Papa Francisc: Audienţă interreligioasă (3 noiembrie 2016)

Joi, 3 noiembrie 2016, Sfântul Părinte Francisc i-a primit în Sala Clementină pe reprezentanţii din diferite religii. Este vorba de circa 200 de membri care aparţin la religii diferite (creştină, ebraică, musulmană, budistă, hinduistă şi altele), angajaţi în domeniul operelor de caritate şi de milostivire. Audienţa s-a ţinut în contextul Anului Jubiliar.

Dragi prieteni,

Vă adresez un cordial bun venit. Mă bucur să vă întâlnesc şi vă mulţumesc pentru că aţi primit invitaţia de a reflecta împreună despre tema milostivirii.

Aşa cum ştiţi bine, se îndreaptă spre sfârşit Anul sfânt, în timpul căruia Biserica catolică a privit intens la inima mesajului creştin în perspectiva milostivirii. De fapt, ea este pentru noi revelatoare a numelui lui Dumnezeu, este "arhitrava care sprijină viaţa Bisericii" (Misericordiae vultus, 10), şi este cheia pentru a avea acces la însuşi misterul omului, care şi astăzi are atâta nevoie de iertare şi de pace.

Totuşi, misterul milostivirii nu trebuie celebrat numai în cuvinte, ci mai ales cu faptele, cu un stil de viaţă realmente milostiv, format din iubire dezinteresată, slujire fraternă, împărtăşire sinceră. Este stilul pe care Biserica doreşte mai mult să-l asume, şi "în misiunea sa de a favoriza unitatea şi caritatea dintre oameni" (Conciliul al II-lea din Vatican, Declaraţia Nostra aetate, 1). Este stilul la care sunt chemate şi religiile pentru a fi, îndeosebi în acest timp al nostru, mesagere de pace şi artizane de comuniune; pentru a proclama, în mod diferit de cel care alimentează ciocniri, diviziuni şi închideri, că astăzi este timp de fraternitate. De aceea este important a căuta întâlnirea dintre noi, o întâlnire care, fără sincretisme conciliante, "să ne facă mai deschişi la dialog pentru a ne cunoaşte şi a ne înţelege mai bine; să elimine orice formă de închidere şi de dispreţ şi să şteargă orice formă de violenţă şi de discriminare" (Misericordiae vultus, 23). Acest lucru îi este plăcut lui Dumnezeu şi este o misiune urgentă, ca răspuns nu numai la necesităţile de astăzi, ci mai ales la apelul la iubire, suflet al oricărei exprimări religioase autentice.

Tema milostivirii este familiară multor tradiţii religioase şi culturale, unde compasiunea şi nonviolenţa sunt esenţiale şi arată calea vieţii: "Cel rigid şi cel dur aparţin morţii; cel moale şi cel tandru aparţin vieţii", atestă o veche zicală sapienţială (Tao-Te-Ching, 76). Aplecarea cu duioşie compătimitoare spre umanitatea slabă şi nevoiaşă aparţine unui suflet cu adevărat religios, care respinge tentaţia de a abuza cu forţa, care refuză să transforme viaţa umană în marfă şi vede în ceilalţi nişte fraţi, niciodată nişte numere. Apropierea de cei care trăiesc situaţii care cer o grijă mai mare, precum boala, neputinţa, sărăcia, nedreptatea, consecinţele conflictelor şi migraţiilor, este o chemare care vine din inima oricărei tradiţii autentic religioase. Este ecoul glasului divin, care vorbeşte conştiinţei fiecăruia, invitând la depăşirea concentrării asupra sieşi şi la deschidere: deschidere spre Celălalt de deasupra noastră, care bate la uşa inimii; deschidere spre celălalt de lângă noi, care bate la uşa casei, cerând atenţie şi ajutor.

Ca să avem o inimă deschisă şi compătimitoare ne cheamă semnificaţia termenului "milostivire". În etimologia sa în limba latină, el evocă o inimă sensibilă faţă de lipsuri şi mai ales faţă de cel lipsit, o inimă care învinge indiferenţa pentru că se lasă implicat de suferinţa celuilalt. În limbile semitice, ca araba şi ebraica, rădăcina r(a)h(a)m, care exprimă şi milostivirea divină, cheamă în cauză sânul matern, viscerele de afect cele mai intime ale fiinţei umane, sentimentele mamei faţă de copilul pe care urmează să-l aducă pe lume.

În această privinţă profetul Isaia transmite un mesaj minunat, care este în acelaşi timp o promisiune de iubire şi un soi de provocare din partea lui Dumnezeu faţă de om: "Uită oare o femeie de cel pe care-l alăptează, fără ca să aibă milă de fiul sânului ei? Chiar dacă ea ar uita, eu nu te voi uita" (Is 49,15). Omul - este trist de constatat asta - prea des uită [în italiană: "s-corda" , adică, aşa cum indică acest cuvânt, îndepărtează din inimă]. Îl ţine la distanţă pe Dumnezeu, pe aproapele şi chiar amintirea trecutului şi astfel repetă, chiar şi în formă mai feroce, erorile tragice comise în alte timpuri.

Este drama răului, a abisurilor întunecate în care libertatea noastră poate să se scufunde, ispitită de rău, care este mereu ascuns în tăcere pentru a ne lovi şi a ne face să ne scufundăm. Dar chiar aici, în faţa marii enigme a răului, care interoghează orice experienţă religioasă, se află aspectul cel mai surprinzător al iubirii milostive. Ea nu-l lasă pe om în voia răului sau în voia lui; nu uită, ci îşi aminteşte, şi se apleacă spre orice lipsă pentru a ridica. Exact cum face o mamă, care în faţa celui mai mare rău comis de copil, recunoaşte mereu, dincolo de păcat, faţa pe care a purtat-o în sân.

Într-o lume agitată şi cu puţină amintire, care aleargă lăsând în urmă mulţi şi fără a-şi da seama că rămâne fără respiraţie şi fără ţintă, avem nevoie astăzi, ca de oxigen, de această iubire gratuită care reînnoieşte viaţa. Omului îi este sete de milostivire şi nu există tehnologie care să-l poată adăpa: caută un afect care să meargă dincolo de mângâierile de moment, un port sigur unde să acosteze navigaţia sa neliniştită, o îmbrăţişare infinită care iartă şi reconciliază.

Acest lucru este atât de important, în faţa temerii, astăzi răspândite, că nu este posibil să fim iertaţi, reabilitaţi şi răscumpăraţi din propriile fragilităţi. Pentru noi catolicii, printre riturile cele mai semnificative ale Anului Jubiliar este acela de a trece cu umilinţă şi încredere printr-o poartă - poarta sfântă - pentru a fi pe deplin reconciliaţi de milostivirea divină, care iartă greşelile noastre. Dar asta cere ca şi noi să-i iertăm pe cei care ne greşesc (cf. Mc 6,12), fraţii şi surorile care ne-au ofensat: se primeşte iertarea lui Dumnezeu pentru a o împărtăşi cu alţii. Iertarea este desigur darul cel mai mare pe care-l putem oferi altora, pentru că este acela care costă mai mult, dar în acelaşi timp acela care ne face mai asemănători cu Dumnezeu.

Milostivirea se extinde şi la lumea care ne înconjoară, la casa noastră comună, pe care suntem chemaţi s-o păzim şi s-o ocrotim de consumul neînfrânat şi nesătul. Este nevoie de angajarea noastră pentru a educa la sobrietate şi la respect, la un mod de a trăi mai simplu şi ordonat, unde să se folosească resursele creaţiei cu înţelepciune şi moderaţie, gândind la întreaga omenire şi la generaţiile viitoare, nu numai la interesele propriului grup şi la avantajele propriului timp. Astăzi în mod special, "gravitatea crizei ecologice cere de la toţi să ne gândim la binele comun şi să mergem înainte pe calea dialogului care cere răbdare, asceză şi generozitate" (Scrisoarea enciclică Laudato si', 201).

Această cale să fie calea noastră maestră; să fie respinse drumurile fără ţintă ale contrapoziţiei şi închiderii. Să nu se mai întâmple ca religiile, din cauza comportamentului unor adepţi ai săi, să transmită un mesaj distonat, disonant de cel al milostivirii. Din păcate, nu trece zi în care să nu se audă vorbindu-se de violenţe, conflicte, răpiri, atacuri teroriste, victime şi distrugeri. Şi este teribil că pentru a justifica astfel de barbarii este uneori invocat numele unei religii sau chiar al lui Dumnezeu. Să fie condamnate în mod clar aceste atitudini păcătoase, care profanează numele lui Dumnezeu şi poluează căutarea religioasă a omului. În schimb să fie favorizate, pretutindeni, întâlnirea paşnică dintre credincioşi şi o libertatea religioasă reală. În asta responsabilitatea noastră în faţa lui Dumnezeu, a omenirii şi a viitorului este mare şi cere orice efort, fără nicio prefăcătorie. Este o chemare care ne implică, un drum de parcurs împreună pentru binele tuturor, cu speranţă. Religiile să fie sânuri de viaţă, care să ducă duioşia milostivă a lui Dumnezeu omenirii rănite şi nevoiaşe; să fie porţi de speranţă, care să ajute să se treacă peste zidurile ridicate de orgoliu şi de frică. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 6.