţă este capabilă să recunoască - spune Evangelii gaudium - lumina pe care Duhul Sfânt o răspândeşte mereu în mijlocul întunericului, fără a uita că «unde s-a înmulţit păcatul, s-a revărsat cu prisosinţă harul» (Rom 5,20). Credinţa noastră este provocată să întrevadă vinul în care poate să fie transformată apa şi să descopere grâul care creşte în mijlocul neghinei".

Părinţii noştri şi maicile noastre fondatori nu s-au gândit niciodată să fie o multitudine, sau o mare majoritate. Fondatorii noştri s-au simţit mişcaţi de Duhul Sfânt într-un moment concret al istoriei să fie prezenţă bucuroasă a Evangheliei pentru fraţi; să reînnoiască şi să edifice Biserica precum drojdia în aluat, ca sare şi lumină a lumii. Mă gândesc, am clară fraza unui fondator, dar atâţia au spus acelaşi lucru: "Să vă fie frică de multitudine". Să nu vină mulţi, de frica să nu-i formaţi bine, de frică să nu le daţi carisma... Unul o numea "turba multa". Nu. Ei se gândeau pur şi simplu să ducă înainte Evanghelia, carisma.

Cred că unul din motivele care ne frânează sau ne iau bucuria se află în acest aspect. Congregaţiile noastre nu s-au născut pentru a fi masă, ci un pic de sare şi un pic de drojdie, care avea să dea propria contribuţie pentru ca aluatul să crească; pentru ca poporul lui Dumnezeu să aibă acel "condiment" care îi lipsea. Timp de mulţi ani am avut tentaţia de a crede, şi atâţia am crescut cu ideea, că familiile călugăreşti trebuiau mai mult să ocupe spaţii decât să demareze procese, şi aceasta este o tentaţie. Noi trebuie să demarăm procese, nu să ocupăm spaţii. Mie îmi este frică de statistici, pentru că ne înşală, de atâtea ori. Ne spun adevărul dintr-o parte, dar după aceea vine iluzia şi ne duc la înşelare. Mai mult a ocupa spaţii decât de a demara procese: eram tentaţi de asta deoarece credeam că de vreme ce eram mulţi, conflictul putea să prevaleze asupra unităţii; că ideile (sau imposibilitatea noastră de a ne schimba) erau mai importante decât realitatea; sau că partea (mica noastră parte sau viziune despre lume) era superioară totului eclezial (cf. ibid., 222-237). Este o tentaţie. Dar eu n-am văzut niciodată pe un bucătar de pizza care pentru a face pizza să ia jumătate de kilogram de drojdie şi 100 de grame de făină, nu. Este contrariul. Drojdie, puţină, pentru a face să crească făina.

Astăzi realitatea ne interpelează, astăzi realitatea ne invită să fim din nou un pic de drojdie, un pic de sare. Aseară, în L'Osservatore Romano, care iese seara dar cu data de astăzi, este rămasul-bun al ultimelor două Mici Surori ale lui Isus din Afganistan, printre musulmani, pentru că nu mai erau [surori] şi de acum, fiind bătrâne, trebuiau să se întoarcă. Vorbeau afgană. Iubite de toţi: musulmani, catolici, creştini... De ce? Pentru că erau martore. De ce? Pentru că erau consacrate lui Dumnezeu Tatăl tuturor. Şi eu m-am gândit, i-am spus Domnului, în timp ce citeam asta - căutaţi asta, astăzi, în L'Osservatore Romano, care ne va face să ne gândim la ceea ce dumneavoastră aţi întrebat -: "Dar, Isuse, de ce laşi oamenii aceia aşa?". Şi mi-a venit în minte poporul coreean, care a avut la început trei-patru misionari chinezi - la început - şi apoi timp de două secole mesajul a fost dus înainte numai de laici. Drumurile Domnului sunt aşa cum vrea El să fie. Dar ne va face bine să facem un act de încredere: El e cel care conduce istoria! Este adevărat. Noi facem totul pentru a creşte, pentru a fi puternici... Dar nu resemnarea. A demara procese. Astăzi realitatea ne interpelează - repet - realitatea ne invită să fim din nou un pic de drojdie, un pic de sare. Puteţi să gândiţi o mâncare cu multă sare? Nimeni n-ar mânca-o. Astăzi, realitatea - datorită multor factori pe care nu putem acum să ne oprim ca să-i analizăm - ne cheamă mai mult să demarăm procese decât să ocupăm spaţii, mai mult să luptăm pentru unitate decât să ne alipim de conflicte trecute, să ascultăm realitatea, să ne deschidem la "aluat", la sfântul popor credincios al lui Dumnezeu, la totul eclezial. Să ne deschidem la totul eclezial.

O minoritate binecuvântată, care este invitată din nou să dospească, să dospească în sintonie cu ceea ce Duhul Sfânt a inspirat în inima fondatorilor voştri şi în inima voastră. Asta e ceea ce este nevoie astăzi.

Trec la un ultim lucru. N-aş îndrăzni să vă spun la care periferii existenţiale trebuie să se îndrepte misiunea, pentru că în mod normal Duhul a inspirat carismele pentru periferii, pentru a merge în locurile, în ungherele de obicei abandonate. Nu cred că Papa poate să vă spună: ocupaţi-vă de asta sau de aia. Ceea ce Papa poate să vă spună este asta: sunteţi puţine, sunteţi puţini, sunteţi ceea ce sunteţi, mergeţi în periferii, mergeţi la margini pentru a vă întâlni acolo cu Domnul, pentru a reînnoi misiunea de la origini, la Galileea primei întâlniri, a vă întoarce la Galileea primei întâlniri! Şi acest lucru va face bine nouă tuturor, ne va face să creştem, ne va face multitudine. Îmi vine în minte acum încurcătura pe care a avut-o probabil părintele nostru Abraham: l-au făcut să privească cerul: "Numără stelele!" - dar nu putea -, tot aşa va fi descendenţa ta. Şi apoi: "Unicul tău fiu" - unicul, celălalt plecase deja, dar acesta avea promisiunea - "urcă-l pe munte şi oferă-mi-l ca jertfă". De la acea multitudine de stele la jertfirea propriului fiu: logica lui Dumnezeu nu se înţelege. Numai se ascultă. Şi acesta este drumul pe care trebuie să mergeţi. Alegeţi periferiile, treziţi procese, aprindeţi speranţa stinsă şi slăbită de o societate care a devenit insensibilă la durerea altora. În fragilitatea noastră ca şi congregaţii putem să ne facem mai atenţi la atâtea fragilităţi care ne înconjoară şi să le transformăm în spaţiu de binecuvântare. Va fi momentul pe care Domnul vi-l va spune: "Opreşte-te, este un berbec, acolo. Nu-l jertfi pe unicul tău fiu". Mergeţi şi duceţi "ungerea" lui Cristos, mergeţi. Nu vă alung! Spun numai: mergeţi ca să duceţi misiunea lui Cristos, carisma voastră.

Şi să nu uităm că "atunci când este pus Isus în mijlocul poporului său, poporul găseşte bucurie. Da, numai asta va putea să ne redea bucuria şi speranţa, nu asta ne va salva de a trăi într-o atitudine de supravieţuire. Vă rog nu, asta e resemnare. Nu a supravieţui, a trăi! Numai asta va face rodnică viaţa voastră şi va menţine vie inima noastră. A-l pune pe Isus acolo unde trebuie să stea: în mijlocul poporului său" (Omilie la Liturghia Întâmpinării Domnului, a XXI-a Zi Mondială a Vieţii Consacrate, 2 februarie 2017). Şi aceasta este misiunea voastră. Mulţumesc, maică. Mulţumesc.

Să ne rugăm. [...]

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.