Cardinalul care a pus în vânzare palatul pentru a da săracilor suma obţinută De Andrea Tornielli

Cu moartea sa, la vârsta de 95 de ani, pleacă ultimul mare protagonist al Bisericii latinoamericane al perioadei post-conciliu, ales de Paul al VI-lea pentru conducerea marii metropole braziliene São Paulo, creat cardinal în 1973, în acelaşi consistoriu în care a primit purpura patriarhul de Veneţia Albino Luciani. Paulo Evaristo Arns era penultimul supravieţuitor dintre cardinalii montiniani, ultimul este Joseph Ratzinger, astăzi papă emerit. Episcopatul lung al lui Arns - 28 de ani ca arhiepiscop precedaţi de patru ca auxiliar tot la São Paulo - a trecut prin trei pontificate. Retrăgându-se în 1998, a decis să rămână în oraş, în aceeaşi periferie pe care a urmărit-o ca auxiliar, în cartierul Jaçaná.

Arns a fost un frate franciscan, jurnalist, a scris peste cincizeci de cărţi dedicate pastoraţiei în marile metropole împreună cu studii despre literatura creştină din primele secole. Dar ceea ce a caracterizat mai mult episcopatul său a fost apărarea săracilor, a libertăţii poporului şi a drepturilor umane, îndeosebi în timpul dictaturii care în Brazilia a durat din 1964 până în 1985. Prezenţa şi autoritatea sa au favorizat trecerea nesângeroasă la regimul democratic. În 1982 a fost unicul religios ales în Comisia internaţională pentru problemele umanitare a ONU. Imediat ce a lăsat conducerea diecezei, a dat un lung interviu lui Stefania Falasca pentru revista lunară 30Giorni. La întrebarea despre ce anume l-a făcut să sufere mai mult în aceşti ani, a răspuns: "Când primeam mamele lui desaparecidos politici în căutare de informaţii, sprijin şi întărire. Anii dictaturii militare, feţele acestor femei şi mame, mi-au lăsat în amintire o urmă de durere. Ceea ce m-a făcut să sufăr a fost tocmai faptul de a nu putea alina, de multe ori, atâtea suferinţe".

Abia numit cardinal, a vândut vechiul palat al reşedinţei episcopale pentru cinci milioane de dolari şi a împărţit săracilor banii, cumpărând terenuri pentru emigraţi şi pentru cei fără locuinţă şi creând centre comunitare în periferie. "Consider un har - a spus el - faptul de a fi acţionat mereu în favoarea şi de partea preaiubiţilor Domnului nostru".

Luând doctoratul la Sorbona din Paris cu o teză despre tehnica unei cărţi în sfântul Ieronim discutată în 1952, a avut printre profesorii săi la universitatea catolică pe viitorul cardinal Daniélou şi a devenit prieten al lui Paul Claudel. De la Charles Péguy învaţă importanţa speranţei în viaţa creştină: ca moto episcopal după un deceniu va alege "Ex spe in spem", pentru că "speranţa este totul, este zâmbetul vieţii creştine. Ce am fi noi, ce am face noi fără speranţă?". Marele scriitor francez îi transmite şi conştiinţa descreştinării aflate în desfăşurare.

În 1966 devine auxiliar de São Paulo. De trei ori refuză promovarea episcopală, cere mai degrabă să fie trimis misionar în Japonia sau în Amazonia. Însă papa Montini insistă şi obţine da-ul său. Se ocupă de periferia extremă a marii metropole braziliene, unde se întâlnesc mizeria şi condiţiile de viaţă subumane. "Dezrădăcinarea forţată, în afară de a provoca aceste consecinţe teribile - povestea Arns - a destabilizat orice urmă a acelei structuri familiale în care a fost garantată catolicitatea. Nu mai puteam să ne facem iluzii, ne aflam în faţa unei realităţi dure, marcate de descreştinare. Şi atunci ca şi astăzi, ca întotdeauna, a nu lua partea săracilor însemna a trăda Evanghelia. O nouă evanghelizare nu putea decât să fie personală şi socială".

În 1967 Paul al VI-lea publică marea sa enciclică socială Populorum progressio. După un an, conferinţa episcopatului latinoamerican la Medellín se desfăşoară pe urma documentului montinian, care "ne-a introdus - amintea Arns în interviul din 30Giorni - în noul climat al pastoraţiei în favoarea săracilor. Chiar în această zonă din São Paulo am început să întemeiem primele comunităţi de bază unde mai ales laicii erau cei pe deplin implicaţi în vestirea creştină şi în necesităţile pe care le cerea realitatea".

În 1970 vine numirea ca arhiepiscop de São Paulo. În anii regimului dictatorial reuşeşte să intre în închisori, îşi dă seama personal de crimele şi de torturile îndurate de opozanţii politici. Reuşeşte să împiedice ca multe persoane să fie ucise sau să dispară în nimic. Colegialitatea este cifrul conducerii sale episcopale. "Colegialitatea dintre episcopi - explica Arns - este caracteristică a succesiunii apostolice. Într-o metropolă enormă ca São Paulo, datorită vastităţii şi complexităţii realităţii, a devenit necesar ca toţi episcopii auxiliari să asume competenţa de vicar general în arhidieceză şi ca, în acelaşi timp, fiecăruia dintre ei să-i fie încredinţat un teritoriu propriu în care să reprezinte autoritatea arhiepiscopului. Apoi, fiecărui episcop i-a fost încredinţată responsabilitatea de a coordona o pastoraţie specifică pentru tot oraşul. Am lucrat împreună cu nouă episcopi. Acest climat de colaborare fraternă, de confruntare reciprocă, de deschidere şi destăinuire a dat roadele sale. Apostolatul în arhidieceza de São Paulo a înflorit în acest mediu de mare colegialitate. Şi eu cred că tocmai acest aspect trebuie să fie fundamental în acţiunea Bisericii şi ar trebui să fie reconsiderat în viitor".

Cardinalul primeşte de la Paul al VI-lea misiunea de a vizita diecezele din marile metropole. "Am mers la Paris, Londra, New York, Chicago. Apoi întocmeam o dare de seamă prezentându-i Papei modul în care lucrau episcopii. În 1975 mi-a cerut chiar să elaborez un proiect de pastoraţie pentru marile oraşe. Din ascultare faţă de cererea sa l-am făcut, reflectând în el experienţa de colegialitate formată la São Paulo. Cardinalul Baggio (în acea vreme prefect al Congregaţiei pentru Episcopi) mi-a spus şi că era foarte bun, dar după trei ani mi-a spus că a fost arhivat".

În 1989, Ioan Paul al II-lea decide să dezmembreze dieceza de São Paulo în patru dieceze distincte. Arns suferă din cauza asta, şi pentru că măsura este prezentată în unele medii ca o pedeapsă pentru tendinţele progresiste ale Bisericii braziliene. "Biserica latinoamericană - povestea el - a suferit mult. Adesea şi pentru că a fost interpretată greşit într-un context ideologizat. A fi alipiţi de credinţa apostolilor comportă mereu îndrăzneala în apărarea săracilor şi denunţarea nedreptăţii". În timpul conferinţei episcopatului latinoamerican din Santo Domingo în 1992, cardinalul suferă un grav accident, care îi va provoca serioase probleme de sănătate. "A fost aşa: am fost invitat la un cocktail la consulatul brazilian la care m-a dus cu maşina de ordonanţă escortată de un colonel din armată. Ajuns acolo, în timpul manevrelor pentru parcare, am văzut venind spre noi cu viteză mare un automobil militar. Automobilul a mărit viteza chiar în apropierea maşinii noastre şi ne-a lovit în plin. Impactul a fost foarte violent. Mi-am lovit capul şi pentru o anumită perioadă mi-am pierdut cunoştinţa".

Despre Montini, pe care-l cunoscuse când încă era substitut în Secretariatul de Stat şi cu care vorbea în franceză, Arns a spus: "Paul al VI-lea a fost papa intuiţiei. Cea mai bună intuiţie din istorie pe care am cunoscut-o în viaţa mea, nu numai din istoria particulară a ţării mele, ci şi din istoria Bisericii universale, în a percepe cu realism şi luciditate extremă condiţiile în care se afla aceasta. A fost profetic în a intui că realitatea era schimbată şi nu mai trebuia să ne facem iluzii, nu se mai vorbea unui popor creştin. Şi luând act de această realitate nu se va ajunge o remorcă a istoriei nici în afara realităţii. Paul al VI-lea a indicat Bisericii drumul şi drumul care trebuia parcurs era esenţial, simplu, cel conţinut în Crezul poporului lui Dumnezeu şi în Populorum progressio: a păstra credinţa, a-i sluji pe săraci".

(După Vatican Insider, 14 decembrie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 23.