Reflecţie la duminica a 33-a de peste an - Anul C - 2016

Prin statornicia voastră vă veţi mântui sufletele (cf. Lc 21,19).

După un drum lung şi cu multe peripeţii printre oameni credincioşi şi necredincioşi cărora le-a lăsat învăţătura sa divină şi mântuitoare, Isus a ajuns la Ierusalim, locul unde va pătimi şi va muri pentru mântuirea noastră, locul unde sunt ucişi profeţii cei buni trimişi de Tatăl ceresc (cf. Mt 23,37; Lc 13,34); dar pătimire şi moarte pe care Isus le-a dorit şi le-a aşteptat din veşnicie (cf. Evr 10,5), din drag pentru noi şi pentru mântuirea noastră (cf. Lc 12,50; 1Tes 5,9).

Ajuns la Ierusalim, Isus a intrat în casa Tatălui său, a intrat în templu, pe care avea să-l înlocuiască cu trupul său jertfit şi ridicat după trei zile de mormânt (cf. In 2,19; 4,23-24), trup în care chiar oamenii vor deschide o uşă, o rană mare (cf. In 19,34), prin care doritorii să poată intra şi să se poată adăposti în inima lui şi de unde vor putea trece în siguranţă în slava lui Dumnezeu (cf. In 10,7-9; 14,6).

Intrând în templu şi văzând abateri de la conduita cerută într-un loc atât de sacru, într-un loc unde locuieşte Dumnezeu cel viu (cf. 2Cr 7,16) şi într-un loc unde a intrat Fiul lui Dumnezeu, Isus şi-a continuat învăţătura sa mântuitoare, aşa cum a făcut pe tot parcursul drumului, din Galileea până aici. Concret, Isus, observând că oameni erau atenţi mai mult la pietrele templului şi la podoabele de aur oferite de bogaţi, între care se afla şi ramul de viţă de vie din aur masiv, de la intrarea în templu, dăruit de Irod, aşa cum spune Iosif Flavius (cf. Antichităţi XV,11,3), dar nu erau atenţi la adevăratele comori din templu, prezenţa lui Dumnezeu Tată încă de la consacrarea lui (cf. 2Cr 7,16; Ez 43,7) şi acum prezenţa sa ca Fiu iubit al Tatălui ceresc, trimis pentru a vindeca orice boală şi neputinţă şi pentru a ridica din moarte păcatului şi din moartea trupului (cf. Mt 9,35), şi care dă mântuirea (cf. Is 26,1), a început să-i înveţe. Dar ei erau surzi şi orbi ca să înţeleagă, să se convertească şi ca să fie mântuiţi (cf. Mt 13,15; Mc 4,12).

Aici fac o paranteză şi spun că orice om la naşterea lui este înscris în registrele a două lumi diferite; prin naşterea trupească este înscris în lumea cea pământească, iar prin sufletul nemuritor pus de Dumnezeu în el, este înscris şi în patria cerească, care este de fapt destinaţia lui finală. Pentru sfântul Paul, Ierusalimului de acum îi corespunde viaţa de aici. Iar Ierusalimului de sus îi corespunde viaţa de dincolo (cf. Gal 4,25-26). Mai exact, am fost chemaţi să trecem prin viaţa pământească în drum spre patria cerească. În patria pământească trebuie să muncim ca urmare a păcatului şi după poruncă (cf. Gen 3,19). Iar spre patria cerească tindem, o căutăm şi o mărturisim, împlinind în credinţă lucrările vieţii prezente (cf. 2Tes 3,7-12).

Revenim la evangheliea zilei. Pentru că evreii căutau mai mult viaţa prezentă, pietrele şi aurul templului decât pe Dumnezeu şi pe Fiul său prezenţi acolo, mai mult decât pe viaţa veşnică, Isus, spre convertirea lor, le-a comunicat urmarea alegerii lor nechibzuite: "Vor veni zile când nu va rămâne aici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată" (cf. Lc 21,6). Căci: "Se va ridica un neam împotriva altui neam şi o împărăţie împotriva altei împărăţii. Vor fi cutremure mari şi, în diferite locuri, foamete şi epidemii; vor fi fapte înfricoşătoare şi semne mari din cer" (Lc 21,10-11).

Iată că în mijlocul unui popor care şi-a atras singur pedeapsa, Domnul a ştiut ca întotdeauna să-i deosebească pe cei care-i aparţin de cei care l-au lepădat şi să îi salveze. Aşa a salvat Domnul şi odinioară: pe Noe din potop (cf. Gen 7,1), pe Lot din Sodoma (cf. Gen 19,15-16), pe evrei din Egipt şi apoi din Babilon (cf. Is 52,11), pe familia lui Iosif şi Maria de furia lui Irod şi a fiului său Arhelau (cf. Mt 2,13-14.22-23). Acum Isus îi înştiinţează pe ucenicii săi, spre salvare, ca să fugă din Ierusalimul care va fi încercuit şi distrus de păgâni (cf. Lc 21,20-24). Ucenicii s-au conformat poruncii lui Isus şi au plecat (cf. Fap 8,1; 11,19). Iar atunci când unii dintre ei zăboveau să plece le-a înteţit prigoana celor de la templu ca să le grăbească plecarea (cf. Fap 7,54-60. 11,19). Iar plecând şi ajungând până în Fenicia, în Cipru şi în Antiohia, propovăduiau Cuvântul, salvând multe suflete, căci au predicat după poruncă, până la marginile pământului (cf. Fap 1,8).

Biblia ne spune că Dumnezeu numără celor credincioşi: paşii pribegiei lor (cf. Ps 56,8), lacrimile de durere şi căinţă (cf. Ps 56,8), dar şi firele de păr din cap ca să nu se piardă nici unul (cf. Mt 10,30; Lc 21,18). Să avem încredere în Dumnezeu, căci tocmai necazurile mari prin care ne trece, arată puterea şi măreţia lui. Ceea ce pentru alţii va fi motiv de groază, pentru noi va fi motiv de bucurie, căci se va arăta mântuirea noastră, fără ca un fir de păr din cap să ne cadă, şi răsplătindu-ne astfel toţi paşii pribegiei noastre şi toate lacrimile vărsate în timpul încercărilor noastre când vom fi trădaţi chiar de cei dragi ai noştri. Aici să ne gândim numai la fericirea din cer a fericitei Panasia (+ 1383) ucisă de mama ei din cauza rugăciunii; a sfintei Filoteia (+ 1218) ucisă de tatăl ei pentru că făcea milostenii; a sfântului Venceslau (+ 929), ucis de fratele său pentru că se făcuse creştin.

Undeva există un tablou foarte sugestiv: Un naufragiat a reuşit să prindă o stâncă din mare. Dar omul nu s-a mulţumit numai să se salveze singur. De aceea, cu o mână ţinea bine stânca, iar pe cealaltă o întinde spre alţi naufragiaţi. Aşa au făcut apostolii, aşa au făcut primii creştini, aşa trebuie să facă şi orice creştin, orice ucenic salvat al lui Isus, să aducă şi alţi oameni la "stânca" mântuirii lor, Isus.

Revenind la prezicerea şi distrugerea templului din Ierusalim, din anul 70 de către armatele romane ale lui Titus, ce aveau "vulturi" pe steagurile lor de luptă, adeverind prezicerea lui Isus (cf. Lc 17,37), noi putem merge mai departe cu ideea şi să spunem că: oriunde şi oricând oamenii vor ajunge să gândească şi să acţioneze nechibzuit asemenea contemporanilor lui Isus, adică să caute, să iubească şi să aprecieze mai mult lucrările lor decât lucrările creatorului şi mântuitorului lor, să intre în biserici numai ca în nişte muzee şi galerii de artă, acea lucrare şi acei oameni, dacă nu se convertesc, încet vor dispărea.

Astfel au dispărut lăcaşurile de cult şi creştinii delăsaţi din Asia, din acele locuri pe unde a muncit sfântul Paul şi însoţitorii săi: corinteni, galateni, efeseni, coloseni, tesaloniceni; şi tot aşa vor dispărea şi lăcaşurile de cult şi creştinii delăsaţi din orice loc, dacă nu se convertesc. Astăzi vedem că multe biserici din Europa de vest au rămas goale atât de Isus, cât şi de oameni. Ba mai mult, în afară de faptul că multe din aceste biserici goale sunt închise, multe din ele sunt închiriate sau vândute unor culte ostile, multe sunt transformate în săli alte activităţi şi chiar demolate pentru a se ridica altceva în locul lor. Aşa a fost de curând cazul bisericii "Sfânta Rita", din apropierea Parisului, Franţa, care, după ce a fost vândută în anul 2015, a fost dată spre demolare în anul 2016, pentru a se construi în locul ei o parcare. Dar oamenii uită că închiderea unei biserici înseamnă deschiderea unui penitenciar sau a unui ospiciu.

Acolo unde Dumnezeu este cinstit doar cu buzele şi doar de formă (cf. Is 29,13; Mt 15,8-9), de acolo slava Dumnezeu se îndepărtează. Iar astăzi după cum se vede, slava lui Dumnezeu s-a îndepărtat din multe biserici, din multe familii şi mai ales din multe suflete botezate, care nici măcar nu mai suportă învăţătura sănătoasă (cf. 2Tim 4,3).

Orice dragoste care este pusă în inima noastră mai presus de dragostea de Dumnezeu este o dragoste bolnavă, este ca o mlădiţă de vie uscată pe care viticultorul o înlătură (cf. In 15,2). Dumnezeu care a zis: "Eu sunt un foc mistuitor şi un Dumnezeu gelos" (Dt 4,24), a permis luarea partenerului de păcat al Margaretei de Cortona (1247-1297), aşa cum a permis dărâmarea templului cu care iudeii îl făceau gelos pe Dumnezeu (cf. Lc 21,6), la fel va permite Dumnezeu să ne fie luat tot ceea ce iubim mai mult decât pe el, căci unde se iubeşte cineva, sau ceva, mai mult decât pe Dumnezeu, acolo apare şi idolatria neplăcută lui Dumnezeu. Când nu înţelegem de ce ne sunt luate anumite persoane şi lucruri dragi, am putea afla aici măcar unul din motive.

Şi iarăşi, când Isus Mesia a venit în mijlocul iudeilor, aceştia ostentativ spuneau că ei aşteptă pe "un altul", deşi ştiau că nu există "un altul" (cf. Mt 11,1-6), căci "nu le există sub soare un al nume dat oamenilor în care să se poată mântui, decât numele lui Isus" (cf. Fap 4,12). De aceea, Isus le-a zis ucenicilor săi din toate timpurile: "Vedeţi să nu fiţi înşelaţi, căci vor veni mulţi în numele meu, spunând: «Eu sunt!» şi: «Timpul este aproape!» Nu mergeţi după ei" (Lc 21,8). Biblia aminteşte despre nişte astfel de înşelători, unul Teuda şi despre altul Iuda Galileeanul, de pe timpul recensământului, care au venit să amăgească lumea, spunând că ei sunt "cineva"; dar au fost nimiciţi împreună cu toţi adepţii lor (cf. Fap 5,36-37). Şi câţi înşelători trimişi de satana nu vin şi astăzi la noi cu ideologii străine de creştinism şi cu reclame care pot îndulci şi prelungi cu puţin viaţa, dar nu dau învierea şi viaţa veşnică.

Moartea celor răi şi mântuirea celor drepţi a fost prevestite încă din Vechiul Testement: "Va veni ziua care va arde ca un cuptor şi toţi cei mândri şi toţi cei care săvârşesc nelegiuire vor fi ca pleava. Îi va arde ziua care vine, zice Domnul Sabaot, încât nu va rămâne din ei nici rădăcină, nici ramură. Dar pentru voi, cei care vă temeţi de numele meu, va străluci soarele dreptăţii, iar vindecarea va veni pe aripile sale" (Mal 3,19-20). Cu toate avertismentele Bibliei şi ale lui Isus, mulţi şi multe, pentru bogăţii, plăceri trupeşti şi onoruri pământeşti, aleargă şi astăzi după oameni cu credinţe greşite şi cu dumnezei străini, după oameni care ca şi Goliat, le dispreţuiesc neamul, credinţa şi pe mântuitorul lor (cf. 1Sam 17,10).

Ne este dat să auzim aproape zilnic de oameni care cred că pot sluji la doi stăpâni, de oameni care au părăsit religia catolică, de oameni care au părăsit chiar religia creştină şi au îmbrăţişat religii străine şi chiar din acelea care distrug viaţa. Ne este dat să auzim zilnic de mulţi oameni înşelaţi de satana care l-au părăsit pe Isus al lui Dumnezeu (cf. 1Cor 3,23), pe Isus cel plin de dragoste şi de bunătate (cf. Ps 103,8), pe Isus cel care ne-a pregătit o mântuire mare la cruce şi o viaţă veşnică în paradis (cf. Evr 2,3); şi că l-au părăsit pentru nişte religii moarte şi pentru nişte idolii orbi, muţi şi surzi (cf. Ps 115,5), pentru nişte idolii în numele cărora se fură, se înşală, se destrăbălează şi se ucide spre pierzare.

Prigoana începută de la început împotriva lui Isus şi a ucenicilor lui va continua până la venirea sa de-a doua, cu alţi ucenici şi cu alţi prigonitori ridicaţi de satana, ca să oprească ca evanghelia, mântuirea şi împărăţia cerurilor să ajungă la toţi oamenii. Dar nu prigonitorii vor birui, căci din voinţa lui Dumnezeu, numai Isus şi ucenicii săi vor fi singurii biruitori finali.

Sâmbătă, 5 noiembrie 2016, au fost beatificaţi în Albania 38 de martiri creştini, ucişi de fraţii lor care ascultând de şoaptele ispititorului au devenit ucigaşi. Dar nu ucigaşii au fost preamăriţi, ci martirii. Cred că nimeni nu şi-a notat numele ucigaşilor, dar numele martirilor sunt deja aclamate de aici de pe pământ. De aceea, să avem încredere şi să nu ne temem. "Să dăm la o parte orice povară şi păcatul care ne împresoară, să alergăm cu perseverenţă în lupta care ne stă înainte, cu ochii aţintiţi la Isus, începutul şi desăvârşirea credinţei, care, în vederea bucuriei ce îi era propusă, a îndurat crucea şi, neţinând seama de ruşinea ei, s-a aşezat la dreapta tronului lui Dumnezeu" (cf. Evr 12,1-2).

Isus ne spune astăzi că tot ceea ce trebuie să facem noi pentru a fi protejaţi în momentele grele şi pentru a dobândi mântuirea sa este să rămânem statornici în răbdare (cf. Lc 21,19); iar răbdarea fiind un dar al Duhului Sfânt, trebuie cerută în rugăciune (cf. Gal 5,22). Pentru a ne întări în răbdare, trebuie să ne gândim la răbdarea milostivă lui Dumnezeu faţă de oamenii păcătoşi (cf. 2Pt 3,15) şi la răbdarea milostivă a lui Isus din timpul pătimirilor sale.

Privind la răbdarea lui Dumnezeu: Iob a răbdat pierderile şi boala, dar Dumnezeu i-a dat îndoit toate înapoi; să ne gândim la răbdarea lui Iosif vândut de fraţii săi, dar Iosif pe care Dumnezeu l-a făcut vice rege în Egipt; să ne gândim la răbdarea lui David persecutat de fiul său Absalon şi de Şimei, dar căruia Dumnezeu i-a întărit domnia; să ne gândim la răbdarea lui Daniel în Babilon, pe care Dumnezeu l-a făcut al treilea în împărăţia Babilonului; să ne gândim la răbdarea neprihănitei Suzana, dar pe care Dumnezeu a salvat-o şi a preamărit-o în faţa întregului popor; să ne gândim la răbdarea Fecioarei Maria în ascultarea şi meditarea Cuvântului lui Dumnezeu, pe care Isus a încoronat-o în cer ca regină peste îngeri şi sfinţi; să ne gândim la răbdarea profeţilor, apostolilor, martirilor şi mărturisitorilor, pe care Dumnezeu i-a fericit pe toţi în paradis. Noi, privind la răbdarea milostivă a lui Dumnezeu faţă păcătoşi, la răbdarea milostivă a lui Isus de la cruce şi apoi la foloasele trase de toţi sfinţii din virtutea răbdării, să o cerem şi noi în rugăciune de la Dumnezeu şi să ne exersăm în ea, spre cinstea lui Dumnezeu şi spre mântuirea noastră veşnică.

Deci, să nu ne temem de nimic, căci Isus care a înviat şi care i-a biruit pentru noi pe duşmanii noştri, ne iubeşte (cf. Ap 1,5); că Isus care a înviat, este mereu cu noi (cf. Mt 28,20); că Isus care are viaţa în sine şi ne va învia şi pe noi (cf. In 5,26); că Isus care are cheile morţii şi ale vieţii ne poate scoate din moarte (cf. Ap 1,18); că Isus a avut şi are puterea de a-şi da viaţa şi puterea să o ia înapoi, ne va învia şi pe noi (cf. In 10,18). El însuşi a spus: cine crede în el are viaţa veşnică (cf. In 6,47); cine mănâncă trupul său şi bea sângele său are viaţa veşnică şi va învia în ziua de apoi (cf. In 6,54). De aceea să spunem cu Paul spune: "Suntem mai mult decât biruitori prin acela care ne-a iubit" (cf. Rom 8,37).

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 8.