Charles de Foucauld şi "misterul din Nazaret"

De Cristina Uguccioni

Joi, 1 decembrie 2016, este centenarul morţii fericitului Charles de Foucauld, figură primară a spiritualităţii creştine recente, un om care - a spus papa Francisc - "probabil ca puţini alţii, a intuit însemnătatea spiritualităţii care emană de la Nazaret"; un om a cărui carismă - a afirmat teologul Pierangelo Sequeri - "a fost donat şi destinat, cu anticipare, pentru acest timp al Bisericii".

Oficialul, exploratorul

Charles de Foucauld se naşte la Strasbourg, în Franţa, la 15 septembrie 1858. În adolescenţă a îndurat influenţa scepticismului religios şi a pozitivismului ştiinţific care caracterizează epoca sa; amintind de acel timp, va scrie: "Încă de la vârsta de 15 sau 16 ani toată credinţa dispăruse în mine". Intrat la şcoala militară şi devenit oficial, este trimis cu regimentul său în Algeria. În 1882 demisionează din armată şi pleacă într-o călătorie de explorare care îl conduce mai întâi în Maroc, apoi în deşertul algerian şi tunisian.

"Dumnezeul meu, fă ca eu să Te cunosc!"

Se întoarce în familie, la Paris, în 1886, cu intenţia de a pregăti un text despre descoperirile sale: este un timp decisiv pentru convertirea sa. Va scrie: "Am început să merg la biserică, fără a fi credincios, acolo petreceam ore lungi continuând să repet o rugăciunea stranie: «Dumnezeul meu, dacă exişti, fă ca eu să Te cunosc!»". Convertirea sa, însoţită de abatele Henry Huvelin, are loc în octombrie în acelaşi an: "Imediat ce am crezut că există un Dumnezeu, am înţeles că nu putea face altceva decât să trăiesc pentru El".

Isus, muncitor din Nazaret

Face imediat un lung pelerinaj în Ţara Sfântă, în cursul căruia notează: "Vreau să trăiesc viaţa pe care am întrevăzut-o, am perceput-o pe străzile din Nazaret, unde Domnul nostru, sărac artizan pierdut în umilinţă şi în întuneric, şi-a sprijinit picioarele". Adresându-se lui Isus, scrie: "Cât de fertilă este această viaţă din Nazaret în exemple şi în lecţii! Mulţumesc! Mulţumesc! Cât de bun eşti că ne-ai dăruit această instruire timp de 30 de ani!".

Întors în patrie, intră în mănăstirea trapistă "Notre-Dame des Neiges" şi apoi este trimis mănăstirea trapistă din Akbès, în Siria. Însă îşi dă seama că în mănăstirea trapistă nu este posibil "să trăiască viaţa de sărăcie, de umilinţă, de dezlipire efectivă, de smerenie, aş spune şi de reculegere a Domnului nostru la Nazaret". Este semnificativ un episod care i se întâmplă în acea perioadă: "În urmă cu o săptămână am fost trimis să mă rog un pic alături de un sărman muncitor născut acolo, catolic, mort în localitatea vecină: ce diferenţă între această casă şi locuinţele noastre! Eu râvnesc Nazaretul".

Aceeaşi viaţă a Domnului nostru

Dându-şi seama că "nicio congregaţie din Biserică nu dă astăzi posibilitatea de a trăi cu El această viaţă pe care El a trăit-o în această lume", se întreabă dacă "nu este cazul de a căuta câteva suflete cu care [...] să formeze un început al micii congregaţii de acest gen: scopul ar fi de a trăit cât mai exact posibil aceeaşi viaţă a Domnului nostru, trăind numai din munca mâinilor, fără a accepta niciun dar spontan nici vreo pomană, şi urmând la literă toate sfaturile sale, neposedând nimic, privându-se de cât mai mult posibil, înainte de toate pentru a fi mai conform cu Domnul nostru şi apoi pentru a-i da cât mai mult posibil în persoana săracilor. A adăuga la această muncă multe rugăciuni".

Nazaret este viaţa lui Isus, nu pur şi simplu prefaţa sa

Reiese aici ceva în mod conştient inedit în geografia religioasă contextuală, afirmă Sequeri care, în volumul "Charles de Foucauld. Evanghelia vine de la Nazaret" (Edizioni Vita e Pensiero), scrie: "Noutatea intuiţiei este dată, într-un prim moment, de claritatea referinţei cristologice a imitării/urmării Domnului nostru Isus: «aceeaşi viaţă a Domnului nostru» Isus, adică «existenţa umilă şi întunecată a lui Dumnezeu, muncitor din Nazaret»". Cu alte cuvinte, "Nazaret nu este «prologul» vieţii publice, simplul moment «pregătitor» al misiunii, forma unei «pre-evanghelizări» care realizează o împărtăşire generică şi o mărturie anonimă. [...] Nazaret este viaţa lui Isus, nu pur şi simplu prefaţa sa. Este misiunea răscumpărătoare în desfăşurare, nu simpla sa condiţie istorică. Nazaret este munca, contactul, apropierea filială a Fiului care se hrăneşte timp de ani foarte lungi din ceea ce îi stă la inimă lui Abba-Dio («Nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui meu?», Lc 2,49). [...] De unde ar putea oare să repornească o nouă evanghelizare, dacă nu rămânând îndelung - tot timpul necesar - în fundamentul în care Dumnezeu l-a pus pentru Fiul însuşi?".

Lectura Evangheliilor

În 1897, fratele Charles părăseşte mănăstirea trapistă şi se mută la Nazaret, unde trăieşte timp de trei ani, locuind într-o căsuţă de lângă mănăstirea clariselor: zilele sale sunt ritmate de muncă, de adoraţia tăcută a Euharistiei şi de lectura Evangheliilor. "De Foucauld doreşte să trăiască imitându-l pe Isus, «muncitorul din Nazaret»: pentru a face asta alege să se încreadă în Evanghelii, pe care le citeşte zilnic şi le meditează în scris", povesteşte Antonella Fraccaro, călugăriţă de la Discipolele Evangheliei (Institut călugăresc care face parte din Association Famille Spirituelle Charles de Foucauld) şi autoare a volumului "Charles de Foucauld şi Evangheliile" (Edizioni Glossa). "Meditaţiile sale - câteva mii de pagini - nu au un aspect intimist şi autoreferenţial; ele pun în lumină mai ales legătura intensă şi afectuoasă pe care de Foucauld o trăieşte cu Domnul. În centrul meditaţiilor nu este autorul lor, ci persoana lui Isus şi stilul său, care trebuie asimilat zi de zi cu harul său. Motivele care inspiră lectura Evangheliilor sunt exprimate într-un text scurt, foarte semnificativ, scris pe o mică foaie folosită ca semn de carte şi notiţă. Nota fratele Charles adresându-se lui Isus: «Citesc: 1) pentru a-ţi da o dovadă de iubire, pentru a te imita, pentru a te asculta; 2) pentru a învăţa să te iubesc mai bine; 3) pentru a putea face să fii iubit de alţii, pentru a putea să-i facă pe alţii să te imite, pentru a-i putea face pe alţii să te asculte»".

Cu poporul în deşert

În timpul petrecut la Nazaret se formează în fratele Charles vocaţia la preoţie: este hirotonit în 1901, în Franţa, şi anul următor se stabileşte la Beni Abbès, în Sahara algeriană, "printre oile cele mai pierdute, cele mai abandonate". Scrie în acele zile: "De la 4.30 dimineaţa până la 20.30 seara, nu încetez să vorbesc, să văd oameni: sclavi, săraci, bolnavi, soldaţi, călători, curioşi. [...] Vreau să-i obişnuiesc pe toţi locuitorii pământului să mă considere ca fratele lor, fratele universal". În 1905 decide să se mute mai în sud, printre tuaregi, la Tamanrasset, unde nu există "nici garnizoană, nici telegraf, nici european".

Frumuseţea familială a instalării evanghelice

Nu în mănăstirea trapistă ci în deşert este acel Nazaret pe care fratele Charles îl râvnea. Comentează în această privinţă Sequeri: "Punctul nu este atât acela al «durităţii» ascezei, cât mai degrabă acela al unei imitări «reale» a Nazaretului: care trebuie să găsească condiţiile propriei rigori în normalitatea contextului în care acele condiţii sunt date deja ca umane şi nu în mod artificial căutate şi reconstruite ca religioase. De fapt în acele condiţii «micul frate universal» se instalează ca «bineiubitul său frate Isus» pentru că bărbaţi şi femei s-au instalat deja; pentru că ele sunt viaţa lor zilnică, orizontul privirii lor asupra lumii". Rigoarea acestei instalări include "un principiu de simplificare şi un criteriu de afinitate care eliberează singulara frumuseţe familială a instalării evanghelice".

Frate şi rudă a tuaregilor

Pentru tuaregii săi fratele Charles se dedică în mod generos. "Vrea să învingă neîncrederile, să cucerească încrederea lor, să fraternizeze, să devină o rudă a lor; vrea să facă să fie cunoscută bunătatea lui Isus", spune Fraccaro. "Timpul său era împărţit între rugăciune, relaţiile cu indigenii, pe care-i ajuta şi îi susţinea în multe moduri, şi studiile limbii tuareg: a redactat şi un dicţionar tuareg-francez. În scrisorile adresate prietenilor de departe le cere să se roage pentru aceste suflete abandonate, precum şi pentru el: "Rugaţi-l pentru ca eu să fac ceea ce vrea de la mine pentru ei, pentru că eu sunt unicul, din păcate, care trebuie să mă ocup de ei din partea Lui şi pentru El".

Prezenţa euharistică

Gesturile de îngrijire, dedicarea tenace bărbaţilor şi femeilor din deşert, convieţuiesc cu o totală relaţie/conversaţie cu Domnul prezent în Euharistie. Fratele Charles l-a dus printre cei care nu-l cunosc pentru că şi ei sunt "ai săi". Este o prezenţă, o binecuvântare pe care toţi o percep, toţi aud rugăciunea şi cuvintele din ea, toţi intuiesc legătura specială la care dă viaţă. Prezenţa euharistică a Domnului condensează în ea cuvântul şi gestul creştin mai puţin "anonimi" care există (Sequeri).

Dacă bobul de grâu nu moare

Charles de Foucauld moare la 1 decembrie 1916, la Tamanrasset, lovit de un glonţ de puşcă în timpul unei încăierări provocate de trupe rebele din Sahara. El, care din 1893 până la sfârşitul vieţii sale s-a dedicat redactării de "Reguli" pentru acele agregări pe care atât de mult le-a dorit, a murit singur. În deceniile care au urmat s-au născut multe familii de călugări, călugăriţe, preoţi şi laici care se inspiră din el: actualmente sunt douăzeci, prezente în toată lumea. Reunite în Association Famille Spirituelle Charles de Foucauld, cuprind circa 13 mii de persoane. "În diversitatea lor - conclude Fraccaro - aceste familii au trăsături comune: instalarea în contextele existenţei obişnuite, viaţa în mici comunităţi legate de spirit fratern, meditarea Cuvântului lui Dumnezeu, dăruirea pentru sufletele mai suferinde şi abandonate. Bobul de grâu, murind, a adus rod, exact ca de Foucauld - foarte legat de acest verset al Evangheliei lui Ioan (12,24) - spera ca să se întâmple".

(După Vatican Insider, 29 noiembrie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 22.