O Biserică deschisă în toată bogăţia sa la toate popoarele din toate continentele

De Giovanni Tridente

Cardinalul Fernando Filoni, prefect al Congregaţiei pentru Evanghelizarea Popoarelor, în acest lung interviu acordat la Palabra, oferă precizări cu privire la credinţa tinerelor Biserici din ţările de misiune şi la modul în care vitalitatea lor poate să se traducă într-un stimulent pentru toată Europa. Ne vorbeşte cu absolută luciditate şi competenţă despre Orientul Mijlociu, dintr-o perspectivă istorică dar şi cu mare speranţă pentru viitorul acelor teritorii şi al minorităţilor care locuiesc acolo, astăzi în mod trist martirizate de războaie. Ne relatează despre nevoia de proximitate şi de a fi tot mai mult o "Biserică în ieşire", pe care papa Francisc a întrupat-o în tot pontificatul său. În sfârşit, analizează rolul şi competenţele congregaţiei conduse de el, în optica unei slujiri depline şi conştiente a misiunii evanghelizatoare a întregii Biserici. Portretul care reiese, cum afirmă el însuşi, este cel al unei Biserici "deschise în toată bogăţia sa la toate popoarele din toate continentele".

CREDINŢA TINERELOR BISERICI

Eminenţă, care este situaţia generală a Bisericii în ţările de misiune?

"În general se poate spune că mai ales în Africa şi în Asia este vorba despre Biserici aproape mereu tinere. În timpul Conciliului Bisericile locale încă erau conduse de misionarii noştri şi evanghelizarea era în plină dezvoltare. Astăzi, la distanţă de cincizeci de ani, se poate afirma că aproape toate diecezele din acele ţări sunt conduse de cler autohton, deci există responsabilitatea deplină a acestor persoane asupra Bisericilor lor locale. Dacă ar trebui să evidenţiem probleme, acestea trebuie găsite în dificultăţile tipice ale oricărei creşteri: pe de o parte găsim un mare entuziasm, dar există şi probleme în privinţa stabilităţii. Desigur, suntem încă în faza primei vestiri a Evangheliei. Noi, Congregaţia, avem în consideraţie această schimbare rapidă, care implică nu numai aspectul spiritual ci dezvoltarea integrală a acestor teritorii".

Ce cuvânt deosebit duceţi cu dumneavoastră când vizitaţi aceste teritorii?

"Nu există un cuvânt deosebit pe care cineva trebuie să-l ducă în mod ideologic. Depinde mult şi de realitatea pe care mergem s-o vizităm. De aceea, vestirea este tip real, în contextul marii realităţi a Bisericii, a Conciliului al II-lea din Vatican, al dezvoltării succesive prin marii papi pe care i-am avut până în momentul prezent. E vorba de a face ca aceste Biserici să se simtă ca parte a totului Bisericii, chemându-le la coresponsabilitate pentru însuşi viitorul lor dar şi ca participare la marea misiune a Bisericii. este important ca o Biserică să aibă mereu conştiinţa despre sine şi să se întrebe despre tipul de viitor pe care-l vrea pentru ţara în care se află. Ceea ce contează pentru mine este să stimulez aceste Biserici să aibă un rol activ în cadrul evanghelizării şi al dezvoltării lor. De acum ele sunt cele care trebuie să evanghelizare, nu mai sunt misionarii care vin de afară... Acest lucru duce evident la o asumare a responsabilităţii şi ar trebui să-l facem toţi. Acelaşi lucru ar trebui să ne întrebăm în Europa: ce Biserică vrem şi de ce?".

Apropo, ce are de învăţat Europa de la aceste alte experienţe?

"M-a uimit mereu acea expresie pe care papa Benedict al XVI-lea a spus-o în timpul călătoriilor sale de exemplu în Africa, şi pe care apoi şi papa Francisc şi-a însuşit-o: bucuria credinţei oamenilor din aceste ţări. Cu toate că nivelul şi modul de viaţă nu este uşor, şi oricum nu este la înălţimea celui european, reuşesc să dea o manifestare a credinţei într-un mod bucuros. Tot Benedict al XVI-lea spunea că adesea credinţa noastră pare un pic tristă, ca persoane resemnate... În schimb, în aceste alte continente, mai ales în aceste tinere Biserici, se percepe un mare entuziasm, o mare vivacitate. Sunt aspecte pe care noi probabil le-am pierdut. Aşadar, trebuie redescoperit simţul unei credinţe bucuroase, al unei credinţe participate".

Se vorbeşte adesea despre exilaţi şi refugiaţi. Ce lipseşte din partea comunităţii internaţionale în acest domeniu?

"Consider că papa deja în multe circumstanţe şi moduri a arătat care sunt carenţele fundamentale, motiv pentru care n-aş putea să spun nimic în mod excepţional diferit. Ceea ce lipseşte încă este capacitatea de a reuşi să se înţeleagă, când e vorba de exilaţi şi refugiaţi, care sunt exigenţele lor reale. Nu e vorba de numere, sunt persoane, şi în spatele lor au cu adevărat situaţii de mari dificultăţi. Când privesc în ochi o persoană, un exilat, un refugiat, pentru că este o persoană şi nu un număr, nu pot să rămân indiferent. Deci trebuie să învăţăm să avem o abordare care să nu fie de frică, de condiţionări şi locuri comune care la rândul lor generează frică şi creează dificultăţi, şi să privim mai mult în ochi persoanele".

Dumneavoastră aţi fost trimis special al Sfântului Părinte în Irak, unde aţi fost şi nunţiu. Ce se întâmplă în acele ţinuturi?

"Voind să simplific, aş putea spune asta: Irakul este o ţară antică, bogată în culturi, în istorie, în limbi, dar ca ţară este relativ tânără, cu puţin mai mult de nouăzeci de ani de viaţă, trasată de occidentali care şi-au împărţit zonele de influenţă ale imperiului otoman căzut. Aşadar nu este exprimarea unui popor, ci a multor popoare cu culturi atât de diferite, care s-au aflat în situaţia de a manifesta, în anumite graniţe determinate, o viziune naţională care însă trebuia construită. Această construcţie a fost foarte dificilă şi nici măcar nu s-a realizat. Prezenţa diferitelor entităţi, începând de la cele mai mari, şiiţii, sunniţii, creştinii, curzii şi alte minorităţi foarte vechi însă numeric mai limitate nu s-a amalgamat, nu s-a născut un unic sentiment şi a dominat cel care avea puterea".

Vedeţi vreo soluţie?

"Este clar că atunci când se vorbeşte despre democraţie nu poate fi impusă. Apoi care democraţie? Este dificil, deoarece culturile şi modurile de a concepe comunităţile sunt diferite. Şi aşa-numita democraţie numerică este riscantă, deoarece arată că o majoritate poate să domine o minoritate chiar consistentă şi să impună lucruri care generează insatisfacţie dacă nu luptă. Într-un teritoriu eterogen ca Irakul nu se poate gândi să se uniformizeze totul în mod simplist, trebuie oferit prilejul acelei entităţi naţionale care desigur că trebuie să crească, dar trebuie respectate şi entităţile particulare. Este vorba de a depăşi o viziune predominantă asupra altora, şi asta cere mult ajutor şi atâta bunăvoinţă".

În ultima carte "Biserica în Irak" dumneavoastră vorbiţi despre o "Biserică eroică"...

"Este istoria Bisericii caldee, a Bisericii asiriene care revelează asta... Din momentul creării sale cu evanghelizarea apostolică, fiind mereu o ţară de graniţă, a devenit la rândul său ţară de conflict: în funcţie de puterile care se confruntau, creştinii deveneau obiect de contrapoziţie şi erau cei care sufereau mai mult. Aşadar, încă din primele secole religia a fost în mod substanţial un element discriminant şi acelaşi lucru s-a întâmplat în secolele următoare cu diferitele invazii. Această Biserică din Orient, care s-a revărsat mai ales spre Asia Centrală şi spre Extremul Orient ajungând să numere chiar 20 de sedii mitropolitane şi zeci de sedii episcopale până în China şi la Pechin, apoi a fost complet desfiinţată. Şi acestea sunt istorii de suferinţe, ca să nu spunem suferinţele mai recente. Este un întreg şir de suferinţe care m-a determinat să scriu această carte".

SPERANŢĂ PENTRU ORIENTUL MIJLOCIU

Ce contribuţie mai pot da creştinii cu privire la conflicte şi la războaie?

"Papa Francisc a indicat asta foarte bine. De exemplu, creştinul nu crede că primul lucru de făcut atunci când un stat are bogăţii, care sunt parte a vieţii unui popor, este acela de a-şi cumpăra arme. O altă atitudine este aceea de a nu vedea relaţiile dintre state numai în termeni conflictuali; de fapt, conflictualitatea duce la înarmare, şi când cineva are o armă este dispus s-o folosească. Un al treilea aspect se referă la drept: ceilalţi care sunt diferiţi de o majoritate sau de o minoritate, nu sunt persoane cu care să se confrunte la nivelul celui mai puternic: ca membri ai unei realităţi umane, sociale şi politice au dreptul de a trăi şi de a practica ceea ce cred, care poate să fie un ideal, o credinţă, o liberă mărturisire, dar şi un mod de a se coordona sau de a se organiza. Până când nu vom intra în această perspectivă, vom avea mereu conflictualităţi. Până la urmă, viziunea creştinului nu este diferită de aceea care şi la nivel de gândire socială sănătoasă există în lume. Dar cu o încărcătură în plus, conform căreia respectarea celuilalt, valoarea şi importanţa sa este un aspect profund creştin, şi este învăţătura care ne vine şi de la credinţă".

Cum vedeţi viitorul Orientului Mijlociu?

"Nu am globul de cristal, dar vreau să vorbesc despre un auspiciu, şi pentru Orientul Mijlociu, care este un ţinut eterogen de popoare, culturi şi civilizaţii. De ce n-ar trebui să fie posibil să se găsească o convieţuire întemeiată pe respectarea celuilalt, pe drept şi pe dezvoltarea popoarelor? De ce să prevaleze mereu elemente de tip religios, de intoleranţă faţă de un alt popor, un alt grup... Această mentalitate trebuie să fie absolut depăşită, altminteri conflictualitatea va rămâne latentă. Auspiciul este ca să se treacă la această viziune diferită, care să implice nu numai ţări diferite între ele prezente de acum în aceste ţinuturi, dar şi marile entităţi în care se crede, începând de la islam şi de la creştinism".

Ţările de misiune sunt şi un mare bazin - e urât să spunem asta - de martiriu creştin? Ce avem de învăţat de la aceste mărturii?

"Apropo de martiriu, noi, Congregaţia pentru Evanghelizarea Popoarelor, prin Agenţia Fides, publicăm în fiecare an statistici; de exemplu, în 2015 au fost ucişi cel puţin 22 de lucrători pastorali între preoţi, călugări, laici şi episcopi; din 2000 până în 2015 în lume martirii au fost aproape patru sute, între care 5 episcopi. Este aproape imposibil ca vestirea credinţei uneori să nu ceară şi jertfirea propriei vieţi. Asta ne spune Isus în Evanghelie: «dacă m-au persecutat pe mine vă vor persecuta şi pe voi». Vestirea Evangheliei este mereu incomodă, dincolo chiar de vieţile umane. Credinţa însăşi este uneori obiect de martiriu, prin ceea ce vesteşte, prin dreptatea pe care o cere, prin apărarea săracilor...".

CARITATEA CARE DEVINE PROXIMITATE

Unul dintre motourile pontificatului papei Francisc este al unei "Biserici în ieşire"; cum trebuie trăit acest dinamism?

"Nu numai Sfântul Părinte vorbeşte despre Biserică în ieşire, ci el însuşi arată ce înseamnă asta. Venim dintr-un an aşa de important ca Jubileul Milostivirii şi papa ne-a arătat ce anume el, aproape care un mare paroh al întregii Biserici, înţelege prin acest dinamism. Fiecare dintre noi este chemat apoi să pună asta în practică în funcţie de misiunea pe care o desfăşoară în Biserică. Eu ca prefect al acestei Congregaţii consider că suntem în ieşire în momentul în care devenim aproapele la toate acele situaţii pe care le întâlnim în diferitele dieceze şi nu numai în slujirea pe care reciproc le dăm lor, dar pe care şi ele însele o dau realităţii ecleziale universale".

Cum sunt percepute "Roma" şi pontificatul papei Francisc de ţările îndepărtate?

"Când călătoresc văd că există o mare iubire. În America Latină, de exemplu, se percepe o conştientizare cu privire la faptul că ceea ce papa comunică şi manifestă este rod al unei profunde experienţe de viaţă care provine chiar din acel continent. La fel se întâmplă în Africa: oamenii sunt profund admiraţi de acest mod cu care papa interpretează viziunea sa pastorală de preot, de episcop, de papă, faţă de toţi şi fără graniţe. Şi în continente care sunt diferite din punct de vedere cultural există o profundă admiraţie. Nu o spun din adulaţie, dar probabil că acela care nu iubeşte mult aceste aspecte eventual vede problematici. Să nu uităm că şi în faţa a ceea ce făcea Cristos, o faptă bună de exemplu, existau unii care-l iubeau şi unii care în schimb îl dispreţuiau".

SLUJIREA ADUSĂ EVANGHELIZĂRII

Care este "starea de sănătate" a Congregaţiei dumneavoastră ca organism din Curia Romană?

"Este necesar să fim mereu în sintonie deplină. Congregaţia noastră nu există ca organism ci ca instrument pentru grija papei în privinţa evanghelizării. Aceasta este finalitatea la care noi aderăm pe deplin şi pentru care existăm: a fi într-adevăr diaconie, slujire, în mâinile papei şi ale Bisericilor teritoriale pentru creşterea lor".

Adesea Propaganda Fide este percepută ca o mare entitate de putere care mişcă multe capitaluri; ce răspundeţi?

"Nu ştiu dacă există un mit în jurul acestei realităţi. Nu putem nega că credincioşii în decursul secolelor au văzut mereu opera misionară drept ceva ce le aparţine şi au voit într-un fel să participe la ea. Cel care n-a putut să facă asta personal a susţinut această opera în mod materială, lăsând propriile bunuri. Noi avem o misiune, şi este aceea a unei administrări bune, sănătoase şi transparente a acestor bunuri. Chestiunea nu se referă la cantitate şi la finalitatea pe care o avem, şi aceasta are de-a face cu dezvoltarea Bisericii misionare în toate formele sale, de la cea umană, la cea culturală, socială, evanghelică, până la aceea în care este nevoie de a avea un bun edificiu, o bună şcoală, un bun dispensar şi aşa mai departe".

În primele luni ale pontificatului, dumneavoastră mergeaţi adesea să daţi lecţii papei - s-a spus - despre "Biserica misionară"; cum aţi trăit acele momente?

"Continui să merg şi continui să am acele raporturi pe care funcţia mea îmi impune să le am cu Sfântul Părinte. Însuşi papa a fost cel care, cu acel umorism simpatic al său, a spus "iată cardinalul care îmi dă lecţii", dar eu nu dau lecţii nimănui. Papa pe bună dreptate considera necesar pentru el să înceapă să aibă mai multă familiaritate cu locurile din Africa sau din Asia. Şi acesta este un aspect important, pentru că demonstrează cum papa intră în acest dialog cu realităţile unei Congregaţii a lui, pentru a da apoi un răspuns adecvat la nevoile Bisericii. Elementul de stimă şi de relaţie rămâne fundamental".

La ce punct sunt raporturile cu continentul asiatic în general?

"Consider că sfântul papă Ioan Paul al II-lea, când a voit Sinodul extraordinar pentru Asia, a trasat bine drumul de urmat cu privire la acest enorm continent aşa de variat, unde prezenţa creştină este minoritară, adică mileniul al treilea trebuie să privească la Asia şi la vestirea Evangheliei în acest continent. Consider că acest lucru este încă profund valabil şi trebuie să inspire slujirea noastră, atât la nivel de organizare cât şi de angajare pe planul cultural, al cunoaşterii, al relaţiilor şi al Evangheliei. Evanghelizarea, cum spune papa Francisc, trebuie făcută prin două gambe mari: prin vestirea adevărată a Evangheliei, care este primară, şi în acelaşi timp cu mărturia, contactul. De fapt, în contact mărturisim ceea ce suntem".

S-a încheiat de puţin timp Anul Sfânt al Milostivirii. Ce v-a uimit mai mult din acest Jubileu?

"Două aspecte. Pe de o parte, faptul cu care papa Francisc a readus în centrul şi în inima întregii Biserici milostivirea, ca element calificator al credinţei. Celălalt element se referă la modul în care această milostivire devine aproape, adică modul în care Sfântul Părinte a interpretat asta atât ca persoană cât şi ca preot şi episcop. Acest lucru a uimit foarte mult pe credincioşi şi oriunde merg observ o dezvoltare enormă a acestei dimensiuni: nu a unei opere sociale de făcut, ci a unei iubiri care este milostivă şi se ocupă de alţii".

Un cuvânt de sinteză despre Biserică de astăzi.

"Cât mă priveşte, trebuie să spun că în marele plan al Providenţei, aşa cum a existat o perioadă în care Biserica aşa-numită occidentală a avut un rol proeminent în toate domeniile - cultural, teologic, filozofic, uman, social, aspecte care şi astăzi rămân, deşi în manieră redusă numeric - tot aşa ne aflăm astăzi în sfârşit integraţi într-o realitate foarte vie exprimată de Bisericile africană, asiatică, din Oceania, din America Latină. Mulţumire fie lui Dumnezeu, astăzi avem o viziune de Biserică mai globală. Îmi place să mă gândesc la acea frumoasă imagine care-l reprezintă pe papa Ioan al XXIII-lea cu globul pământesc, şi să cred că în timp ce mişca privea aproape în perspectivă o Biserică devenită globală, care nu mai este oprită într-un continent sau într-un loc deosebit de pe pământ. Iată Biserica pe care o văd astăzi, deschisă în toată bogăţia sa la toate popoarele din toate continentele".

Originar din Maduria, în Puglia, în sudul Italiei, cardinalul Fernando Filoni a primit consacrarea episcopală de la sfântul Ioan Paul al II-lea la 19 martie 2011, în timp ce Benedict al XVI-lea l-a creat cardinal la 18 februarie 2012. A fost substitut pentru Afacerile Generale de la Secretariatul de Stat, nunţiu apostolic în Filipine, apoi în Iordania şi în Irak. Papa Francisc l-a ales ca trimis personal chiar în Irak în 2014, după situaţia gravă creată ca urmare a proclamării Statului Islamic. În 2015 a publicat "Biserica în Irak", editată de Libreria Editrice Vaticana.

(După Vatican Insider, 23 ianuarie 2017)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.