Omilia papei la Epifania Domnului (6 ianuarie 2017)

"Unde este regele nou-născut al iudeilor? Căci am văzut steaua lui la răsărit şi am venit să-l adorăm" (Mt 2,2).

Cu aceste cuvinte magii, veniţi din ţinuturi îndepărtate, ne fac cunoscut motivul traversării lor lungi: să-l adore pe regele nou-născut. Să vadă şi să adore: două acţiuni care se evidenţiază în relatarea evanghelică: am văzut o stea şi vrem să adorăm.

Aceşti oameni au văzut o stea care i-a pus în mişcare. Descoperirea a ceva neobişnuit care s-a întâmplat pe cer a declanşat o serie nenumărate de evenimente. Nu era o stea care a strălucit în mod exclusiv pentru ei, nici nu aveau un ADN special pentru a o descoperi. Aşa cum a recunoscut bine un părinte al Bisericii, magii n-au pornit la drum pentru că au văzut steaua, ci au văzut steaua pentru că s-au pornit la drum (cf. Sfântul Ioan Gură de Aur). Aveau inima deschisă la orizont şi au putut vedea ceea ce arăta cerul pentru că exista în ei o dorinţă care-i mâna: erau deschişi la o noutate.

În acest mod, magii exprimă portretul omului credincios, al omului care are nostalgie de Dumnezeu; al celui care simte lipsa propriei case, patria cerească. Reflectă imaginea tuturor oamenilor care în viaţa lor nu şi-au lăsat anesteziată inima.

Sfânta nostalgie de Dumnezeu apare în inima credincioasă pentru că ştie că Evanghelia nu este un eveniment din trecut ci din prezent. Sfânta nostalgie de Dumnezeu ne permite să ţinem ochii deschişi în faţa tuturor tentativelor de a reduce şi de a sărăci viaţa. Sfânta nostalgie de Dumnezeu este amintirea credincioasă care se răzvrăteşte în faţa atâtor profeţi de nenorocire. Această nostalgie este aceea care menţine vie speranţa comunităţii credincioase care, din săptămână în săptămână, imploră spunând: "Vino, Doamne Isuse!".

Tocmai această nostalgie l-a mânat pe bătrânul Simeon să meargă în fiecare zi la templu, ştiind cu certitudine că viaţa sa nu se va termina fără a putea ţine în braţe pe Mântuitorul. Această nostalgie l-a mânat pe fiul risipitor să iasă dintr-o atitudine distructivă şi să caute braţele tatălui său. Această nostalgie a simţit-o păstorul în inima sa când a lăsat cele nouăzeci şi nouă de oi pentru a o căuta pe cea care se rătăcise, şi a fost şi ceea ce a experimentat Maria Magdalena în dimineaţa zilei de duminică pentru a merge în fugă la mormânt şi a-l întâlni pe Învăţătorul său înviat. Nostalgia de Dumnezeu ne trage afară din ţarcurile noastre deterministe, acelea care ne induc să credem că nimic nu se poate schimba. Nostalgia de Dumnezeu este atitudinea care rupe conformismele noastre plictisitoare şi ne determină să ne angajăm pentru acea schimbare la care tânjim şi de care avem nevoie. Nostalgia de Dumnezeu îşi are rădăcinile în trecut dar nu se opreşte acolo: merge în căutarea viitorului. Credinciosul "nostalgic", mânat de credinţa sa, merge în căutarea lui Dumnezeu, ca şi magii, în locurile cele mai ascunse ale istoriei, pentru că ştie în inima sa că acolo îl aşteaptă Domnul. Merge în periferie, la graniţă, în locurile neevanghelizate, pentru a se putea întâlni cu Domnul său; şi n-o face deloc cu o atitudine de superioritate, o face ca un cerşetor care nu poate ignora ochii celui pentru care Vestea Bună este încă un teren de explorat.

Ca atitudine contrapusă, în palatul lui Irod (care era la foarte puţini kilometri de Betleem), nu şi-au dat seama de ceea ce se întâmpla. În timp ce magii mergeau, Ierusalimul dormea. Dormea în cârdăşie cu un Irod care, în loc să fie în căutare, dormea şi el. Dormea sub anestezia unei conştiinţe cauterizate. Şi a rămas descumpănit. I-a fost frică. Este descumpănirea care, în faţa noutăţii care revoluţionează istoria, se închide în ea însăşi, în rezultatele sale, în cunoştinţele sale, în succesele sale. Descumpănirea celui care stă aşezat pe bogăţie fără a reuşi să vadă dincolo. O descumpănire care se naşte în inima celui care vrea să controleze totul şi pe toţi. Este descumpănirea celui care este cufundat în cultura victoriei cu orice preţ; în acea cultură în care este spaţiu numai pentru "învingători" şi cu orice preţ. O descumpănire care se naşte din frică şi din teamă în faţa a ceea ce ne interoghează şi pune în pericol siguranţele şi adevărurile noastre, modurile noastre de a ne alipi de lume şi de viaţă. Şi astfel lui Irod i s-a făcut frică, şi acea frică l-a condus să caute siguranţă în crimă: "Necas parvulos corpore, quia te necat timor in corde" (Sfântul Quodvultdeus, Sermo 2 despre simbol: PL 40, 655). Ucizi copiii în trup, pentru că ţie frica îţi ucide inima.

Vrem să adorăm. Acei oameni au venit din Răsărit pentru a adora şi au venit să facă asta în locul propriu al unui rege: palatul. Şi acest lucru este important: acolo ei au ajuns cu căutarea lor: era locul potrivit, pentru că aparţine unui rege să se nască într-un palat şi să aibă curtea sa şi supuşii săi. Este semn de putere, de succes, de viaţă reuşită. Şi se poate aştepta ca regele să fie venerat, temut şi adulat, e adevărat; dar nu în mod necesar iubit. Acestea sunt schemele lumeşti, micii idoli cărora le aducem cult: cultul puterii, al aparenţei şi al superiorităţii. Idoli care promit numai tristeţe, sclavie, frică.

Şi chiar acolo a început drumul cel mai lung pe care au trebuit să-l parcurgă acei oameni veniţi de departe. Acolo a început îndrăzneala cea mai dificilă şi complicată. A descoperi că ceea ce căutau nu era în palat, ci se găsea într-un alt loc, nu numai geografic ci existenţial. Acolo nu vedeau steaua care îi conducea să descopere un Dumnezeu care vrea să fie iubit, şi acest lucru este posibil numai sub semnul libertăţii şi nu al tiraniei; a descoperi că privirea acestui rege necunoscut - dar dorit - nu umileşte, nu reduce la sclavie, nu închide. A descoperi că privirea lui Dumnezeu ridică, iartă, vindecă. A descoperi că Dumnezeu a voit să se nască acolo unde nu-l aşteptam, unde probabil nu-l voiam. Sau unde de atâtea ori îl negăm. A descoperi că în privirea lui Dumnezeu este loc pentru cei răniţi, cei trudiţi, cei maltrataţi, cei abandonaţi: că forţa sa şi puterea sa se numeşte milostivire. Cât de departe este, pentru unii, Ierusalimul de Betleem!

Irod nu poate adora pentru că n-a voit nici n-a putut să-şi schimbe privirea. N-a voit să înceteze să aducă cult sieşi crezând că totul începea şi se termina cu el. N-a putut adora pentru că scopul său era ca să-l adore pe el. Nici preoţii n-au putut adora pentru că ştiau multe, cunoşteau profeţiile, dar nu era dispuşi nici să meargă nici să se schimbe.

Magii au simţit nostalgie, nu mai voiau lucrurile obişnuite. Erau obişnuiţi, dependenţi şi sătui de Irozii din timpul lor. Dar acolo, la Betleem, era o promisiune de noutate, o promisiune de gratuitate. Acolo se întâmpla ceva nou. Magii au putut adora pentru că au avut curajul de a merge şi prosternându-se în faţa celui mic, prosternându-se în faţa celui sărac, prosternându-se în faţa celui lipsit de apărare, prosternându-se în faţa neobişnuitului şi necunoscutului Prunc din Betleem, acolo au descoperit gloria lui Dumnezeu.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 9.