Pentru creştinii sirieni salvarea este întoarcerea în catacombe

De Nello Scavo

Se intitulează "Persecutaţi" şi tema principală pe care o tratează sunt creştinii care sunt ucişi sau maltrataţi din cauza credinţei lor. Însă în noua carte a lui Nello Scavo, jurnalist de la "Avvenire", trimis de război obişnuit cu munca pe teren, protagoniştii nu sunt numai ei, ci şi cei care aparţin la alte credinţe minoritare în diferite părţi ale lumii. Cartea (Piemme, 300 de pagini) este rod al unei investigaţii care a durat trei ani. Este densă de numere, documente top secret dar mai ales de reportaje, feţe, experienţe relatate în filmare directă. De la istoriile refugiaţilor care încearcă să intre în Europa la victimele multinaţionalelor din Cambogia, de la martirii ambientalişti ucişi în Africa la atâţia călugări ucişi în America Latină. Organizaţii neguvernamentale denunţă un dispreţ crescând faţă de libertatea religioasă în 116 ţări (adică 60% din cele 196 de state aderente la ONU). Circa 75% din violenţele împotriva unei minorităţi religioase, se citeşte în carte, se referă la creştini. Publicăm fragmente din capitolul dedicat creştinilor din Siria refugiaţi în vechile galerii funerare: catacombele din cel de-al treilea mileniu. [Andrea Tornielli]

Ştiam despre galeriile săpate de mujahedini, dar cei din al-Nusra nu au femei în suită. Tânăra pe care am avut-o în faţa mea nu părea nimic din asta. Probabil era ceea ce căutam. Cineva care mi-a deschis un mormânt în care se ascund noii persecutaţi. După câteva clipe chepengul este împins delicat de dedesubt.

Treptele sunt strâmte şi înalte, tunelul este aşa de jos încât trebuie mers ghemuit, cu capul înclinat şi cu mâinile sprijinite de trepte. Treptat ce se coboară în întuneric se simte zgomotul altor oameni. Tânăra e cea care face prezentările. Vor să-mi arate şi să-mi facă totul cunoscut. O lume subterană care îţi taie respiraţia, datorită umidităţii, datorită întunericului, datorită mirosului urât. Un loc de moarte care miroase a viaţă. Miroase a o viaţă mizerabilă şi disperată. Însă viaţă pe care războiul încă n-a stins-o. În urmă cu două mii de ani aici îşi găseau adăpost creştinii persecutaţi. Afară nu erau monştrii de oţel care descărcau tone de plumb. Dar se schimbă puţin. Şi astăzi ca în epoca paleocreştină fiinţele umane se adaptează, se ascund, sapă cu mâinile goale smulgând viaţa acolo unde n-ar trebui să fie viaţă.

Printre vecinii de mormânt convieţuirea nu este uşoară. În mormânt la etajul de dedesubt au trebuit să se aranjeze, făcând din sarcofag un pat matrimonial. În catacomba alăturată, criptele noaptea se transformă în cuşete, ziua în cămară. Deasupra, la o palmă de cap, pe pământul care era al celor vii dar care în cinci ani a văzut eliminate o jumătate de milion de vieţi, între timp se trage în timp ce de sus cad bombe care fac să pară catacombele o minieră aproape să se prăbuşească. Holocaustul sirian este şi acesta. Războiul subteran pe care sateliţii militari nu reuşesc să-l vadă.

În satele de pe drumul care duce la Idlib şi Alep nimeni nu ştie să spună cu exactitate câţi sunt civilii constrânşi la o viaţă de şoareci. Dar nimeni n-ar fi putut să-şi imagineze vreodată că aceste catacombe transformate în atracţie turistică avea să redevină utile pentru a se repopula cu creştini persecutaţi.

"S-a întâmplat ca vreunul dintre noi să iasă ziua pentru a merge să caute mâncare sau lemne pentru a se încălzi, dar apoi nu s-a mai întors", povesteşte o tânără care a ales să fugă spre graniţa turcă, dar apoi a fost potolită de jandarmi. Printre combatanţii anti-Assad şi printre militarii guvernamentali chestiunea este cunoscută. De la Alep surse diferite confirmă o ştire înspăimântătoare. Miliţienii guvernamentali treptat ce cuceresc un sat, înainte de a pleca inundă orice tunel sau cavitate subterană. Scopul este acela de a-l îneca pe oricine ar fi înăuntru.

În catacombe se speră şi se roagă. "Am găsit oase în nişe", povesteşte un ţăran originar din Furaykah, în Siria de nord-vest, "dar le-am dus şi le-am îngropat în afară". "Şi noi suntem martiri. Vii, dar martiri", spune păstorul care printre mormintele subterane a dus şi caprele.

Comunitatea mică de creştini subterani nu vede un preot de multe luni, dar nu este un motiv bun pentru a nu se ruga. În fiecare seară femeile se adună pentru litanii. O invocă pe Fecioara Maria, căreia îi cer numai pace şi un viitor pentru copiii lor. Un viitor oriunde, numai să fie în afara acestui bârlog, unde şi lumânările lipsesc şi cele puţine care au rămas sunt aprinse cât mai puţin posibil, având teama că flăcările epuizează acel puţin oxigen care trebuie împărtăşit între toţi.

Dacă nu sunt obişnuiţi, a rezista în galerii este imposibil. Cavităţile mai mici sunt încărcate de umiditate, miros a mucegai, a urină şi a fiinţe umane care n-au făcut baie de multe săptămâni. Spaţiile mai mari ajung să fie cele mai aglomerate, dar în care orice cuvânt răsună. Şi puţinele zgomote din exterior sunt amplificate ca într-o cutie de rezonanţă. O tortură psihologică ce consumă nervii foarte întinşi ai celui care de acum se teme să-şi scoată nasul în afară, dar nici nu vrea să moară acolo înăuntru. O teamă contagioasă, la care este imposibil să se rămână imuni.

Psihicul celui care este constrâns să se târască în subteran este încercat de o stare de umilire continuă. Femeile sunt cele care ţin moralul ridicat. Fac asta adunându-se pentru a bolborosi o rugăciune, încurajându-i pe soţii lor atunci când se simt nişte laşi să nu fie acolo afară, cu o armă pe umăr pentru a-şi vinde scump pielea. Este suficient numai un vuiet în depărtare, al unui avion sau al unui convoi, pentru ca să se materializeze în întuneric şi în tăcere teroarea faţă de ceea ce s-ar putea întâmpla.

(După Vatican Insider, 13 februarie 2017)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 19.