Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 25 ianuarie 2017

Speranţa creştină - 8. Iudita: curajul unei femei dă speranţă poporului

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Printre figurile de femei pe care Vechiul Testament ni le prezintă, se evidenţiază aceea a unei mari eroine a poporului: Iudita. Cartea biblică ce poartă numele său relatează campania militară impunătoare a regelui Nabucodonosor, care, domnind în Ninive, lărgeşte graniţele imperiului învingând şi subjugând toate popoarele din jur. Cititorul înţelege că se află în faţa unui duşman mare, invincibil, care seamănă moarte şi distrugere şi care ajunge până la Ţara Promisă, punând în pericol viaţa fiilor lui Israel.

De fapt, armata lui Nabucodonosor, sub conducerea generalului Holofern, asediază o cetate din Iudeea, Betulia, tăind alimentarea cu apă şi slăbind astfel rezistenţa populaţiei.

Situaţia devine dramatică, până acolo încât locuitorii cetăţii se adresează bătrânilor cerând să capituleze în faţa duşmanilor. Cuvintele lor sunt disperate: "Acum nu avem ajutor, ci Dumnezeu ne-a vândut în mâinile lor ca să zăcem înaintea lor de sete şi de mizerie mare". Au ajuns să spună asta: "Dumnezeu ne-a vândut"; era mare disperarea în rândul acelor oameni. "Chemaţi-i şi predaţi toată cetatea ca pradă poporului lui Holofern şi întregii lui armate" (Idt 7,25-26). Sfârşitul pare de acum inevitabil, capacitatea de a se încrede în Dumnezeu s-a epuizat. Capacitatea de a se încrede în Dumnezeu s-a epuizat. Şi de câte ori noi ajunge la situaţii de limită în care nu simţim nici măcar capacitatea de a avea încredere în Domnul. Este o tentaţie urâtă! Şi, paradoxal, pare că, pentru a scăpa de moarte, nu rămâne decât să se lase prinşi în mâinile celui care ucide. Ei ştiu că aceşti soldaţi vor intra ca să jefuiască cetatea, să ia femeile ca sclave şi apoi să-i ucidă pe toţi ceilalţi. Aceasta este chiar "limita".

Şi în faţa unei aşa disperări, conducătorul poporului încearcă să propună un motiv de speranţă: să mai reziste cinci zile, aşteptând intervenţia salvatoare a lui Dumnezeu. Dar este o speranţă slabă, care îl face să concludă: "Însă, dacă vor trece acestea şi nu ne va veni ajutor, voi face după cuvintele voastre" (7,31). Sărman om: era fără ieşire. Cinci zile îi sunt acordate lui Dumnezeu - şi aici este păcatul -; cinci zile sunt acordate lui Dumnezeu pentru a interveni; cinci zile de aşteptare, dar deja cu perspectiva sfârşitului. Îi acordă lui Dumnezeu cinci zile pentru a-i salve, dar ştiu că nu au încredere, aşteaptă ceea ce este cel mai rău. În realitate, în popor nimeni nu mai este capabil să spere. Erau disperaţi.

În această situaţie apare pe scenă Iudita. Văduvă, femeie cu mare frumuseţe şi înţelepciune, ea vorbeşte poporului cu limbajul credinţei. curajoasă, reproşează în faţă poporului (spunând): "Voi îl puneţi la încercare pe Domnul atotputernic, [...] Nicidecum, fraţilor, nu-l mâniaţi pe Domnul Dumnezeul nostru! Căci dacă nu vrea să ne vină în ajutor în aceste cinci zile, el are puterea să ne scape în zilele în care vrea şi să ne piardă în faţa duşmanilor noştri. [...] Pentru aceasta, aşteptând mântuirea de la el, să-l invocăm spre ajutorul nostru şi el va asculta glasul nostru, dacă îi va plăcea" (8,13.14-15.17). Este limbajul speranţei. Să batem la uşile inimii lui Dumnezeu, El este Tată, El ne poate salva. Această femeie, văduvă, riscă să facă şi o figură urâtă în faţa celorlalţi! Dar este curajoasă! Merge înainte! Aceasta este o opinie a mea: femeile sunt mai curajoase decât bărbaţii. [Aplauze în aulă].

Şi cu forţa unui profet, Iudita îi cheamă pe oamenii din poporul său pentru a-i readuce la încrederea în Dumnezeu; cu privirea unui profet, ea vede dincolo de orizontul strâmt propus de conducători şi pe care frica îl face şi mai limitat. Dumnezeu va acţiona cu siguranţă - afirmă ea - în timp ce propunerea celor cinci zile de aşteptare este un mod pentru a-l ispiti şi pentru a se sustrage de la voinţa sa. Domnul este Dumnezeul mântuirii - şi ea crede acest lucru - orice formă ar lua ea. Este mântuire a elibera de duşmani şi a face să trăiască, dar, în planurile sale de nepătruns, poate să fie mântuire şi a da la moarte. Femeie de credinţă, ea ştie asta. Apoi cunoaştem sfârşitul, cum s-a terminat istoria: Dumnezeu salvează.

Iubiţi fraţi şi surori, să nu punem niciodată condiţii lui Dumnezeu şi în schimb să lăsăm ca speranţa să învingă temerile noastre. A ne încrede în Dumnezeu înseamnă a intra în planurile sale fără a pretinde nimic, chiar acceptând ca mântuirea sa şi ajutorul său să ajungă la noi în mod diferit de aşteptările noastre. Noi cerem Domnului viaţă, sănătate, afecte, fericire; şi este corect să facem asta, dar având conştiinţa că Dumnezeu ştie să scoată viaţă şi din moarte, că se poate experimenta pacea şi în boli şi că poate să fie seninătate şi în singurătate şi fericire şi în plâns. Nu noi suntem cei care putem să-l învăţăm pe Dumnezeu ceea ce trebuie să facă, ceea ce avem noi nevoie. El ştie asta mai bine decât noi, şi trebuie să ne încredem, deoarece căile sale şi gândurile sale sunt diferite de ale noastre.

Drumul pe care Iudita ni-l indică este cel al încrederii, al aşteptării în pace, al rugăciunii şi al ascultării. Este drumul speranţei. Fără resemnări uşoare, făcând tot ceea ce este în posibilităţile noastre, dar rămânând mereu în cadrul voinţei Domnului, pentru că - ştim asta - s-a rugat mult, a vorbit mult poporului şi apoi, curajoasă, a plecat, a căutat modul de a se apropia de conducătorul armatei şi a reuşit să-i taie capul, să-l decapiteze. Este curajoasă în credinţă şi în fapte. Şi îl caută mereu pe Domnul! Iudita, de fapt, are un plan al său, îl realizează cu succes şi duce poporul la victorie, dar mereu în atitudine de credinţă a celui care acceptă totul din mâna lui Dumnezeu, sigură fiind de bunătatea sa.

Astfel, o femeie plină de credinţă şi de curaj redă forţă poporului său în pericol de moarte şi îl conduce pe căile speranţei, indicându-ni-le şi nouă. Şi noi, dacă facem un pic de amintire, de câte ori am auzit cuvinte înţelepte, curajoase, de la persoane umile, de la femei umile pe care cineva crede că - fără a le dispreţui - ar fi neştiutoare... Dar sunt cuvinte ale înţelepciunii lui Dumnezeu! Cuvintele bunicelor... De câte ori bunicele ştiu să spună un cuvânt just, cuvântul de speranţă, pentru că au experienţa vieţii, au suferit aşa de mult, s-au încredinţat lui Dumnezeu şi Domnul oferă acest dar de a ne da sfatul de speranţă. Şi, mergând pe acele căi, va fi bucurie şi lumină pascală a ne încredinţa Domnului cu cuvintele lui Isus: "Tată, dacă vrei, îndepărtează potirul acesta de la mine, dar nu voinţa mea, ci a ta să se facă" (Lc 22,42). Şi aceasta este rugăciunea înţelepciunii, a încrederii şi a speranţei.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.