Bucuria iubirii şi descumpănirea teologilor

În unele comentarii despre exortaţia apostolică a papei Francisc "Amoris laetitia"

De Rocco Buttiglione

Catedra "Ioan Paul al II-lea" de filozofie şi istoria instituţiilor europene

Universitatea Pontificală Laterană

Îmi amintesc că am văzut, cu mult timp în urmă, un desen într-un ziar francez, cred "L'Aube". Un mare număr de teologi, fiecare pe o colină mică în întregime a sa, scrutează orizontul în căutarea lui Cristos. În schimb la vale, nişte copii l-au găsit pe Isus. El i-a luat de mână şi se plimbă împreună printre teologi care nu-l recunosc. Teologii privesc departe, în schimb El este în mijlocul lor.

Îmi venea în minte acest desen de atâţia ani în urmă în timp ce citeam câteva comentarii despre Amoris laetitia şi, mai în general, despre pontificatul papei Francisc. Sensus fidei al poporului creştin l-a recunoscut şi l-a urmat imediat. În schimb unii înţelepţi cu greu îl înţeleg, îl critică, îl opun tradiţiei Bisericii şi în mod deosebit marelui său predecesor sfântul Ioan Paul al II-lea. Par descumpăniţi datorită faptului că nu citesc în textul său confirmarea teoriilor lor şi nu vor să iasă din schemele lor mentale pentru a asculta noutatea surprinzătoare a mesajului său. Evanghelia este mereu nouă şi mereu veche. Tocmai pentru aceasta nu este niciodată bătrână.

Vom încerca să citim partea cea mai controversată din Amoris laetitia cu ochii unui copil. Partea cea mai controversată este aceea în care papa spune că, în anumite condiţii şi în anumite circumstanţe, unii divorţaţi recăsătoriţi pot să primească Euharistia.

Când eram copil am studiat catehismul pentru a primi Prima Împărtăşanie. Era catehismul unui papă cu siguranţă antimodernist: sfântul Pius al X-lea. Îmi amintesc că explica faptul că pentru a primi Euharistia este nevoie ca sufletul să fie liber de păcatul de moarte. Şi explica şi ce este un păcat de moarte. Pentru ca să fie un păcat de moarte sunt necesare trei condiţii. Trebuie să fie o acţiune rea, în mod grav contrară legii morale: o materie gravă. Raporturile sexuale în afara căsătoriei sunt fără îndoială în mod grav contrare legii morale. Aşa era înainte de Amoris laetitia, continuă să fie aşa în Amoris laetitia şi desigur şi după Amoris laetitia. Papa nu a schimbat învăţătura Bisericii.

Însă sfântul Pius al X-lea ne spune şi altceva. Pentru un păcat de moarte sunt necesare alte două condiţii, în afară de materia gravă. Este necesar ca să există ştiinţă deplină cu privire la răutatea faptei care se comite. Ştiinţă deplină înseamnă că subiectul trebuie să fie convins în conştiinţă de răutatea faptei. Dacă este convins în conştiinţă că fapta nu este (în mod grav) rea, acţiunea va fi în mod material rea dar nu va putea să fie imputată ca un păcat de moarte. În afară de asta, subiectul trebuie să dea acţiunii rele consensul său deliberat. Asta înseamnă că păcătosul este liber să acţioneze sau să nu acţioneze: este liber să acţioneze într-un mod sau într-altul şi nu se află într-o condiţie de supunere sau de teamă care-l obligă să facă ceva ce ar prefera să nu facă.

Putem să ne imaginăm circumstanţe în care o persoană divorţată recăsătorită se află ca să trăiască o situaţie de păcat grav fără ştiinţă deplină şi fără consens deliberat? A fost botezată, dar niciodată n-a fost cu adevărat evanghelizată, a încheiat căsătoria în mod superficial, apoi a fost abandonată. S-a unit cu o persoană care a ajutat-o în momente dificile, a iubit-o cu sinceritate, a devenit un bun tată sau o bună mamă pentru copiii avuţi din prima căsătorie.

Ar putea să i se propună să trăiască împreună ca frate şi soră, dar ce-i de făcut dacă celălalt nu acceptă? La un moment dat din viaţa sa zbuciumată această persoană întâlneşte fascinaţia credinţei, primeşte pentru prima dată o adevărată evanghelizare. Probabil că prima căsătorie nu este cu adevărat validă, dar nu există posibilitatea de a apela la un tribunal ecleziastic sau de a furniza probele invalidităţii. Nu continuăm mai departe cu exemplele pentru că nu vrem să intrăm într-o cazuistică infinită.

Ce ne spune în astfel de cazuri Amoris laetitia? Probabil va fi bine de început cu ceea ce nu spune exortaţia apostolică. Nu spune că divorţaţii recăsătoriţi pot în mod liniştit să primească împărtăşania. Papa îi invită pe divorţaţii recăsătoriţi să înceapă (sau să continue) un drum de convertire. Îi invită să interogheze conştiinţa lor şi să se lase ajutaţi de un director spiritual. Îi invită să meargă la confesional ca să expună situaţia lor. Îi invită pe penitenţi şi pe duhovnici să înceapă un proces de discernământ spiritual. Exortaţia apostolică nu spune la ce punct din acest parcurs ei vor putea să primească dezlegarea şi să se apropie de Euharistie. N-o spune pentru că este prea mare varietatea situaţiilor şi a circumstanţelor umane.

Drumul pe care papa îl propune divorţaţilor recăsătoriţi este exact acelaşi pe care Biserica îl propune tuturor păcătoşilor: mergi şi spovedeşte-te şi duhovnicul tău, după ce a evaluat toate circumstanţele, va decide dacă să-ţi dea dezlegarea şi să te admită la Euharistie sau nu.

Faptul că penitentul trăieşte într-o situaţie obiectivă de păcat grav este, cu excepţia cazului limită al unei căsătorii invalide, sigur. În schimb faptul că poartă responsabilitatea subiectivă deplină a păcatului trebuie văzut. Pentru aceasta merge să se spovedească.

Unii spun că papa, spunând aceste lucruri, contrazice marea bătălie a lui Ioan Paul al II-lea împotriva subiectivismului în etică. Acestei bătălii îi este dedicată enciclica Veritatis splendor. Subiectivismul în etică spune că bunătatea sau răutatea acţiunilor umane depinde de intenţia celui care le săvârşeşte. Aşadar pentru a judeca acţiunea trebuie să luăm în considerare consecinţele voite de cel care o săvârşeşte. Orice acţiune poate să fie bună sau rea, conform acestei etici, în funcţie de circumstanţele care o însoţesc. Papa Francisc, în sintonie perfectă cu marele său predecesor, ne spune în schimb că unele acţiuni sunt în sine înseşi rele (de exemplu, adulterul) independent de circumstanţele care le însoţesc şi chiar de intenţiile celui care le săvârşeşte. Însă sfântul Ioan Paul al II-lea nu s-a îndoit niciodată că circumstanţele influenţează asupra evaluării morale a celui care săvârşeşte o acţiune, făcându-l mai mult sau mai puţin vinovat de actul rău din punct de vedere obiectiv pe care-l săvârşea. Nicio circumstanţă nu poate face bună o faptă intrinsec rea, dar circumstanţele pot mări sau diminua responsabilitatea morală a celui care o săvârşeşte. Întocmai despre asta ne vorbeşte papa Francisc în Amoris laetitia. Aşadar nu există în Amoris laetitia (nr. 305, cu rău famata notă 351). Sfântul Ioan Paul al II-lea spune că divorţaţii recăsătoriţi nu pot să primească Euharistia şi în schimb papa Francisc spune că în unele cazuri ei pot. Dacă asta nu e o contradicţie!

Însă să încercăm să citim textul mai în profunzime. Odinioară divorţaţii recăsătoriţi erau excomunicaţi şi excluşi din viaţa Bisericii. Cu noul Codex Iuris Canonici şi cu Familiaris consortio excomunicarea este anulată şi ei sunt încurajaţi să participe la viaţa Bisericii şi să-i educe creştineşte pe copiii lor. Era o decizie extraordinar de curajoasă care termina cu o tradiţie seculară. Familiaris consortio ne spune însă că divorţaţii recăsătoriţi nu vor putea primi sacramentele. Motivul este că trăiesc într-o condiţie publică de păcat şi că trebuie evitat să se dea scandal. Aceste motive sunt aşa de puternice încât pare să fie inutilă o verificare a eventualelor circumstanţe atenuante.

Acum papa Francisc ne spune că merită de făcut această verificare. Diferenţa dintre Familiaris consortio şi Amoris laetitia este în întregime aici. Nu este îndoială că divorţatul recăsătorit este din punct de vedere obiectiv într-o condiţie de păcat grav; papa Francisc nu-l readmite la împărtăşanie, ci, ca pe toţi păcătoşii, la spovadă. Acolo va povesti eventualele circumstanţe atenuante şi va auzi dacă şi în ce condiţii poate să primească dezlegarea.

Desigur, sfântul Ioan Paul al II-lea şi papa Francisc nu spun acelaşi lucru, dar nu se contrazic în privinţa teologiei căsătoriei. În schimb folosesc în mod diferit şi în situaţii diferite puterea de a dezlega şi de a lega pe care Dumnezeu a încredinţat-o succesorului lui Petru. Pentru a înţelege mai bine acest punct să încercăm să ne punem următoarea întrebare: există contradicţie între papii care i-au excomunicat pe divorţaţii recăsătoriţi şi sfântul Ioan Paul al II-lea care a eliminat excomunicarea?

Papii precedenţi au ştiut mereu că unii divorţaţi recăsătoriţi puteau să fie în harul lui Dumnezeu din cauza diferitelor circumstanţe atenuante. Ştiau bine că ultimul judecător este numai Dumnezeu. Însă insistau asupra excomunicării pentru a întări în conştiinţa poporului adevărul despre indisolubilitatea căsătoriei. Era o strategie pastorală legitimă într-o societate omogenă ca aceea din secolele trecute. Divorţul era un fapt excepţional, divorţaţii recăsătoriţi erau puţini, şi excluzând în mod dureros de la Euharistie şi pe cei care în realitate ar fi putut s-o primească se apăra credinţa poporului.

Acum divorţul este un fenomen de masă şi riscă să tragă după sine o apostazie în masă dacă de fapt divorţaţii recăsătoriţi abandonează Biserica şi nu mai dau o educaţie creştină copiilor lor. Societatea nu mai este omogenă, a devenit lichidă. Numărul divorţaţilor este foarte mare şi a crescut desigur şi cel al acelora care se află într-o situaţie "iregulară", dar pot să fie din punct de vedere subiectiv în harul lui Dumnezeu. Este necesar de dezvoltat o strategie pastorală nouă. Pentru aceasta papii au schimbat nu legea lui Dumnezeu, ci legile umane care în mod necesar o însoţesc, dat fiind faptul că Biserica este o societate umană şi vizibilă.

Creează probleme regula nouă şi comportă riscuri? Desigur. Există riscul ca unii să se apropie în mod sacrileg de împărtăşanie fără să fie în stare de har? Dacă vor face asta, vor mânca şi vor bea condamnarea lor.

Însă vechea regulă nu comporta şi ea riscuri? Nu exista riscul ca unii (sau mulţi) să se piardă pentru că erau lăsaţi lipsiţi de un sprijin sacramental la care aveau dreptul? Este de datoria conferinţelor episcopale din fiecare ţară, a fiecărui episcop şi în ultimă instanţă a fiecărui credincios să adopte măsurile oportune pentru a maximiza binefacerile acestei linii pastorale şi să minimalizeze riscurile pe care le comportă. Parabola talanţilor ne învaţă să acceptăm riscul având încredere în milostivire.

(După L'Osservatore Romano, 20 iulie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 3.