Mesajul Sfântului Părinte Francisc pentru a 54-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii (2017)

La 7 mai 2017, Duminica a IV-a a Paştelui, se celebrează a 54-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii cu tema: Stimulaţi de Duhul Sfânt pentru misiune. Publicăm în continuare mesajul pe care Sfântul Părinte Francisc l-a pregătit pentru această zi.

Stimulaţi de Duhul Sfânt pentru misiune

Iubiţi fraţi şi surori!

În anii trecuţi, am avut ocazia să reflectăm asupra a două aspecte care se referă la vocaţia creştină: invitaţia de "a ieşi din noi înşine" pentru a ne pune în ascultarea glasului Domnului şi importanţa comunităţii ecleziale ca loc privilegiat în care chemarea lui Dumnezeu se naşte, se alimentează şi se exprimă.

Acum, cu ocazia celei de-a 54-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii, aş vrea să mă opresc asupra dimensiunii misionare a chemării creştine. Cine se lasă atras de glasul lui Dumnezeu şi a pornit în urmarea lui Isus descoperă foarte repede, înlăuntrul său, dorinţa de nesuprimat de a duce Vestea Bună fraţilor, prin evanghelizare şi prin slujirea în caritate. Toţi creştinii sunt constituiţi misionari ai Evangheliei! De fapt, discipolul nu primeşte darul iubirii lui Dumnezeu pentru o mângâiere privată; nu este chemat să se ducă pe sine însuşi, nici să se îngrijească de interesele unei firme; el este pur şi simplu atins şi transformat de bucuria de a se simţi iubit de Dumnezeu şi nu poate reţine această experienţă numai pentru sine: "Bucuria Evangheliei care umple viaţa comunităţii discipolilor este o bucurie misionară" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 21).

De aceea, angajarea misionară nu este ceva care se adaugă la viaţa creştină, ca şi cum ar fi un ornament, ci, dimpotrivă, este situată în inima credinţei înseşi: relaţia cu Domnul implică faptul de a fi trimişi în lume ca profeţi ai cuvântului său şi martori ai iubirii sale.

Dacă experimentăm în noi şi multe fragilităţi şi putem să ne simţim uneori descurajaţi, trebuie să ne ridicăm capul spre Dumnezeu, fără a ne lăsa striviţi de sentimentul de nepotrivire sau de a ceda în faţa pesimismului, care ne face spectatori pasivi ai unei vieţi obosite şi obişnuite. Nu există pentru teamă: însuşi Dumnezeu e cel care vine să ne purifice "buzele necurate", făcându-ne capabili pentru misiune: "«Iată, atingându-se acesta de buzele tale, vinovăţia şi păcatul tău sunt acoperite!». Am auzit glasul Domnului, zicând: «Pe cine voi trimite şi cine va merge pentru noi». Iar eu am răspuns: «Iată-mă, trimite-mă pe mine!»" (Is 6,6-8).

Fiecare discipol misionar aude în inimă acest glas divin care îl invită să "treacă" prin mijlocul oamenilor, ca Isus, "vindecând şi făcând bine" tuturor (cf. Fap 10,38). De fapt, deja am avut ocazia să amintesc că în virtutea Botezului, fiecare creştin este un "cristofor", adică "unul care îl poartă pe Cristos" fraţilor (cf. Cateheză, 30 ianuarie 2016). Acest lucru este valabil îndeosebi pentru cei care sunt chemaţi la o viaţă de consacrare specială precum şi pentru preoţi, care cu generozitate au răspuns "iată-mă, Doamne, trimite-mă pe mine!". Cu entuziasm misionar reînnoit, ei sunt chemaţi să iasă din sfintele ţarcuri ale templului, pentru a permite duioşiei lui Dumnezeu să se reverse în favoarea oamenilor (cf. Omilie Sfânta Liturghie a Crismei, 24 martie 2016). Biserica are nevoie de astfel de preoţi: încrezători şi senini pentru că au descoperit adevărata comoară, nerăbdători să meargă s-o facă cunoscută tuturor cu bucurie! (cf. Mt 13,44).

Desigur, nu sunt puţine întrebările care apar atunci când vorbim despre misiunea creştină: ce înseamnă a fi misionar al Evangheliei? Cine ne dăruieşte forţa şi curajul vestirii? Care este logica evanghelică din care se inspiră misiunea? La aceste întrebări putem răspunde contemplând trei scene evanghelice: începutul misiunii lui Isus în sinagoga din Nazaret (cf. Lc 4,16-30); drumul pe care El îl parcurge ca Înviat alături de discipolii din Emaus (cf. Lc 24,13-35); şi în sfârşit parabola seminţei (cf. Mc 4,26-27).

Isus este uns de Duhul Sfânt şi trimis. A fi discipol misionar înseamnă a participa activ la misiunea lui Cristos, pe care însuşi Isus o descrie în sinagoga din Nazaret: "Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns să duc săracilor vestea cea bună; m-a trimis să proclam celor închişi eliberarea şi celor orbi recăpătarea vederii, să redau libertatea celor asupriţi; să vestesc un an de îndurare al Domnului" (Lc 4,18-19). Aceasta este şi misiunea noastră: a fi unşi de Duhul Sfânt şi a merge spre fraţi ca să vestim Cuvântul, devenind pentru ei un instrument de mântuire.

Isus se alătură drumului nostru. În faţa întrebărilor care apar din inima omului şi a provocărilor care se ridică din realitate, putem să avem o senzaţie de rătăcire şi să simţim un deficit de energii şi de speranţă. Există riscul ca misiunea creştină să apară ca o simplă utopie irealizabilă sau, oricum, o realitate care depăşeşte forţele noastre. Dar dacă-l contemplăm pe Isus Înviat, care merge alături de discipolii din Emaus (cf. Lc 24,13-15), încrederea noastră poate să fie reînsufleţită; în această scenă evanghelică avem o adevărată "liturgie a străzii", care precede pe cea a Cuvântului şi a Pâinii frânte şi ne comunică, în fiecare pas al nostru, că Isus este alături de noi! Cei doi discipoli, răniţi de scandalul Crucii, se întorc acasă parcurgând calea înfrângerii: poartă în inimă o speranţă înfrântă şi un vis care nu s-a realizat. În ei tristeţea a luat locul bucuriei Evangheliei. Ce face Isus? Nu-i judecă, parcurge însăşi drumul lor şi, în loc să ridice un zid, deschide o nouă breşă. Lent transformă descurajarea lor, face să ardă inima lor şi deschide ochii lor, vestind Cuvântul şi frângând Pâinea. În acelaşi mod, creştinul nu poartă singur angajarea misiunii, ci experimentează, chiar şi în trude şi în neînţelegeri, "că Isus merge cu el, vorbeşte cu el, respiră cu el, munceşte cu el. Îl simte pe Isus viu împreună cu el în mijlocul angajării misionare" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 266).

Isus face să încolţească sămânţa. În sfârşit, este important a învăţa din Evanghelie stilul vestirii. De fapt, adesea, chiar şi cu intenţiile cele mai bune, se poate întâmpla să se tolereze o anumită manie de putere, prozelitismul sau fanatismul intolerant. În schimb, Evanghelia ne invită să refuzăm idolatria succesului şi a puterii, preocuparea excesivă pentru structuri şi o anumită nelinişte care răspunde mai mult unui spirit de cucerire decât celui de slujire. Sămânţa Împărăţiei, deşi mică, invizibilă şi uneori nesemnificativă, creşte în tăcere graţie lucrării neîncetate a lui Dumnezeu: "Aşa este împărăţia lui Dumnezeu: ca un om care aruncă sămânţa în pământ şi, fie că doarme, fie că se scoală, noaptea şi ziua, sămânţa răsare şi creşte, nici el nu ştie cum" (Mc 4,26-27). Aceasta este prima noastră încredere: Dumnezeu depăşeşte aşteptările noastre şi ne surprinde cu generozitatea sa, făcând să răsară roadele muncii noastre dincolo de calculele eficienţei umane.

Cu această încredere evanghelică ne deschidem la acţiunea tăcută a Duhului, care este fundamentul misiunii. Niciodată nu va putea exista nici pastoraţie vocaţională, nici misiune creştină fără rugăciunea asiduă şi contemplativă. În acest sens, trebuie alimentată viaţa creştină cu ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu şi, mai ales, să se îngrijească relaţia personală cu Domnul în adoraţia euharistică, "loc" privilegiat de întâlnire cu Dumnezeu.

Această prietenie intimă cu Domnul doresc s-o încurajez cu putere, mai ales pentru a implora de sus noi vocaţii la preoţie şi la viaţa consacrată. Poporul lui Dumnezeu are nevoie să fie condus de păstori care-şi dedică viaţa în slujba Evangheliei. De aceea, cer comunităţilor parohiale, asociaţiilor şi numeroaselor grupuri de rugăciune prezente în Biserică: împotriva ispitei descurajării, continuaţi să-l rugaţi pe Domnul pentru ca să trimită lucrători în secerişul său şi să ne dea preoţi îndrăgostiţi de Evanghelie, capabili să devină aproapele cu fraţii şi, astfel, să fie semn viu al iubirii milostive a lui Dumnezeu.

Iubiţi fraţi şi surori, şi astăzi putem să regăsim ardoarea vestirii şi să propunem, mai ales tinerilor, urmarea lui Cristos. În faţa senzaţiei răspândite a unei credinţe obosite sau reduse la simple "datorii de îndeplinit", tinerii noştri au dorinţa de a descoperi fascinaţia mereu actuală a figurii lui Isus, de a se lăsa interogaţi şi provocaţi de cuvintele sale şi de gesturile sale şi, în sfârşit, de a visa, graţie Lui, o viaţă pe deplin umană, bucuroasă să se dedice în iubire.

Maria Preasfântă, Mama Mântuitorului nostru, a avut curajul de a îmbrăţişa acest vis al lui Dumnezeu, punând tinereţea sa şi entuziasmul său în mâinile sale. Mijlocirea sa să ne obţină aceeaşi deschidere a inimii, promptitudinea în a rosti acel "Iată-mă" al nostru la chemarea Domnului şi bucuria de a porni la drum (cf. Lc 1,39), asemenea ei, pentru a-l vesti întregii lumi.

Din Vatican, 27 noiembrie 2016
Duminica I din Advent

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.